La mulți ani!

Mai sunt câteva ceasuri și începe ultimul an din cel de-al doilea deceniu al mileniului 3. Am reușit, de data aceasta în echipă, să finalizez cu Iris urările noastre pentru anul ce vine. Am lucrat în tandem, ea interiorul, eu exteriorul a ceea ce vrea să fie o felicitare de Anul Nou. Am profitat de timpul împreună, amândouă, și ne-am gândit la cât de puțin am reușit în anul ce pleacă să facem. Pentru site, pentru noi… De departe, Atelierul Năzdrăvanilor e realizarea anului, dar până o să-l văd funcționând mai durează, dar e un spațiu al nostru, unde ne retragem și căutăm relaxarea între foi de hârtie colorate și benzi de sclipici.

A fost un an greu și nici cel care ne așteaptă nu se anunță ușor. Am încetat să fac planuri, am decis să aștept să văd ce-mi oferă. Vreau să citesc mai mult, vreau mai mult timp pentru mine și în același timp mai mult pentru cei a căror viață se împletește cu a mea. Vreau să zâmbesc mai mult, să văd mai repede partea plină a paharului, chiar dacă e doar o picătură în el. Atât.

La mulți ani! Vă dorim un An Nou liniștit alături de cei dragi!

Antinevralgicul, bată-l vina!

Amintirile de demult, mai ales cele din anii de școală, s-au păstrat ca flashuri, multe dintre ele parcă fără sens, nelegate una de alta. Tocmai s-a încheiat un semestru cumplit, cum nu a fost de multă vreme în istoria învățământului românesc (de pe vremea când încă existau trimestrele, pentru cine le-a prins). Însă, dacă totuși am supraviețuit, acesta a fost vârful aisbergului, adevăratul coșmar abia începe – un semestru maraton, fără vacanță în februarie, care se încheie în iunie. Și, ca să-l citez pe fiul meu, după ce că durează jumătate de an, mai e și an bisect și avem o zi în plus.

Văd peste tot în grupurile de părinți și profesori, cam de prin noiembrie, indignare maximă și nu pricep de ce se mai dau de ceasul morții când faptul e consumat demult. Când Abramburica a modificat structura anului școlar, vai, ce încântare, încheiem semestrul de Crăciun, stăm „liniștiți”. Am stat de n-am mai putut. Copiii sunt terminați, îi aduni cu fărașul, notele au fost puse ca să fie, pe proiecte stupide, cu alte cuvinte ne-am bătut joc. Cred că singurul meu noroc a fost că, având clasa pregătitoare, nu am avut calificative. Dar mă gândesc cu groază cât erau de obosiți piticii înainte de vacanța de noiembrie și cum se vor întinde leșinați prin martie… Ei chiar mai aveau nevoie de o vacanță! Văd primăvara de-afară și mă gândesc că poate avem noroc de-o iarnă zdravănă de februarie-martie, să mai capete niște zile de odihnă, căci altfel… e cumplit!

Însă durerile de cap la care face referire titlul nu de aici veneau, ele mi-au adus însă aminte de un obicei pe care doamna mea învățătoare îl avea. Dimineața, undeva în timpul primei ore parcă, începea să caute nebunește acul în carul-poșetă. După o scotoceală zdravănă scotea o folie albă de pastile, rupea una și ne trimitea după un pahar cu apă. Înghițea pastila și trecea mai departe. În clasa întâi am fost 52 în catalog, deși lipseau destui. Vreo 40 cred totuși că ajungeam și cam tot atâția am rămas, căci în a șaptea eram 31 și, în final, 24 într-a opta.

Căutările în poșetă nu erau întotdeauna încununate de succes, așa că, nu de puține ori, drumul după paharul cu apă era însoțit de un altul, la clasa vecină. Du-te la doamna G și cere-i un antinevralgic! Până anul acesta nu am făcut, recunosc, nicio legătură cu „bulinul” pe care doamna îl înghițea, conștiincioasă, aproape zilnic. Era tragedie dacă mă întorceam și spuneam că nu are decât paracetamol… Și totuși, noi eram copii cuminți. Știu că doamna se plimba mult printre cele trei rânduri de bănci de lemn, ieșeam mult la tablă, nu ridica prea rău tonul la noi. Și nu-mi amintesc să-i fi întors vreodată cineva vorba sau să răspundă obraznic! Avea o vârstă – am fost penultima ei serie completă, iar pastilele le puneam pe seama vreunei boli necunoscute nouă. Poate și de asta aveam grijă cu dânsa… să nu o supărăm.

Toamna aceasta am avut noroc chior, parcă în momentul în care s-a format clasa mea s-au aliniat toate planetele on the dark side. Mi-am spus că cineva acolo sus mi-a dat o provocare, poate e pentru mine o piatră de încercare. M-am întrebat și de foarte multe ori cu ce-oi fi greșit să merit asta, dar și cum să fac să trec acest test. S-au strâns zilele în care am început să caut nurofenul prin geantă și să mă cuprindă disperarea când nu-l găsesc… și m-am gândit la doamna. Nu cred că era bolnavă, doar era modul ei de a supraviețui în fiecare zi. Sfaturi am primit multe, îmbrățișări de asemenea. Și toate sunt din seria instructajului de prim-ajutor din avion. Când au ajuns să cadă măștile, indiferent cine e lângă tine, chiar și copilul tău, tu îți pui ție prima dată masca. Abia apoi ajuți pe altul. Ai nevoie să fii tu ok înainte de a salva pe altcineva, căci poți să nu îl salvezi nici pe el, nici pe tine, dacă eziți în a face alegerea.

M-am încăpățânat, ca de obicei, să trec peste adevăruri pe care nu voiam să le accept. Mereu am considerat că, muncind, poți schimba lumea. Și totuși, am avut parte de un final trist. Am tras o linie și mi-a dat cu minus în dreptul meu. Am hotărât să iau antinevralgicul, să trag masca de oxigen și să mă pun pe mine pe primul plan.

Mic atelier de Crăciun

Acum ceva ani am ales să fac cadou activități de Crăciun. Nu a fost ușor să improvizez acasă, dar… a ieșit. Anul acesta am vrut să repet isprava și mi-aș fi dorit să fie „gata” și atelierul meu. Uneori nu e de ajuns doar să îți dorești, planurile mele nu au mers chiar cum voiam eu, așa că mai amân un pic. Nu am putut să mă abțin și tot am vrut să dau ceva înapoi celor care în această toamnă mi-au fost alături cu o încurajare și o vorbă bună. Am constatat cu tristețe că totuși e greu să strângi copiii luni, înainte de Crăciun, așa că, pentru anul viitor, poate mă organizez ceva mai bine și mai devreme.

Însă, chiar și cu trei, am petrecut două ore așa cum îmi place mie, la masă între hârtii și accesorii, nu între mațe și varză. Limbile s-au dezlegat cu ceai, prăjituri și cozonac, am mai aflat cu ce își umplu timpul copiii azi pe telefon, am și creat ceva. Am folosit ca model un număr vechi din colecția Idei creative, cu figurine de Crăciun, pe care le-am mai folosit la un atelier tare, tare demult. Fetele s-au distrat, am stat la povești, ele au lucrat, eu pe lângă ele mai dădeam o idee, mai aduceam ceva de pus în practică sau mai finalizam un proiect început la început de decembrie și abia acum încheiat.

View this post on Instagram

Le agăț în pom… Dar cu ce le umplu? #santaboots #ideipentrucopii #ideicreative #ideidecraciun #christmasdecorations🎄 #talentedenăzdrăvani

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Dec 23, 2019 at 6:21am PST

Locația le-a dat pe spate, cărțile, jucăriile, dar și colecția de perforatoare, când le-am spus să își aleagă fulgii… adică tot ce e lipit pe cutie e înăuntru…? Pentru mine a fost ușor, căci orice idee putea căpăta contur, față de alte activități la care te duci pregătit pentru ceva și nu poți improviza sau lăsa libertate copiilor. Faptul că aveam la doi pași cam tot ce îmi trebuia a fost minunat.

