Cum să ucizi o școală

Se întâmplă uneori să te apuce toate cele… nu că nu te-ai revolta în sinea ta, sau că nu ai ști care e „starea de lucruri”. Dar când adevărul te lovește după ceafă parcă îți vine să zgâlțâi cerul și să întrebi, dacă mai e nevoie, dacă din toții „uoamenii capabili” care ne conduc e vreunul care chiar vrea să schimbe ceva.

Am spus deseori că lucrez la o școală mică. Din păcate pentru noi, are enormul dezavantaj să nu aibă „copii”. Așa că cele nouă clase de învățământ primar și gimnazial nu pot avea personalitate juridică și din toamnă nu vom mai face parte din colegiul tehnic la care am fost arondați, ci vom fi al doilea local al unei alte mari școli din București.

S-a încheiat prima etapă de înscrieri la clasa pregătitoare. Nu că m-aș supăra sau m-aș plânge, dar am 17 copii înscriși. Probabil să mai vină în etapele următoare câțiva. Însă de ceva ani la noi cu greu, dar foarte greu, reușim să facem o clasă… pentru că suntem pe aliniamentul școlilor de fițe din sector și… nu vine lumea la noi… că noi suntem „școală de țigani”. Și păcat că nu vă pot arăta poze cu clasele noastre, să vedeți că nu e așa deloc.

Dar azi a fost momentul în care am aflat că în realitate noi nu avem nicio problemă cu circumscripția… pentru că pe zona noastră sunt 88 de copii de vârstă școlară. 88, da? Înseamnă 3 clase, ba chiar 4 dacă respecți legea ad literam. Și uite-așa îngropi o școală, înghesui în altele în trei schimburi… și sunt sigură că istoria noastră nu e singulară în București. Însă așa e când „ți se duce vestea” că ești școală mică… și legendele din parc sfidează raționalul.

Pentru orașele mari, pentru școlile în trei schimburi, pentru clasele supra-aglomerate, cu mult peste limita legală a numărului de copii… supapa de supraviețuire ar putea fi respectarea circumscripției școlare, fără flotant și alte povești asemănătoare.

Dar, serios, are cineva curaj să rupă pisica în două și să impună măsura asta în București??

O întrebare simplă. V-ați înscris copilul la școala de circumscripție? Oricare ar fi răspunsul, vă rog să argumentați.

View this post on Instagram

Așteptând la semafor, admiram școala. Nu știu de ce, simțeam așa, că-mi crește inima… „acasă”.

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

English Kids Academy - tabere Anglia

Tabere internaționale în Marea Britanie

Suntem încă pe-aici o generație care ne amintim cu drag ce înseamnă „taberele”, acelea de demult, în care părinții te suiau în tren, primeau o carte poștală și cu puțin noroc un telefon cu taxă inversă, apoi te așteptau la gară peste vreo 10 zile, căci știau exact cu ce tren te întorci. Taberele au fost și vor rămâne cele mai interesante moduri de a învăța tocmai acele lucruri care nu intră, dar nici nu vor intra vreodată în programele școlare.

Pentru cei care acceptă provocarea, tabăra în sine este în primul rând un test de autonomie, de la a-ți avea singur grijă de obiectele personale până la a face lucrurile pentru că așa trebuie. De exemplu, igiena de seară, incluzând un duș și spălat pe dinți. Abia când copilul le face fără să i se spună înseamnă că și-a însușit corect acest comportament.

În ultimul timp, ca în orice societate deschisă cererii și ofertei, taberele s-au înmulțit și nu mă refer aici la locații, ci la competențele care se urmăresc prin activitățile propuse. În taberele în care am mers eu cred că în ofertă se urmăreau 2-3 obiective turistice pe care le vizitam. Condițiile de cazare? Habar n-aveau părinții ce urma să găsim în „taberele pionierești”, întotdeauna o provocare! De aici și sfaturile: mergi repede la dormitor, nu lua pat la geam, nici între uși, cât mai ferit…

Taberele secolului XXI

Acum, în funcție de viziunea pe care o ai despre educația propriului copil, poți alege tabere de educație prin aventură, tabere de matematică, tabere în care știința din jur e pe primul loc, sau tabere în care se urmăresc competențele de comunicare, mai ales în limbile străine, ale copilului. Urmăresc și eu, ca orice părinte și optez în funcție și de dorințele odraslei. Mi-aș dori să putem și noi, ca americanii, să trimitem copilul în tabere de 6 săptămâni vara, să scape de infernul orașului…

Dintre toate ofertele, taberele care urmăresc competențele de comunicare în limba engleză mi se par cele mai provocatoare. Pe la noi prin țară am mai avut prieteni care au mers, activitățile se țin lanț, copiii sunt toată ziua implicați în tot felul de cluburi și centre de lucru.

Una dintre ofertele pe care le-am studiat în această primăvară a fost tabăra în Anglia propusă de English Kids Academy.

Am citit oferta din perspectiva adultului cu din ce în ce mai mulți prieteni care au copii ce dau bacalaureatul și pleacă la studii în Anglia. Apoi am încercat să gândesc ca un copil care are șansa de a pleca pentru două săptămâni și a trăi „acolo”, într-un mediu „normal”. Dintre toate mărturiile copiilor de pe site, una mi-a plăcut în mod deosebit:

„Când am ajuns acolo, parcă intrasem într-o scenă din filmul Harry Potter. Nu mă gândisem că astfel de clădiri ca niște castele chiar există în realitate, iar acolo noi chiar am locuit pentru două săptămâni. Aș repeta oricând această experiență pentru toate lucrurile învățate, pentru atmosfera caldă în care ne-am desfășurat activitățile și pentru toți prietenii (francezi, chinezi și italieni) pe care mi i-am făcut vara asta.”

Andrei, 12 ani

Oferta din acest an, Aventură și istorie la Ellesmere, (24 iulie – 7 august 2019) este disponibilă până la 31 mai. Am parcurs programul și am încercat să am din nou vârsta aceea fără griji: lecții nici prea multe, nici prea puține, pauze lungi – socializarea e importantă, după-amieze relaxate, toate însă încununate de programul distracției de seară. Mă gândesc că adevărata provocare pentru copii este când se găsesc într-un mediu în care engleza este singurul mijloc de comunicare. Quiz-night, cu copii din toată lumea, un turn Babel rezolvat în epoca modernă!

English Kids Academy - tabere Anglia

Când încerc să gândesc la rece, e ușor să gândesc cu voce tare și musai să fie prin preajmă și Iris. S-a „obișnuit” să tragă bine de tot cu ochiul la tot ce fac/scriu pe site, așa că acum i-am stârnit curiozitatea când am dat drumul filmulețelor, iar „I’m from Romania” se auzea des. Ne-am uitat așadar împreună la toate materialele, iar concluzia nu a întârziat să apară. Bazându-se și pe experiența ei de viață, a se citi experiențele de învățare în diverse medii ale tuturor prietenilor, mi-a spus că lecții și cursuri, la nivel înalt, poți face oriunde. Însă mediul în care se desfășoară e cel care contează și la noi nu ai o replică a acestuia. Tot din experiența ei, e minunat că elevii sunt amestecați. Dacă nu te obligă nevoia, doar nu ești nebun să vorbești în altă limbă decât a ta!

O priveam când studia fotografiile… Doamne, cum arată, sigur e real? Mi-am dat seama că mai avem atât de puțin să pierdem și această generație care își încearcă aripile.

Un părinte, dacă nu e informat…

Și pentru că mă rodea curiozitatea, am încercat să găsesc răspunsuri la câteva întrebări, atât ale mele, cât și ale ei, așa că am discutat cu doamna Manuela Lătărețu, Director Executiv al English Kids Academy.

  • De cât timp organizați aceste tabere?

Oferim copiilor din România o experiență unică de învățare de mai bine de un deceniu.

  • Copiii din România stau împreună sau grupele sunt amestecate la sosire?

Copiii sunt cazați în camere și case cu mai multe naționalități, tocmai pentru a folosi limba engleză la maxim. Același principiu se aplică și  atunci când sunt împărțiți pe grupele de studiu sau activități, un criteriu prioritar în acest caz fiind nivelul de cunoaștere al limbii engleze.

  • Care sunt cele mai frecvente întrebări/temeri ale părinților care doresc să înscrie copiii în aceste tabere?
    Dar ale copiilor care participă pentru prima dată?

În general, sunt preocupați de nivelul de cunoaștere al limbii engleze, dacă pot participa și în cazul în care acesta este mai scăzut. Chiar încurajăm înscrierea în aceste situații, aceasta este și ideea unei astfel de „băi de engleză”. Învățarea se produce mai rapid și crește în același timp încrederea copilul în forțele proprii.

O altă întrebare din partea părinților a fost legată de rolul însoțitorului de grup. Acesta asigură supravegherea copiilor pe timpul transportului și are grijă ca toți copiii să fie plasați corect în grupurile de studiu, să participe la toate activitățile și să interacționeze în limba engleză cu copiii de alte naționalități. Tot el gestionează situațiile apărute pe toată durata programului și realizează comunicarea zilnică cu părinții prin mesaje, fotografii etc.

Nu în ultimul rând, părinții încearcă să anticipeze orice dificultăți pe care le poate întâmpina copilul. În general singurele dificultăți majore întâmpinate au fost cele legate de adaptarea la meniul internațional. Cu toate că mâncarea este variată și sănătoasă, gustul este destul de diferit pentru noi, românii.

  • Care sunt cele mai apreciate activități, dacă aveți un feedback din partea copiilor?

Toți copiii au apreciat aproape în aceeași măsură cursurile de limba engleză, excursiile, activitățile și proiectele în care au fost implicați și, nu în ultimul rând, bazele sportive din campusuri.

  • Influențează aceste tabere dorința copiilor de a studia/trăi în străinătate?

Afirmăm cu siguranță că da. Ne bazăm pe exemplele copiilor cu care am ținut legătura de-a lungul timpului, după participare. Unii dintre ei au aplicat încă din timpul liceului să lucreze vara în astfel de tabere ca „student helper”, iar foarte mulți dintre ei au plecat deja sau își doresc să studieze în străinătate.


Dacă aveți și voi alte întrebări, nu ezitați, vor sosi și răspunsurile!

Sa confectionam instrumente muzicale, editura Casa

Muieți-s posmagii…

Paradoxul în care trăim e că, vrei-nu vrei, ajungi să discuți despre școală. Adulții au copii. Dacă nu ai lor, ai copiilor lor. Prioritatea adulților sunt copiii. Prioritatea copiilor este școală. Logic, prioritatea adulților este școala. Așadar toată lumea se gândește cum ar putea îmbunătăți sistemul de învățământ. La fel de logic și uimitor e că e mai ușor să vezi paiul din ochii altora decât bârna din ochii tăi.

Îmi fac zi de zi de lucru în sistem… Am luat așadar în plin ultima știre venită de la ministerul de resort, care nu încetează să țină prima pagină a ziarelor. De vină pentru traficul din marile orașe sunt… școlile, care nu își încep programul la ore diferite! Ireal, dar… da, se apropie alegerile locale. Rezolvarea problemelor de transport a ținut capul de afiș în campanie, cum să nu o rezolvăm acum? Sau măcar să ne facem că o rezolvăm! Batem în cuie drobul de sare, nu?

Andrei începe orele la 7.30. Este o decizie internă a colegiului, situat în zonă centrală, care a  ajuns la concluzia aceasta în urmă cu foarte mulți ani, pentru a putea copiii să ajungă la prima oră la școală. Și, la modul cel mai serios demonstrat, se ajunge, dar vorbim de liceu! Iris învață tot în zonă centrală, școală de fițe, în trei schimburi. Pe cine, Doamne, să chemi de la ora asta? Pe cei mici de pregătitoare?? Clasa I? Dorm pe ei la 8… Că, deh, sunt sculați la 6 ca să ajungă cu traficul ăsta la școală! Să-i aduci la 9? Altă nebunie, când mai termină orele schimbul 3?

