Părinții și reforma în educație

Pe la jumătatea lunii ce stă să se încheie citeam un articol pe blogul Anei. Mă felicitam oarecum că, în grupul de bloggeri, copiii mei sunt printre cei mai mari și eu am scăpat (ca mamă) prin urechile acului de ultima reformă din învățământ. Am prins ultimul tren, poate nu cel mai bun, dar măcar știm relativ pe ce linii merge. Ceilalți părinți (care n-au ce face și scriu pe net) au luat în piept sistemul, au intrat de curând la clasa pregătitoare (nu zero, vă rog… asta dacă nu credeți că copiii voștri sunt un zero absolut), sau au avansat un pic în clasele primare, iar anul acesta aprofundează mirobolantele manuale unice scoase de o editură excepțională.

Așadar, am zâmbit oleacă atunci când am văzut cu ce se confruntă Ana și cât de bune sunt intențiile de a reforma. A găsit chiar și soluții, ba chiar s-a enervat atât de tare încât s-a înhămat să ducă în spate o comunitate de părinți care să propună și să schimbe sistemul.

Poate că au crescut copiii mei, însă problemele cu care se confruntă școala nu îmi sunt străine deloc. Văd la liceu superficialitate și lipsă de motivare, metode vai de ele. Științe ale naturii sunt predate doar pe hârtie, fizică și chimie fără experimente… Văd la gimnaziu teme până la epuizare. Ieri îmi spunea că o luase amețeala la un test și simțea că leșină (și da, leșină pe bune), dar că a băut un pic de apă, s-a întins pe spate, a respirat adânc și a trecut momentul. Îți dai seama, dacă leșinam iar? Ce ieșea din ora aia, că se panicau toți! 

Temele… never ending story

La primar… teme cu duiumul. Și la pregătitoare, unde nu se dau teme, copiii sunt cocoșați cu sarcini de nu le mai fac față. Dacă micul nefericit e înscris într-un program de after-school, cu copii mai mari, care chiar au teme, are-n-are ce face, măcar vreo două ore trebuie să stea pe scaun să facă „fișe”. Părinții aleargă disperați după școli „renumite”, acceptă să intre în clase cu peste 25 de elevi (numărul maxim prevăzut de lege la clasele primare) și apoi se miră de ce nu are „doamna” timp să vorbească cu fiecare. Îi șochează cantitatea de teme… păi… când timpul nu îți permite să îi scoți pe toți la tablă, dai teme. Obligi părintele să preia din sarcinile care te depășesc, ca profesor (și nu e vina ta că ai 35 în clasă, dar e problema pe care ar trebui să o rezolvi), să compensezi prin munca acasă, la after sau suplimentar, ceea ce nu se poate face…

Să ne înțelegem, nu discutăm aici despre copiii care, din diferite motive, nu fac față sarcinilor de învățare. Golurile acumulate în timp cresc, e din ce în ce mai greu. E nevoie ca copilul să aibă o dorință fantastică de a reuși, să tragă de el până este satisfăcut de rezultat. Am în clasă copii din toate categoriile: vor, pot și reușesc, cu o cantitate minimă de efort; vor, pot, dar nu depun suficient efort; vor, nu prea pot, dar compensează prin munca depusă. Și, normal, care nu vor, nici nu prea pot și nici nu găsesc un sens în a depune măcar un strop de efort.

Am văzut însă ce înseamnă penultima categorie, un elev care se încadrează instant la defavorizați social, dar care a înțeles că șansele în viață nu există fără învățare. A profitat de fiecare ocazie pe care i-am dat-o: lecții suplimentare în vacanță, teme trimise pe telefon, corectate și returnate, teme reluate atunci când n-au fost înțelese, totul fără să crâcnească. Și nu, părinții nu se amestecă deloc (i-au dat lacrimile când i-am povestit ce copil minunat are). Duce pe doi umeri micuți toată responsabilitatea. În toamnă, după un an de muncă în acest stil, când i-am scris „B” pe testul inițial la matematică am avut aproape aceeași satisfacție ca atunci când mi-am anunțat un alt elev că s-a calificat la națională.

Viața unei familii cu școlar(i) se învârte în jurul temelor. Convingerea mea este că ar trebui să ne delimităm de acestea, indiferent cum sunt ele. Temele sunt exerciții pentru copii prin care aprofundează ceea ce s-a lucrat la clasă. Dacă nu reușește să facă singur tema, ar trebui să te întrebi ce a făcut el în clasă când lecția a fost explicată. Dacă tu chiar vrei să îți ajuți copilul, reia cu el, separat, exercițiile din clasă și lecția din manual. Faceți din nou exemplele de acolo, poți compara ce scrie el cu rezolvarea propusă de manual. Vezi dacă a înțeles sau doar a copiat ce se scria la tablă, fără să gândească. Apoi lasă-l să facă singur tema!

Misiune imposibilă: părinte în secolul XXI

Dacă chiar vrem să schimbăm ceva în sistemul acesta, ar trebui să ne înțelegem fiecare rolul și responsabilitățile. Temele nu se evaluează, nu se pun calificative pe teme, pentru simplul motiv că nu știi cine le face. La fel cum nu poți pune calificativ pentru o temă nefăcută… pentru că tu evaluezi ceea ce știe/face copilul, nu ceea ce nu face. Mă străduiesc să îi fac pe ai mei (nu doar de acasă) să înțeleagă că tema nu este o pedeapsă, este o șansă pe care trebuie să o exploateze ca să poată progresa. Temele „opționale” pe care le dau țin de modul în care fiecare înțelege că nu vine la școală pentru ca părinții să se  laude cu carnetele în fața rudelor, ci pentru el, pentru a mai pune o cărămidă la temelia omului care va fi. Merge foarte greu această conștientizare…

Și, în aceste condiții, am avut parte recent de un incident extrem de neplăcut. Știu că părinții se implică în rezolvarea temelor. E greu să îi convingi să nu și doar să se asigure că sunt făcute. Însă de aici până la a scrie tema copilului e cale lungă. N-o să pricep – și poate îmi explicați – ce e în capul celor care stau și fac liniuțe, scriu la matematică, desenează la arte sau fac proiecte la alte discipline. Cu ce îl ajuți pe copil? Fă odată cu el, arată-i cum, dar nu-l lăsa să se ducă la școală cu munca ta!

Corectarea caietelor e pentru mine un efort necesar. Mă străduiesc să nu las teme – la română mai ales – care să nu treacă prin mâna mea. Cere timp, ca să nu mai zic și efort fizic, atunci când nu pot rămâne la școală și car caietele acasă. Am cerut într-o dimineață caietele de română, cât copiii aveau altă sarcină de lucru. Încep să corectez, aveam o temă și din urmă. Constat întâi că nu mai face același tip de greșeli… erau altele. Apoi realizez că nici scrisul nu mai e așa ascuțit cum știam. Am crezut că am trecut la alt copil, deși în minte aveam o anumită imagine, căci încerc cumva să asociez elevul cu tipul de greșeli, să știu la ce să fiu atentă în viitor. Mă uit pe copertă, să verific numele. Nu, nu greșisem, mă gândeam la cine trebuie… răsfoiesc înapoi, alt scris. Cine a făcut tema? – Eu!; Ok, întreb din nou: cine a scris tema? – Eu!  Îl chem și îi așez cumva paginile una lângă alta, să-mi explice de ce brusc, după o pagină, scrisul este mai rotund… Păi știți… trebuie să vă explic ceva… Eu i-am dictat mamei ce să scrie.

Știți în desene animate când personajul se enervează și îl colorează cu roșu de jos în sus? N-am explodat, am tăiat frumușel tot și i-am dat caietul, eu nu-mi pierd timpul să învăț părinții să scrie, ci copiii. I-am cerut să îi comunice mamei că o aștept a doua zi la școală la prima oră. Dacă îi place să facă teme, înseamnă că vrea din nou la școală. Nu a venit, a transmis că avea treabă, nici nu am primit vreun mesaj.