Un alt subiect de discuție au fost creațiile mele realizate în această toamnă. Erau relativ la curent cu puținele proiecte de care am avut timp și postate public, au fost analizate, din ce au fost făcute, cum, ce necesită și cât de bine s-au descurcat piticii cu ele. Dacă de blog nu am mai scris așa cum mi-aș fi dorit, pe instagram am încercat să supraviețuiesc și să nu las să se piardă nimic. Îmi povesteau cu tristețe cum pe la școală nu prea fac nimic și îi invidiau pe copiii mei, așa mici, câte vor învăța să facă până în clasa a patra, dacă vor!

Caută și găsește – Cum sărbătorim Crăciunul

Una din activitățile cele mai recomandate la vârstele mici (grădiniță și primele clase de școală) pentru dezvoltarea limbajului este convorbirea după imagini. Cum însă în afara grădiniței și școlii puțini mai au răbdare să facă acest exercițiu, suzeta eletronică funcționând impecabil, este destul de greu să găsești materiale pe placul copiilor, dintr-un singur motiv: nu se mișcă!

Acum, că tot se apropia Crăciunul și aveam programate și astfel de activități, am folosit din plin una din cărțile descoperite la Editura Casa la Târgul Gaudeamus de luna trecută. Trec peste activitatea pe care o propunea în realitate cartea (așa o puteți folosi acasă) și vă povestesc ce am făcut eu cu ea la școală. În primul rând, am scanat toate paginile, am printat și am tăiat astfel încât să rămână doar tabloul. Au rezultat 11 materiale de lucru. Am organizat copiii în perechi și fiecare a primit câte un tablou. I-am anunțat că facem „concurs pe echipe”, punctele fiind obținute pentru fiecare propoziție (exclus de două cuvinte) pe care o poți formula privind detaliile. Când protagoniștii decretau că au epuizat variantele, celelalte echipe puteau acumula puncte dacă găseau alte posibilități care nu fuseseră exploatate.

Deși nu îmi place deloc competiția de acest gen, căci sunt de părere că trebuie să înțelegi că nu recompensa este importantă, fie ea și doar câștigarea unui joc, a fost varianta în care am reușit să îi țin atenți și concentrați mai mult timp. Nu pe toți, nu îmi fac vise, pe unii nu-i atrage nimic, dar excepțiile acestea au fost mult mai puține decât de obicei.

Întâi de toate, nicio echipă nu știa când îi vine rândul. Eu rulam imaginile pe proiector, astfel încât toată clasa să poată vedea. Echipa trebuia să lucreze în tandem, aveai voie să spui „pas” o singură dată, altfel propozițiile curgeau alternativ. Mai e mult până departe la lucrul în perechi, chiar și când ar trebui să lucreze împreună, ei lucrează separat. M-am amuzat, ca o paranteză, când i-am pus în perechi să găsească cuvinte și au împărțit foaia primită în două, fiecare trecându-și numele pe o parte.

Caută și găsește – Cum sărbătorim Crăciunul, în librărie la Editura Casa, eMag, Libris, Librarie.net, Cărturești, Humanitas, Cel.ro , elefant.

Revenind, cu imaginea proiectată cât peretele, toată lumea (care voia) se putea uita. Provocarea nu era ușoară, trebuia să identifici repede detaliul exploatat, să fii atent ce nu s-a zis și să păstrezi pentru sesiunea de „bonus”. Eu stăteam cu răbojul și marcam punctele, am dat și penalizări acolo unde echipele din bănci deveneau zgomotoase și deranjau activitatea, se muncea apoi mai strașnic pentru recuperarea punctelor pierdute.

Am avut echipe total nefuncționale, de la care am scos cu cleștele câteva propoziții, punând eu întrebările sau pointerul pe imagine, să-mi spună ce se întâmplă acolo. Au sărit alții, că nu e corect să primească puncte dacă nu fac singuri propozițiile… și aveau dreptate, dacă tot m-am băgat pe tărâmul concursurilor, cum să le explic că pentru mine scopul era ca fiecare să facă măcar două-trei? Ce să fac dacă de dragul jocului ei nu se joacă?! Dar am avut și o surpriză fantastică, o echipă care a lucrat perfect, fără să spună măcar o singură dată pas. A stors tabloul de tot ce putea da, încât nu au mai lăsat nimic pentru sesiunea de bonus, spre disperarea celorlalți puși pe recuperat. Mi-a plăcut că, la final, după ce i-am aplaudat, au recunoscut că „așa trebuia procedat”.

În final sper că au descoperit destule idei pentru a petrece Crăciunul, cu prietenii sau în familie, ori poate au devenit măcar un pic empatici cu părinții care se agită pentru a face această sărbătoare de neuitat pentru fiecare dintre ei.

Următoarele pe listă pentru astfel de exerciții sunt cărțile din seria Anotimpurile, tot de la Editura Casa, însă fiind format mare, trebuie să mă gândesc la o altă variantă de abordare cu grupurile, astfel încât fiecare să primească câte o pagină. Ori… alt joc, doar cu planșa proiectată pe perete, tot în seria aceasta „de-a detectivii”.

Crăciunul prin alte colțuri ale lumii – Editura Paralela 45

Ultima săptămână de școală a fost oleacă mai relaxată. Aveam multe planuri, mi-aș fi dorit să am și „cu cine”, însă… cred că unii copii au fost pătrunși mai repede de Grinch și nu de spiritul autentic al Crăciunului, căci erau porniți să îmi dea totul peste cap. Totuși, cu chiu, cu vai, am reușit în două reprize să le citesc Crăciunul prin alte colțuri ale lumii. Am mizat mult pe curiozitatea lor de a afla „cum e și pe la alții” și am zis că merită să fac încă un pas spre o altă competență-cheie, de sensibilizare culturală. N-am descoperit însă cum sensibilizezi pe cei insensibili la sensul școlii, dar mă străduiesc.

Crăciunul prin alte colţuri ale lumii (ediție cartonată) – HANACKOVA Pavla

Volumul a ajuns în biblioteca mea după târgul de carte din această toamnă și, chiar dacă este recomandat copiilor mici, și noi, ca adulți, descoperim cu plăcere lucruri pe care nu le știam. Îmi spun uneori că, dacă găsești măcar un lucru interesant, ai câștigat. Mi-a plăcut și că nu este o poveste propriu-zisă, sunt scurte texte informative cu care copiii noștri se întâlnesc mai rar și care sunt mai greu de urmărit. Ei vor poze, acțiune, mai bine bandă desenată. Însă fiecare prezentare avea o structură repetitivă pe care, la final, au intuit-o foarte bine pentru exercițiul făcut cu ei. Aș vrea să cred că s-au dus acasă și cel puțin un detaliu interesant l-au comunicat și părinților.

Am călătorit în Spania , Germania, Mexic, Statele Unite ale Americii (aici deja știau multe din filme), Japonia, Australia și Noua Zeelandă, Grecia, Etiopia, Italia, Israel, Rusia, Venezuela, Finlanda, Franța. Am reușit să găsim paralele – de exemplu, modul de a sărbători în Japonia seamănă cu Valentine’s Day, am descoperit de unde am împrumutat noi diverse obiceiuri sau obiecte.