Adevărata problemă, pe care o bagă sub preș, e că sunt incapabili să rupă pisica în două și să introducă obligativitatea respectării școlii de circumscripție. Aia până la care faci 10 minute pe jos! Și ai rezolvat atunci și problema traficului de dimineață…

…revenind la posmagi

Dar nu aici voiam să ajung, povestea de mai sus doar m-a „deturnat” de la motivul pentru care deschisesem laptopul. Pentru că prioritatea adulților sunt copiii, iar eu cu asta mă ocup, vă închipuiți că discuțiile în familie și între prieteni ajung, inevitabil, la aceștia. Primesc un telefon să îmi dau cu părerea ce ar trebui să se facă la muzică la clasa I – nu scrisul muzical? Nuu, doamne ferește, e muzică și mișcare, joculețe muzicale, cântecele simple. Voință să ai, că sigur găsești o soluție, mai ales dacă ai citit măcar un pic programa disciplinei.

Povestise copilul acasă că nu fac nimic, că doamna nu are casetofon, și că fac matematică. Îmi dau și eu cu părerea, că na, uneori n-ai ce face, o sacrifici pe Cenușăreasa dacă e nevoie. Omul, preocupat de starea de bine a copilului la școală (momentul lor de fericire e reprezentat de arte, muzică și sport), dă telefon să se informeze dacă jucăria chiar s-a stricat și e nevoie, ca părinte responsabil, să mobilizeze comitetul să ia alta.

Nuu, casetofonul nu avea nimic, și nici matematica nu era așa copleșitoare, dar nu avea cd-uri cu cântece să le pună!

Așa că, la fel de conștiincios, s-a uitat omul ce avea prin mașină pentru ținut copiii ocupați la drum lung, a donat clasei câteva cutiuțe muzicale, luate de pe net, să se mai destindă atmosfera la școală…

Eu am rămas cu concluzia. Cum să îi spui tu, cadru didactic, unui părinte, că nu ai cd-uri cu muzică?? Știu că parte din salariile noastre se duc pe diverse accesorii pentru felicitări, hârtie, printuri color și câte și mai câte! Și da, consider că acestea nu ar trebui să ne copleșească pe noi, profesorii, indiferent cine ar trebui să le plătească, primăria sau introduse pe lista de rechizite. Dar să nu fii tu în stare să-ți pregătești materialul didactic necesar la lecție, e prea mult! Să ai un atlas, o enciclopedie, un cântecel pe stick sau cd… acel minim necesar pentru desfășurarea lecției…

E o limită de bun simț în implicarea părinților în viața școlii. Pentru mulți, sacrificiul este mare. Însă un pic de demnitate nu ar strica nici la catedră!

Cum am supraviețuit simulării

Simularea pentru examenul de capacitate de anul acesta ne-a prins pe amândouă. Iris, clasa a VII-a, a trecut prin toate stările de nervi posibile, culminând cu frustrare și furie oarbă. Motivele au fost multiple și extrem de întemeiate. Oricât de „slabi” ni se spune că sunt copiii în ziua de azi, unii gândesc. Și chiar extrem de limpede.

Motivul 1: Nu știa că va avea simulare. Cu 2 săptămâni înainte nu te pregătești pentru un test din 2 ani și jumătate de studiu. Încă din clasa a V-a și-a arhivat frumos toate caietele și fișele la română. Ea a scris pe coli prinse în dosare, așa că le-a putut arhiva foarte fain, cu despărțitoare pe genuri literare, gramatică, o frumusețe! Copil meticulos și ordonat. Ei bine, înainte de „simulare”, li s-a cerut la școală „portofoliul”. Așa că am scos toate cutiile, ia și alege, că nu trebuiau toate. Și când să le citești?! În condițiile în care și pentru școală sunt destule de făcut.

Motivul 2: Avea de învățat pentru olimpiada la bio. Se pregătește din septembrie. Eu nu iau nicio pauză, să ratez olimpiada că au ei chef să ne dea simulare! Copilul și-a ordonat prioritățile…

Motivul 3: Care este scopul unei simulări despre care n-am știut, să avem timp să ne pregătim?

Culmea e că… la numărul 3 am reușit să găsesc niște răspunsuri.

La mine la școală, ca în toate școlile, cele două clase de a VII-a și a VIII-a au „simulat” examenul. Și cum pentru organizarea marelui eveniment clasele primare au stat acasă, doar nu era ca învățătoarele să ia banii degeaba. Am fost chemate la supraveghere. M-am amuzat că pe declarație scria că nu ai rude la clasa a VIII-a, deci nu conta și a VII-a… (căutam și eu un motiv să stau acasă 😀 ). Așa că am intrat la clasă…

Nu era nevoie de #foaiaalbă . Unii, oricât s-au chinuit, chiar nu au fost în stare să treacă de jumătatea paginii 2… în condițiile în care aveai 5cm de scris pe prima pagină, iar pe pagina 2 ai și colțul negru, îndoit. Nu doar la română, ci și la matematică…

Că bagajul de cunoștințe era atât de mic încât nu aveau nevoie de bilet la cala vieții, ba nici de bagaj de mână, încăpea tot într-o poșetă, e una… Însă nici instrucțiuni simple nu erau capabili să urmărească. Să le iau pe rând:

  • completarea cu MAJUSCULE a formularelor, misiune dificilă;
  • identificarea corectă a numelui și a prenumelui și scrierea lor în spațiile rezervate;
  • completarea antetului de examen al foii – numele probei, sesiunea… după modelul de pe tablă – degeaba le spui „pe prima linie – LIMBA ȘI … pe a doua…” Greu. Greu de tot!
  • scrierea pe coală albă: pentru unii, o provocare de viață și de moarte. Să te încadrezi în pagină, să lași margine stânga-dreapta, dar și sus-jos. (În condițiile în care lucrările cu mai mult de 4 pagini se capsează, marginea la interior e obligatorie.) Să scrii drept… altă minune a vieții!
  • să organizezi răspunsurile. Și aici cred că vinovați trebuie să căutăm și în clasele primare. Îi învățăm cu „fișe”, „probe de evaluare” pe care completează frumos răspunsurile în spațiul dat… ei nu știu să copieze numărul exercițiului, subpunctul, și să scrie apoi rezolvarea corespunzătoare pe pagini albe, ori să lase spații între rezolvări…
  • de la aceleași fișe a apărut o altă problemă: a scris numărul exercițiului și a lăsat spațiu gol, cam cât a crezut el că are nevoie. Apoi a scris la următorul, și următorul… a revenit la primul, a terminat în 3 rânduri, 5 cm rămași liberi, în așa fel încât aveam 4 pagini pe care era mai mult spațiu liber decât scris! Zorro și-a făcut de cap pe foaie. Ia și explică-i copilului că nu se face așa ceva…
  • la fel de dificil a fost și modul de corectare al greșelilor – tăiat cu o linie orizontală fiecare rând considerat greșit. Ca să nu adaug că aveau pic și frixion, complet interzise. Și iarăși obiceiul ăsta ar trebui corectat de mici… dar cu cine să vorbești când nu e „caietul oglindă” și „liniuțele impecabile”??
  • desenele la geometrie – provocarea vieții. Oare când vor învăța că un desen se face cu creionul… cu rigla… nu cu mâna liberă…? N-am cuvinte.
  • cireașa de pe tort a fost numerotarea paginilor. În ambele zile am citit și explicat regulamentul. Se numerotează cu cifre arabe în colțul din dreapta jos. Nu vă grăbiți, le numerotăm împreună la final, când predați lucrarea. Ți-ai găsit. În cazul în care nimerea colțul, mai putea un punct, niscai liniuțe decorative, sau încercuia numărul paginii, să se „vadă” (se vedea el dacă lăsai margine jos!) … ca să arate frumos. Asta dacă nu se muta colțul din dreapta la stânga (nah, promițătoare șoferițe) sau chiar pe mijloc, nu? Ca să citez un șofer al familiei, când nevasta îți spune la dreapta, nu înseamnă că o iei la stânga, poți să mergi și înainte!

