A venit vacanța și deja amintirea școlii e undeva acolo, departe. Totuși, ultima sarcină pe care am avut-o de scris în catalog a fost numărarea absențelor. S-au strâns destule…
Nu e deloc o plăcere să pun absențe, însă… ce să faci? Decizia de a le pune e veche, din primul meu an de învățământ, în urmă cu 20 de ani. Predam atunci la un liceu central, zonă de trafic și eram terminată de frică să nu plece „copiii“ (doar cu câțiva ani mai mici decât mine), să pățească ceva și să am eu de suferit o viață că n-am scris o absență în catalog. Așa că i-am anunțat, cu părere de rău, că la mine absențele se vor pune. Nu aveai chef de oră – na, fusesem și eu a XII-a și nu mă interesau materiile la care nu aveam de dat bac-ul sau admiterea la facultate – vii, îmi spui, te duci în ultima bancă și scrii/citești la ce vrei tu. Dar nu chiulești. În cele din urmă am ajuns la un compromis, eu spuneam o poveste scurtă, ei notau și rețineau esențialul – în final erau copii buni și silitori, nu stăteau pe telefoane când îmi cereau voie să lucreze tonele de teme de la școală și de la meditații. Doar că atunci m-am obișnuit să pun absențele…
Acum, de când am revenit la cei mici, teama a fost și mai mare. Am și eu doi copii acasă, nu-mi permit să mă joc. Mulți dintre elevii mei stau în cartier, la doi pași de școală și vin singuri, deși regulamentul școlar prevede că elevii de la ciclul primar trebuie să vină și să plece însoțiți de la școală. Au doar de trecut bulevardul și văd și eu când mă duc la muncă cum forțează roșul semaforului chiar șoferii de la STB pe trecerile de lângă școală. Așa că îmi stă inima. Când se face ora 8 și nu-i văd pe toți în clasă și nici pe telefon n-am sms de la părinți… cum să nu te gândești, Doamne-ferește, că poate păți ceva? Și dincolo de necaz și suferință, te mai alegi și cu altele că nu ai scris trei semne în catalog.
A fost tare greu până am obișnuit părinții să completeze cererile de motivare, să le înregistrez la secretariat, să le aprobe directorul. Mă gândesc că pe la noi e cumva impresia asta că, dacă n-ai chef, azi nu te duci la școală! Prin țările alea cu care vrem să semănăm, dacă la 8 copilul nu e în clasă e sunat imediat părintele. Dar la noi… ai chef de concediu în prima săptămână de școală, că e mai ieftin? Ce mare scofală, învoiești copilul…
M-am gândit la tema aceasta pentru că e încă o enigmă pentru mine cum poți să ții copilul acasă, să știi că strânge absențe, apoi să fii „șocat” că i se scade nota la purtare. Păi… regulamentul acela pentru cine e? De ce atâtea procese verbale la început de an că ai luat la cunoștință și tu, părinte, și tu, elev? Cum e posibil „să nu știi că are absențe“ un copil mic? Nu a stat acasă cu voia ta? Până încep e să chiulească cu bună știință mai sunt vreo 6 ani… Și în cele din urmă, nu dai și tu nițel pe la școală, să vezi ce mai e în catalog?? Poate că da… calificativul acela la purtare nu ar trebui să aibă legătură cu absențele, mai ales la vârstele mici. Însă până la modificarea regulamentului, nu contează vârsta școlarului.
Am întâlnit și alte reacții… cum, dom’le, să scazi nota la purtare la ciclul primar, că demoralizezi copilul! Ba mai bine i-o scazi la primar, până învață că la școală există și obligații, decât să i-o scazi la gimnaziu, când contează cu adevărat la medie. Ce poți face mai mult decât să notifici părintele? Să te duci tu să-l iei la școală? Nu e niciodată o plăcere să scazi o notă la purtare… dar a cui e vina? Poate că la liceu nu știi că odrasla ta n-a dat 3 zile pe la școală. Dar la primar cum să vii cu scuza asta? Adică tu, părintele, unde erai când copilul a lipsit? De ce nu i-ai dat bilet de învoire? Cum e posibil să ajungi la 60-100 de absențe și să consideri că „nu e grav”?
Și apoi, lipsesc si nu recuperează, venind cu scuze că vai, eu nu știu că n-am fost. Și a cui e vina? A mea? Cum să reușești să progresezi dacă sari ca broasca de la o lecție la o alta, lăsând trei între ele neparcurse?
Voi cum procedați când decideți să învoiți copilul? Se pun absențele?
Pentru a nu pierde câteva răspunsuri valoroase, le preiau aici: