Listă de „to do” pentru tabără | Talente de Năzdrăvani

Am trecut de două decenii în mileniul trei. Anul acesta este ultimul al deceniului al doilea, în al treilea intrăm la 1 ianuarie 2021. Totuși, copiii din deceniul acesta sunt foarte diferiți de cei din deceniul trecut, sunt parcă din altă lume față de cei de acum două decenii și te întrebi dacă cu cei de acum trei mai au ceva în comun! Ei bine, oricât de diferiți ar fi ei, sigur la un moment dat le spun părinților să-i mai lase în pace, să nu-i mai cocoloșească atât. Ce-i drept, pentru unii se întâmplă la 6 ani, pentru alții la 16, pentru alții nici la 46. Plecarea într-o „tabără” e acel moment în care mai iau și ei o pauză, asta dacă nu cumva li s-a instalat ceas cu gps, telefon cu supraveghere sau cine mai știe ce rețea de camere video au în locație pe care părinții o pot accesa de la distanță. Parcă din ce în ce mai mult mi se pare nebunie și paranoia curată.

Când pleacă copilul în tabără semnezi acel acord prin care împuternicești persoana adultă responsabilă să ia o decizie în locul tău. E așa dificil să delegi responsabilitatea, să îți asumi câteva zile în care să fii egoist, să te gândești doar la tine și să te pui pe primul loc? Ieși la un film, scoate din casă prieteni cu care nu te-ai mai văzut de nu mai știu când, respiră!! Ești părinte full-time în toate celelalte zile ale anului. Dar… dacă tu consideri că poți face treaba și de la distanță, înseamnă că ai semnat doar ca să fie și nu ai încredere în adultul însoțitor. În cazul acesta, mai bine ții copilul acasă decât să stai ca pe ace și să riști un AVC. Și orice s-ar întâmpla acolo… teleportarea nu s-a inventat încă să poți inteveni tu. Pleacă copilul la Cucuieții-din-Deal, se strică la stomac. Tabăra are asistent și doctor, copilul primește îngrijiri, dar… mamțica lui pleacă 500 și mai bine de kilometri să fie lângă el. Și nu, nu era nici de grădiniță, să plângă după mami, nici de primar. Și nici nu fusese chemat părintele. Inițiativă proprie.

Suferim de o lipsă cronică de încredere, nimeni nu mai știe să facă nimic, nimeni nu e în stare de nimic, doar tu, părintele, le știi pe toate, fie că e medicină, instruire, și, culmea, exact la partea aceea care îți revine, educația în cei șapte ani de-acasă, o cam dai în bară cu stil.

Acum, când comunicarea este posibilă din aproape orice punct de pe glob, plecarea copilului în tabără seamănă cu testul prăjiturii. Poți să te uiți la ea un sfert de oră și apoi să mai primești una, să mănânci două? Sau mai bine o înghiți instant și gata stresul? Cam așa și cu telefoanele. Poți să nu îți suni copilul o săptămână și la întoarcere să îl asculți ore în șir povestind entuziasmat? Sau îl suni zilnic, îți satisfaci nevoia imediată și relația trece pe locul doi? Căci siii-gur el e încântat să dea raportul.

Mai e ceva: l-ai trimis în tabără să fie autonom, să se descurce. Ți s-a spus, cu siguranță, să nu îi faci tu bagajul, să și-l facă singur, ca să știe ce are în el, la ce îi folosește și unde și-a pus obiectul respectiv. Dacă te sună să te întrebe unde are șosete și tu nu ai găsit între timp punga uitată acasă, e clar că tu, ca părinte, nu ți-ai făcut cum trebuie datoria. Te-ai asigurat că știe cum arată șosetele și în ce colț de rucsac sunt puse? Sau, măcar în al doisprezecelea ceas, întreabă-l măcar dacă le-a căutat și nu joacă cu tine rolul din „iedul cu trei capre”, că e mai ușor să întrebi decât să cauți singur. Lasă copilul să își rezolve singur problemele, astea mărunte, de viață. Ai identificat o nevoie, caută și soluțiile, ia o decizie și aplică. Și dacă va decide să poarte tot șosetele de ieri… măcar nu a umblat desculț! Vezi partea plină a paharului.

Ajung la concluzia că plecatul în tabără ar trebui să fie gratuit și obligatoriu. Statul ar trebui să investească astfel în educația părinților, care să învețe, măcar acum, câteva lucruri de bază. Și dacă e musai să fie cu telefoane, aș pune unele cu suprataxă, ca la linia fierbinte, să nu îți fie chiar la îndemână să suni de țâșpe ori pe zi să depeni romane.

Și, înainte de final, să fii în tabără nu înseamnă să pleci chiar cu TOT ce-ți trebuie de-acasă. Înseamnă să ai ocazia să fii provocat, să inventezi și să te reinventezi, să cauți noi modalități de a rezolva probleme banale cu aproape nimic la îndemână. Asta înseamnă să aplici problematizarea ca metodă de învățare, să pui copilul acela într-o situație nouă, frustrantă, pe care să aibă nevoie să o rezolve fără opțiunea „sună un prieten” dacă vrei să fie în viitor un adult capabil și independent.

Articolul e cu dedicație pentru toate prietenele mele care își fac griji când copilul le pleacă în tabără. (PS: Sunt liberă dacă faceți cinste când vreți să „supraviețuiți” plecării copilului în tabără, îmi plac de mor tartele cu fructe, dar nu refuz nimic dulce cu limonadă. )