Așa că, dacă aveați impresia că sunt total inutile simulările, puteți vedea partea plină a paharului, chiar dacă în el e doar o picătură. Normal că toate cele de mai sus se pot rezolva în timp, lucrând la clasă în acest mod. Dar cine o face? Subiectele nu ar necesita decât lecții făcute serios, teme rezolvate la timp. Dar… se mai ocupă cineva? Mă uitam cu disperare pe lucrări, la geometrie (VII) a fost simplu… chiar foarte simplu! Să desenezi un paralelogram și să-ți iasă trapez?? Păi de la grădiniță le înveți pe-astea! Însă la geometrie copiii se vaită că nu știu, că nu înțeleg… oare de ce?!

Ultimele griji ale lor erau trecerea notelor în catalog, „rotunjite” sau nu? Când s-a anunțat simularea, Iris a venit foarte stresată că la mate vrea să le treacă în catalog, cu acordul părinților, pe cele mai mici de 7. Mam, să nu semnezi nimic, te rog! Așadar ajungem tot la amenințări, sperietori, învățat de frică… ? Atâta putem? Am fost incapabili să le explicăm copiilor de ce dau acest test și am recurs la bau-bau? Și cei cu care am stat eu erau îngrijorați, dacă se trec sau nu în catalog…

Fiecare profesor decide. Îi înțeleg oarecum și pe profesorii de română și mate, care devin voluntari fără voie ai acestor experimente, muncesc la corectat, așa că își văd cumva compensată „munca” în concretizarea ei în catalog. Dacă tot ai corectat, mai bifezi o notă, nu?

Personal consider că simularea la a opta este ok. Din experiența anterioară, notele mici de la simulare, total incompatibile cu aspirațiile la un liceu din top, au avut un caracter mult mai motivant decât orice am încercat eu. Pur și simplu și-a dat seama că nu e de glumă și nu va obține fără muncă. A fost cumva dușul rece de care avea nevoie. (Însă am avut și emoții că, în cazul unor note bune, se va culca pe o ureche că el „știe”, cu efect total opus.)

Închei cu tristețe, căci suntem parte dintr-un sistem incoerent și haotic, în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu avem o viziune pe termen lung, fiecare vine și-și face de cap. Noi o luăm razna, copiii la fel…

atelier porti deschise pregatitoare

Porți deschise pentru clasa pregătitoare

Pentru părinții copiilor din grupa mare de grădiniță a început perioada emoțiilor… Înscrierea la clasa pregătitoare. Chiar dacă tonul pare ușor ironic, nu aș vrea să fiu în pielea celor care încearcă acum să fie siguri că fac cea mai bună alegere pentru copilul lor.

Sâmbătă am organizat la mine în clasă un atelier la care i-am invitat pe cei care, începând de prin septembrie, au trecut pe la școală să întrebe de înscrieri. Au lăsat numărul de telefon, le-am dat mesaj și au venit. Am avut cinci pitici mici (comparativ cu ai mei de la clasa a patra) cu care m-am delectat o oră și mai bine. Dacă ei aveau emoții, eu eram tot pe-acolo. Am luat-o și pe Iris cu mine, poate-poate îmi dă o mână de ajutor cu copiii cât mai discut eu cu părinții. (În final, a stat ca spectator: Ce voiai, erau cinci, să te ajut ca să aibă impresia că nu te descurci?? QED)

Am încercat din răsputeri să fiu relaxată, în ciuda răcelii care nu mă lăsase să dorm. Știam că, pe lângă ochișorii de la masa centrală, cei de pe margine erau și mai iscoditori. Eram însă „la mine acasă”, în clasa mea caldă și primitoare, în care și ei s-au relaxat repede. Când primul dintre băieți m-a întrebat direct Cristina, tu…, m-am înmuiat. Trecusem testul. Niciun copil nu ajunge aici dacă nu se simte bine cu tine.