Au fost oarecum dezamăgiți că, la final, nu se afla și o pagină dedicată României, însă a fost momentul în care am recreat, folosind structura menționată, Crăciunul la români. Dacă nu știați, la capitolul „mâncare tradițională” se încadrează portocalele și bomboanele de ciocolată. Au fost cam dezamăgiți să pun eu sarmalele cu mămăligă, toate „porcăriile” preparate cu grijă de gospodine și la desert… cozonac. Am constatat cu tristețe că despre colinde nu știau mai nimic – și poate că era și vina mea, i-am învățat Steaua și n-am confecționat una, n-am spus când se merge cu ea. Nici Bună dimineața la Moș Ajun… ba chiar aveam doritori de sorcovă. Ce să mai zic de venitul preotului prin casă? Un singur copil a știut.

Crăciunul înseamnă acum luminițe, cadouri și multe cheltuieli. Nimic despre bunătate, empatie, să te porți frumos cu cei din jur… Anul viitor aș vrea să pot compensa un pic toate acestea. Sigur revin la carte, ca proiect de grup, să scriem noi cele două pagini care lipsesc despre România! Poate de data aceasta și cu o hartă să marcăm țările, deși am fost plăcut surprinsă de 2-3 pitici care știau destul de bine repartiția pe continente sau erau atenți la detalii să le identifice, cum au procedat cu Etiopia, plasată corect în Africa pentru că undeva, în decor, se afla o zebră. Ne-am amuzat cu țările calde, precum Australia, unde faci plajă de Crăciun, dar poate n-ar trebui să râdem atât, la ce primăvară ne-a lovit și pe noi.

Puteți răsfoi cartea pe site-ul editurii Paralela 45, dar o găsiți și pe net, la eMag, Libris, elefant, cărturești, librarie.net .

Iisus în iesle – felicitare de Crăciun

Partea frumoasă a lucrului cu copiii mici e că ajungi repede la concluzia că un banal colind e al naibii de complicat când… nu știi de fapt despre ce e vorba în acele versuri. Când am decis să învățăm Steaua mi se părea simplu. Am constatat destul de repede că habar n-aveau despre ce e vorba, spuneau cuvintele și nu le înțelegeau sensul ori nu le puteau lega în poveste. Am scos din bibliotecă o carte pop-up despre Nașterea Domnului (în engleză, foarte faină), unde apăreau și magii și era explicată cam toată scena. A fost mai dificil să explic de ce au fugit în Egipt cu copil mic, cum Irod hotărâse să omoare toți bebelușii (n-am avut inimă să spun până la 2 ani… ieșeau prea multe victime și fața lor se schimonosise deja).

Azi am început ziua citind, de la Editura Paralela 45, Crăciunul prin alte colțuri ale lumii (impresii într-un articol separat), unde am întâlnit multe popoare la care scena Nașterii Domnului e prezentată în prim-plan. Am revenit la ea, am discutat care sunt personajele, ce rol aveau ele acolo. Știu că la această vârstă Crăciunul e despre „Moș Crăciun”, dar când acest mister se va risipi, va rămâne tradiția și bucuria celebrării lui.

În urmă cu o lună hotărâsem să fac cadou copiilor din familie câte un set de figurine din care să compună singuri tabloul. Am făcut socoteala, din puținele informații scrise pe etichetă, că mi-ar ieși un număr satisfăcător de tablouri din trei seturi, dacă din 36 de bucăți, împărțite câte 9, ieșeau 4. Doar că… poza de prezentare a fost una, realitatea din pachet – alta. Dintr-un set făceai o scenă completă, cu toate personajele, apoi îți ieșea o mică turmă de oi și un stol de îngerași și rămâneau prunci orfani cât să deschizi o locație cu copii ai nimănui. I-am numărat și eu… chiar mai mulți decât erau necesari ca să fac o felicitare simplă la școală unde speram să le găsesc „părinți adoptivi”.