M-am gândit apoi la Ana și lupta pe care a început-o. Ce să schimbi, dacă nici actorii participanți la piesa numită „educație” nu își cunosc rolurile? Mulți profesori n-au idee de ce sunt la catedră și ce au de făcut acolo. Părinții vor luna de pe cer, aleargă cu sacul la pomul lăudat și sunt veșnic nemulțumiți, dar eșuează lamentabil în a crește copii autonomi, responsabili și conștienți de prioritățile lor în viață, cu un sistem de valori funcțional. Copiii au impresia că totul li se cuvine și că poți primi orice bătând din picior și nu muncind. Și ne mirăm că suntem unde suntem?

În final n-am fost supărată pe copil. El a speculat momentul ca să-i fie lui bine. Dar tu, ca părinte, când i-ai scris tema, l-ai învățat să mă mintă. Nu doar că mi-a dat caietul, dar m-a privit în ochi și mi-a spus de două ori că el e autorul. Când va mai crește, te va privi pe tine și te va minți fără a avea mustrări de conștiință. Semeni vânt, culegi furtună. Da, mi-ai irosit niște minute pe care le puteam folosi pentru alt copil, m-ai făcut să mă simt prost, dar pentru mine astea au trecut. Peste jumătate de an eu îmi voi încheia misiunea legată de copil. Însă îți doresc succes în cei 8 ani de școală care vor mai urma!

Ana, dacă vrei să schimbi ceva, înainte de a începe cu școala, începe cu părinții. Învață-i să lupte pentru copilul lor, pentru respectarea legii în ceea ce privește numărul de copii la clasă. Da, o să ia foc primăriile, că nu vor avea soluții să respecte legea (dar e problema lor, nu a părinților!), dar incendiile se vor stinge și copiilor le va fi bine. Nu acceptați teme în exces, atrageți atenția că la pregătitoare nu există, că nu se face dictare, că nu se scriu literele, ci se recunosc și se desenează, nu căutați performanță, ci rezultate și o stare de bine pentru copil.

Închei cu un alt exemplu… din familie. După un an de pregătitoare, la început de clasa I, copilul nu știe să citească. La ședință, doamna atrage atenția că e sarcina părintelui să „țină pasul” cu ceilalți. Părinți care nu au nicio pregătire pedagogică, care lucrează în domenii total paralele cu educația, se văd puși la zid și decid să „facă ceva”. Iau auxiliarul de lectură, că doar era proaspăt cumpărat și pun copilul să citească… text cu cratime și dificil, dar dacă auxiliarul era de clasa I, trebuia folosit, nu? Copilul în lacrimi, „se-nțelege”, cratimă și grup de litere… ce să faci, dacă doamna la școală n-are timp la 30+ în clasă să îl învețe să citească? Oare… ce se mai învață în clasa I dacă pe a și m mic de mână le-au făcut la pregătitoare pe liniatură tip 1, iar cititul îl învață acasă cu părinți bine intenționați, dar fără experiență??

Succes, Ana!

 

cocarda tricolora

Cocardă tricoloră

Cred că e cam ultima activitate dedicată centenarului pe care o fac la școală. Pentru că vineri e zi liberă, am mutat ora de arte mai devreme, să pot să le fac. Modelul pe care îl vedeți mai jos este unul de compromis între două idei pe care le vedeam realizabile. Mi-aș fi dorit să pot face cocarda din trei straturi montate ca cel albastru din imagine, însă timpul de lucru s-a dovedit a fi cam lung pentru o oră de curs și atunci am ales să folosesc altă soluție, pentru că nu aș vrea să prelungesc acest proiect mai mult decât este necesar.

cocarda tricolora

În fișierul pe care toți abonații la newsletter îl vor primi în cursul zilei de luni, veți găsi mai multe pagini, astfel: 1, 2, 3 conțin rozetele în varianta dificilă, 4, 5, 6 – floricelele, în varianta simplă. Ultima pagină sunt siglele de Centenar, care se printează color. Acasă nu am această posibilitate, așa că am colorat manual sigla pentru modelul realizat. Paginile 1-6 se imprimă pe hârtie colorată și vă recomand să nu vă grăbiți și să imprimați pe rând câte aveți nevoie din fiecare model.

Sistemul de prindere este realizat dintr-un cerc de carton prin care am trecut un ac de siguranță, apoi l-am întărit cu un altul lipit pe spate, să nu se miște acul. Pe față, pentru a evita ruperea, am adăugat bandă adezivă transparentă.

Intenționez să îl lucrez la clasă, unde aș vrea să atrag atenția asupra a două variante de decupaj: prima, pentru rozeta albastră, doar dinspre exterior spre interior. Copilul trebuie să anticipeze lungimea tăieturii și să aplice suficientă presiune, atât cât să nu „treacă” de punctul de intersecție. A doua variantă, decupare pe contur, unde foarfeca rămâne aproape în poziție fixă, hârtia fiind cea care „se mișcă”. Nu știu dacă vor reuși și vor renunța la stilul „tuns” (țac-țac cu foarfeca), însă măcar vor vedea și alte maniere de lucru, care eficientizează procesul.

Dacă doriți să o realizați, sper să vă fie de ajutor filmul. Pentru a primi modelul, vă puteți abona la newsletter aici.

 

agamograf marea unire

Activități de Centenar

Săptămâna aceasta a fost plină de surprize… În primul rând, luni-marți eram ușor dezamăgită că organizasem concurs de postere la școală și prezența era slăbuță. Trebuia să aștept ziua de vineri, ca să văd cum întreabă cei de la gimnaziu de „doamna de la a patra” pe la cancelarie. Săptămâna viitoare jurizăm, dăm premii și abia aștept să vă arăt câteva dintre creații, foarte frumoase!

Apoi, miercuri, o colegă vine să mă întrebe, având în mână un agamograf, cum se face, căci a văzut anul trecut la mine. Îi explic, îmi lasă și mie un model și cum chef de felicitări cu brăduț chiar nu am avut azi la arte, le arăt copiilor. Vai, doamna, dar e mult mai ușor decât am făcut noiDe acord cu ei, chiar era doar de colorat și îndoit, așa că trebuia să complic un pic modelul. M-am gândit olecuță… și le-am transformat în bibelouri. Adică spațiul de jos și de sus, care normal se detașa, l-am franjurat și le-am lipit între ele, două câte două, în unghi drept, apoi am adăugat un suport de carton.

A fost WOW când și-au dat seama ce facem… iar cele care au fost gata au început să decoreze dulapul meu din cutii.

agamograf marea unire

Tot săptămâna aceasta, pe unul din grupurile pe care stau de obicei a cerut cineva un contur de hartă a României, cu liniaturi diferite. Mi-a luat puțin să le fac, dar dacă tot le-am făcut, le-am folosit și eu. Am văzut toată săptămâna că ai mei au dezvoltat în pauze o pasiune pentru colorat paternuri pe pătrățele, iar când le-am arătat hărțile, erau în extaz. Am printat fără număr, au tot cerut, nu mai știu cine a cerut mai multe sau cine deloc (există și categoria aceasta). I-am rugat să apară și un „100” în modelul lor… Isteața de mine le-a prins la panou pe cele gata și… a plecat acasă! Așa că am apelat la varianta „sună un prieten”, adică pasionații proiectului. Ce bine că am pus în funcțiune din vacanța de vară comunicarea pe whatsapp (da, nu-mi place, dar era cam singura pe care o știau elevii mei ca să-mi trimită poze cu temele…) și am dat mesaj. Dacă primesc ajutor în seara aceasta, voi adăuga imaginile.

În încheiere, vă invit ca săptămâna ce urmează, când dați „share” proiectelor realizate, să folosiți în descriere și hashtagul #CentenarLaPas . Luna aceasta m-am străduit să îl populez cu ce mi-a ieșit în cale, sigur veți găsi ceva ce nu știați, mai ales pe instagram. L-am folosit și pe facebook.