E drept că nu am reușit cu toți performanța, dar, auzindu-l pe el, au prins curaj. Cât am lipit diverse pentru un tablou de dăruit mamei, am stat de vorbă despre desene animate, despre povești, despre cum se comportă personajele, pe care le simpatizăm și de ce… O plăcere. Dacă am norocul să fie toți așa – până acum au venit doar cu 6 ani împliniți – va fi minunat. Și dacă se învârt și pe la numărul magic 20, mă declar total în extaz.

atelier porti deschise pregatitoare

Însă atelierul meu a fost urmat de ziua oficială a porților deschise în care, spre marea mea uimire, chiar au venit mulți părinți să întrebe. Cinci ore, cu mici pauze, am răspuns continuu la întrebări, am prezentat clasa (deși intrăm în renovare și habar nu am cum va arăta a noastră). Ce părere am despre teme (mai ales la pregătitoare), cum încurajez competiția, ce competențe trebuie să dobândească copilul la finalul anului, dacă e „suficient” că știe să citească sau să învețe până la toamnă și să scrie, până la cât să numere și să socotească… După acestea ajungeam și la „pretențiile mele”, de a merge singur la baie (ba chiar am fost întrebată cum să o învețe ea, mamă de fată, să nu se mai așeze pe vasul de toaletă, noroc că știam de variante de colac din hârtie…), de a nu avea nevoie de asistență în această situație, de a se îmbrăca singur sau de a-și lega șireturile, să știe să desfacă o sticlă cu apă, să-și identifice lucrurile, să aibă noțiunea de a le așeza la locul lor. În plus, să știe că există reguli, că nu poți face totul chiar când și cum vrei, că la școală ești egal cu ceilalți, să aștepți să-ți vină rândul…

Cei șapte ani de acasă

Cei șapte ani de acasă. Disponibilă la: editura ALL, Libris, Elefant, Librarie.net, Cartepedia, Diverta, Cărturești.

Am zâmbit larg când, în acest context, am primit de la editura ALL una din ultimele apariții, Cei șapte ani de-acasă. Conceput ca un ghid de dezvoltare personală sau chiar un mic manual de educație civică, îți poate da, ca părinte de preșcolar, o idee destul de bună despre ceea ce ar trebui să știe copilul tău înainte să meargă la școală. Am folosit-o și la clasă, cu cei de a patra, într-un context asemănător. Discutam despre valori umane și norme morale ce trebuie respectate. Deseori spuneau ei că „trebuie să ai cei șapte ani de-acasă”. Și tot de la ei au răsărit întrebările din seria „ce înseamnă cu adevărat să ai acești prețioși 7 ani”. Am luat cartea și am trecut repede în revistă capitolele. Concluzia, la aproape 10 ani, a fost că nu e deloc ușor să ajungi să capeți diploma de absolvire a școlii de acasă. Puteți răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii, aici.

În încheiere, mai sunt mai bine de două săptămâni de înscrieri. Dezavantajul de a nu fi „școală de fițe” e că se strâng greu copiii necesari unei clase. Depinde mult ce s-a auzit prin parc de școală, de profesori în general și, de ce nu, în special de persoana care urmează să ia clasa. Plus că nu mă simt deloc confortabil să fiu evaluată fizic. Cred că mai mult m-au afectat judecăți din seria „ce tânără sunteți!” decât cele „v-am căutat deja pe google, am văzut cu ce vă ocupați”. Ultima, cel puțin, a fost extrem de sinceră și la obiect. Măsurată de sus până jos, cântărită, trecută prin șabloanele fiecăruia, a fost o experiență grea. Încercam de fiecare dată să-mi rulez în minte secvența aceea din Cars, cu Sally agitată că „vin clienți”, cum să-i convingi că ceea ce le propui e viabil, dar ei, de fapt, s-au rătăcit…

Am tras și o concluzie tristă… chiar mi-aș dori să avem școli ca „afară”. Copiii să fie înscriși automat în circumscripția școlară, să afli la începutul anului școlar cine ia clasa, să ajungi la profesor doar dacă te programezi…

Dar noi să fim sănătoși, că le-om duce pe toate!