Așa că am încropit repede proiectul, din ce aveam la dispoziție. Am printat separat umbra staulului și le-am dat benzi de hârtie de quilling de 1cm, negre, să măsoare și să realizeze, ca niște tâmplari adevărați, acoperișul și pereții. S-au descurcat onorabil, deși măsurătorile nu sunt un capitol matematic ușor la clasa pregătitoare. Apoi au confecționat ieslea, l-au culcat pe Iisus (Doamna, în punem culcat sau în picioare…?) și au adăugat steaua, musai cu raza cea lungă indicând pruncul sfânt, așa cum spune cântecul, ca să-l găsească magii.

Dacă, judecând pe ansamblu, clasa mea are mari probleme să își găsească acel punct de calm în care să asculte o poveste, au prins totuși mare drag să confecționeze diverse lucruri. Nu toți, doamne ferește, dar în general problemele sunt puține după ce explic proiectul. Iar reușita constantă nu face decât să îi încurajeze. Mai am de lucru la capitolul „marca autorului”, să nu mai semneze creațiile pe partea vizibilă. La interior, deși nu am învățat toate literele, au copiat binișior de pe tablă CRĂCIUN FERICIT! Trebuie să învățăm cum să scriem o urare, cum să deschidem felicitarea spre stânga, nu spre dreapta, să ne semnăm frumos, pe un singur rând, estimând corect spațiul necesar scrierii numelui… dar mai avem patru ani și jumătate să le facem pe toate cum trebuie. Până una alta, copiii s-au distrat, eu am admirat pe tablă „orfelinatul” (care aducea a maternitate comunistă) și le-am urat toate cele bune de sărbători.

Cine să-l învețe pe copil să-și ia gunoiul de la picioare?

Nici nu mai știu dacă să am o reacție la această problemă sau nu… deși clar fără reacție nu vom schimba nimic. Doar ce am fost la ședința cu părinții, la clasa a VIII-a (majoritatea au de multă vreme 14 ani, fac curând 15). Nu am făcut ședința la noi în clasă, ci în sala vecină, la a VI-a. Copiii în cauză tocmai plecau, diriginta noastră le-a spus că are ședință, să adune hârtiile și gunoiul… nimic. Au plecat ca florile. Jale, plângi. Cu tot regretul, ne spune că și la noi în clasă arată la fel, exact același comportament și reacție o au și copiii noștri. Și da… e școală de „fițe” în centrul orașului, cu copii de bani gata, cu bullying de toate felurile, unde ești prost și vai de tine dacă nu ai haine de firmă și nu ești îmbrăcat după ultima modă. Copii care parcă sunt fetele babei din poveste, ce nu-și murdăresc mânușițele…

Sar un pic cu povestea, după ședință intru, normal, în al meu copil. Care, iarăși normal, se supără. Adică tu crezi că eu, după ce adun gunoi cu cercetașii, aș arunca pe jos? Bun, are dreptate. Dar de ce nu se apleacă să ia… La mine la bancă nu e. Dar nu poți să le zici nimic. Crezi că n-au destule motive să râdă de mine? Doar asta îmi mai lipsea! Și iar o înțeleg…

Revenind la ședință, doamna de civică (care pare mai normală decât în povestirile fetei) este luată la rost de un părinte că, dacă tot e civică și ultima oră, de ce nu se insistă pe problema asta cu gunoiul. (Femeia e așa, pe la 1.60, băieții de la fii-mea din clasă dau cu capul de tocul ușii. O privesc în ochi când stau jos.) Ba insistă, săraca… dar cu cine? Omul nu se dă bătut, revine la gunoi, la care femeia ne-a spus direct că problema asta ține de cei șapte ani de-acasă. Ea a plecat și ne-a povestit diriga că n-au avut nevoie decât de jumătate de oră vineri ca să tragă în țeapă pe echer mandarinele aduse de Moșul (nu mă întrebați de ce, la 14 ani…), să desfacă bombonelele și să se bată cu ele, să arunce cojile pe spate, ambalajele pe jos.