Atelier la Gaudeamus 2018

Origami – atelier la Gaudeamus

Ziua de joi nu m-a dezamăgit deloc, s-a arătat în toată splendoarea ei așa cum o proiectasem: lungă și obositoare. Am aterizat la Gaudeamus direct de la școală, cu cheful cam pe la jumătate de a umbla prin târg. Mai mult teleghidată, mi-am notat câteva noutăți, am luat câteva cadouri și… cam atât. Așteptam atelierul și aveam emoții, căci toate sms-urile curgeau cu „e trafic”, „sunt în blocaj la…”, „ajungem, dar întârziem puțin”.

Anul acesta spațiul atelierelor a fost un pic altfel, am preferat o altă formulă decât lucrul în grupe de 4. În final am constatat că mi-a fost și mie mai ușor, căci e prima dată când reușesc să stau jos! Am avut emoții cu origami, îmi este foarte greu să ascund atunci când ceva nu-mi place, iar copiii au parcă un senzor special pentru a detecta asta. Însă am reușit să găsesc în aceste proiecte acele „motive” care să mă ajute. Umorul rezolvă de cele mai multe ori problemele dificile… Le-am povestit ce vom face, cum am încurcat proiectele, cum bradul pe care mi-l doream era de fapt cactus… Chiar dacă scrie că e cactus… și eu o să-i spun brad! Oricum ar fi, l-au făcut, l-au împodobit cu fulgi și l-au luat acasă.

Și, chiar dacă elementele se realizau toate la fel, faptul că dimensiunea pătratelor utilizate descreștea până la 3cm a ridicat destule probleme. Cele mai mici cu greu s-au lăsat înduplecate, dar în final, iată ce-a ieșit.

Atelier la Gaudeamus 2018

Atelierul acesta a mai avut ceva special. Pentru prima dată echipa Năzdrăvanilor, cea pe care o proiectam cam acum 9 ani cu Iris și Andrei, a funcționat aproape perfect. Eu în rol de „capul răutăților”, Iris ca spiridușul de servici, ocupându-se direct de cel mai mic participant la atelier (Alex, 6 ani), iar Andrei de partea tehnică, pozele.

Cu această ocazie le mulțumesc celor care au venit să ne cunoaștem sau să ne revedem, ori chiar să ne petrecem timpul altfel decât o facem 4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Mulțumiri speciale și Editurii Casa, care ne provoacă de fiecare dată cu noi numere ale colecției Idei Creative, cum a fost și acesta, Lalele și flori origami.

Ursul, de Adrian Oprescu, Humanitas

Ursul, de Adrian Oprescu

Ursul, de Adrian Oprescu, Humanitas

După experiența la ceas târziu cu TomiUrsul aproape că și-a găsit imediat loc la mine în brațe. Mă rodea curiozitatea, pur și simplu voiam să văd dacă prima impresie despre autor se confirmă. Povestea este mult mai abordabilă de către copiii mici (comparativ cu Tomi, mult mai profundă), chiar dacă volumul este tipărit destul de mărunțel pentru aceste vârste. Însă imaginile care însoțesc textul sunt extrem de sugestive și fac ca firul să fie depănat încet.

Despre ce e vorba? O rescriere a poveștii ursului – de ce nu mai are coadă și de ce are urechile mici, o explicație care pare mai umană, căci ursul devine victima unor accidente și nu a unei înșelătorii, așa cum îi pregătise vulpea în povestea lui Ion Creangă. Acum depinde de gustul fiecăruia, dacă preferați să n-aibă coadă că e naiv sau că e pofticios…

Ce am remarcat însă la text, pe lângă stilul narativ al bunicului ce povestește nepoților, este faptul că „simte” momentele în care folosește cuvinte mai dificil de înțeles de către copii și le explică, fără a întrerupe în acest mod povestirea. Uneori aș vrea să se revină în cărțile pentru copii la acele explicații în josul paginii, căci generația de cititori de astăzi nu mai are răbdare să caute cuvintele în dicționar… dacă nu le înțelege în context, atunci copilul trece pur și simplu peste ele. Și aș da aici ca exemplu „caval”. Din context se înțelege că este un instrument muzical, însă ilustrația însoțitoare dă impresia că acesta este înrudit cu naiul, când, de fapt, este cu fluierul. Aș face un test să văd câți copii caută în dicționar, însă ar trebui să le pot cere lectura simultan. Aș paria că nu vor căuta, vor accepta informațiile parțiale ca fiind suficiente.