Eu sunt siderată. Păi dacă la noi în clasa de odinioară ar fi fost cocina care e aici, n-am mai fi respirat de atâtea ascultări și teste. Profesorii mei nu țineau ora în mizerie și ferească-te sfântul să te asculte nervos că e dezastru! Nu ne pica nimic din mândrie să ne luăm gunoiul de la bancă…

Apoi mă întorc la clasa mea… 6 ani, pregătitoare. Nu atât decupatul ne dă de furcă, cât curățenia după ce am lucrat. Am avut fel de fel de surprize. Când am cerut curat „pe bănci”, a suflat toate hârtiuțele pe jos. Tragedia a fost când am cerut curat sub bănci. Dacă nu îți place, lucrează ordonat și le strângi ușor. Vechea poveste cu „la banca mea nu e hârtia mea” e dramă curată, cum să-i ceri să o ia?! Ba mi-a trecut prin minte să liniez parchetul, să fac pătrățele ca la tabla de șah, să ai zona băncii și zonă de circulație în care obligatoriu ții ordine.

Am avut și proteste cu „nu vreau să iau gunoiul”, combinat cu un tupeu fantastic. „Așa, și? Ce-o să faci? N-o să stai cu mine aici până strâng!” Mă pregătisem sufletește să stau acolo până seara, căutam din ochi o colegă să-mi coboare și mie copiii la prânz până vine la mine un băiețel… Doamna, am strâns eu, hai să plecăm, el n-o să strângă… Mie mi-a venit să plâng! Nu, nu era de datoria lui. Uite-așa unii învață că pot obține ce vor și alții să le înghită mizeriile. E umilitor în ziua de azi să lași clasa „lună”, să strângi după tine… vai de noi!

Și ca să plâng în continuare, că și așa am suficiente motive, mi-am dorit ca, lângă ciocolată, de Moș, să fie și o nuielușă. Nu s-a putut, că traumatizăm copiii, ba îi punem și în pericol să-și scoată ochii. Nu-i traumatizam deloc. Pregătisem o scrisoare de la Moșul, lăsată pentru mine, cu scuze că a pus lui X și Y, că nu a știut cum i-am mai mutat eu în bănci și nu a știut unde să nu lase. După ce salvam victimele colaterale ale procedurii, cei care încă le mai aveau urmau să dezbată de ce le-au primit la școală. Și în marea mea „bunătate”, îi scăpam de ele și îi lăsam să le rupă dacă promiteau că se îndreaptă. Ei bine, am ratat ocazia asta de a apela acum la ajutorul nesperat al Moșului de a domoli ceva probleme. Însă… la pauză mă trezesc cu doi crai, foarte mândri de ei, să-mi arunce plini de mândrie în față că eu exagerez spunându-le părinților că nu sunt cuminți… că uite, nici măcar la școală nu le-a lăsat Moșul nuielușa de atenționare! N-am mai avut cuvinte. Doar ce mi-au întors spatele cu stil doi copii de 6 ani, așa cum o fac mai mereu când eu le fac observație. Ridică din umeri, nu-mi pasă/nu vreau și pleacă.

Nu mai e deloc de râs… e de plâns. Și o să ne plângem degeaba în pumni mai târziu.

Când te doare capul și nu ai cu ce să te legi

Azi parcă a fost șirul durerilor de cap.

Una după alta.

Cea mai tare a venit când m-am întrebat pentru ce Dumnezeu ne zbatem de niște ani cu un curriculum centrat pe competențe, pe ce știe, de fapt, copilul să facă în viața de zi cu zi cu ce l-ai învățat la școală. Nu mai contează nici rezultatele varză la testele astea cu nume de oraș străin, ci declarația complet aberantă a ministrei:

„Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a testelor PISA, e o evalare internaţională. (…) Accentul la aceste evaluări internaţionale nu cade neapărat pe ce ştiu elevii, ci pe aplicarea cunoştinţelor în situaţii concrete de viaţă”.

Și parcă am așa o plăcere sadică să mă torturez, mai stau și pe niște grupuri unde, dacă susții că părintele are o responsabilitate majoră în educația copilului, ești pus la zid imediat.

Să luăm „nu știu copiii să citească”.

De când mă știu eu în școală, orice lecție nouă trebuia citită, mai ales la clasele mici, cu voce tare cui era acasă. Și eu cer așa. Și alte colege. Am copii la care le-am explicat ce e acela răboj, să tragă o linie la sfârșit când ajung după o lectură. Îi întreb cui au citit lecția… nimănui, că nu are timp mama/tata/bunica/pisica…

Se poticnesc la unele cuvinte, își iau avânt, le citesc, apoi îi întreb ce înseamnă. „NU ȘTIU”. Și de ce nu l-ai căutat în dicționar? De ce n-ai întrebat? E… prea mult! Îmi vine în minte replica lui Figaro din piesa de teatru radiofonic „Pinocchio”, în varianta Electrecord, când se vaită câtă treabă are la atelier: spală pensulele, toarnă ulei în vopsele, pentru un biet pisic ca mine, e cam greu…

Cum să nu te trezești la clasa a VIII-a că, dacă citește, nu înțelege ce, când el ani de zile nu s-a obosit măcar să caute în dicționar un cuvânt? Cum să reacționezi când un copil de 8 ani te întreabă „ce e cartea asta, e de vrăji?” când tu îi scoți dicționarul pe masă? Cum să cauți în dicționar când tu nu poți spune alfabetul?

Să ajungi în clasa a III-a și să nu poți urmări rândul cu privirea, să obosești citind două paragrafe… e grav. Când să înveți să citești la școală, dacă dintr-o lecție îți revin două-trei propoziții, iar când ceilalți citesc, nu te pasionează deloc?

Și ultima, cea mai dureroasă pentru mine… de ce să le luăm mereu cărți, că o să avem efectul invers! Ce e prea mult – strică. Eu nu am mai avut replică, m-am blocat. Lasă că le mai luăm un telefon sau o tabletă.

Nici matematica nu excelează. Nu facem nimic cu ce învățăm la școală, iar temele cele mai „grele” la clasa a VIII-a sunt să construiești din hârtie corpurile geometrice. Vai, chin și jale! La ce-ți folosește să știi toate acele lucruri despre cub, piramidă și surorile lor, dacă practic nu poți să le legi? Egiptenii au făcut piramide de zeci de metri, perfecte. Blocurile moderne sfidează geometria în spațiu. Învățăm despre circuite pe hârtie, dar nu am văzut două fire cum se îmbină…

De ce se întâmplă așa? Pentru că văd din ce în ce mai mulți copii care întâmpină probleme și asta nu neapărat din vina lor, ci pentru că sunt extra-protejați și cocoloșiți, ori ignorați fără reținere. Dacă „merge și așa”, de ce să te mai strezezi? Plouă un pic? Lipsim. E frig? Nu putem aștepta cinci minute afară. E greu ghiozdanul? Îl cară bunica până sus în clasă, deschide și penarul pe bancă. Nu știe să se îmbrace? Să se descurce învățătoarea aia! E lungă tema? Facem scandal.

Doar că, la școală, trebuie să duci bătălii pierdute. Când vine și îți spune că nu a avut nimeni din familie timp să îi citească o poveste, te ambiționezi și încerci… și încerci să suplinești tu! Apoi, când nu va mai fi responsabilitatea ta, îți vei spune că ai făcut ce ai putut. Nu poți să-i salvezi pe toți. Dar nici nu vei salva mulți, de unul singur!

Dacă doctorii au fost de multă vreme arătați cu degetul că nu mai sunt umani, nu mai simt, văd omul cum moare și nu au decât reacția medicală, rece… în curând o să vedem și în învățământ. Oricât ai vrea, dacă doar dai din sufletul tău și nu se întoarce nimic, la un moment dat nu mai simți nimic. Dacă le pui la suflet pe toate, te pierzi în atâtea necazuri.