Altfel e din seria „să nu faceți acasă”. La cum mișună urșii pe Valea Prahovei, nu aș recomanda nimănui să încerce să-l domesticească pe Moș Martin cum a făcut Ghiță din povestea lui Adrian Oprescu, accesibilă copiilor de la vârsta la care încep să citească singuri până la cea la care se plictisesc de povești.

Volumul a apărut la editura Humanitas și este disponibil online la  Libris,  Cartepedia,  Elefant,  Diverta,  Cărturești,  Librărie.net,  eMag.

atelier origami

Atelier de origami gratuit la Târgul de carte Gaudeamus

atelier origami

Undeva la începutul toamnei, când frunzele abia începeau să pălească, am primit propunerea de la Editura Casa pentru organizarea atelierului de la Gaudeamus. Am primit cartea electronic, pe telefon. Eram la cursuri și am răsfoit repede. Cel mai mult mi-a plăcut coronița pe care deja am realizat-o , însă la noi piața de art&craft e slăbuță la chestii mai profunde și hârtie origami cu două fețe colorate diferit e încă ceva străin. Nu pot să descriu convorbirile telefonice cu câteva magazine de profil când am explicat ce caut…

Așa că am renunțat la proiect și am ales unul pe care îl puteam realiza. Când am răsfoit cartea, am procedat în stilul meu. M-am uitat la poze. Am destulă experiență să pot intui etapele și gradul de dificultate doar analizând imaginea și am hotărât: facem bradul! Brad a rămas, am comandat hârtie colorată (hârtie glasată, top de o singură culoare – nu există), a sosit coletul ambalat impecabil, m-am apucat de tăiat… Câteva dintre dimensiunile pătrățelelor necesare le știam pe dinafară, de când testasem proiectul. Însă restul nu. Rog copilul să deschidă cartea și să mi le spună. Caută la brad! Caută, nu găsește. Îl pun să mai caute o dată. Tot nu găsește. Îl pun să ruleze încep paginile, îi spun stop… Și se enervează (pe drept): Care brad?? Ăsta e un cactus!

A fost momentul în care am început să râd… e ca la planșele acelea despre percepție, depinde unde focalizezi ca să vezi un anumit lucru. Eu am căutat proiecte de iarnă și am văzut brad. Deși am citit instrucțiunile, titlul nu l-am văzut. Tot brad era.

Așa că joi, de la ora 18 vă aștept la Gaudeamus să construim un cacto-brăduț la ghiveci și să dăm startul pregătirilor de sărbători. Aș fi vrut să ne vedem sâmbăta, ca de obicei, însă anul acesta târgul s-a suprapus cu unul dintre cele două cele mai importante evenimente din viața mea, așa că nu s-a putut altfel.

Înscrierile cele mai rapide – prin sms, la 0722-955-103, menționați doar numele și vârsta copilului.

coronita craciun sarma plusata

Provocarea Daco de sezon

Anul acesta provocarea pe care DacoArt o lansează în sezonul de iarnă (cel mai frumos, după mine, din punct de vedere al posibilităților de exprimare creativă) a sosit mai devreme, pentru a avea ceva timp să le pregătesc și eu, dar să vă orientați și voi dacă vi se par interesante.

 

View this post on Instagram

 

Provocare de iarna de la #dacoart #iarnacudacoart

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Așadar, să încep.

Set creativ - SC702 Coronita Pom - Pom DACO

Coronița pom-pom – a avut-o ca destinatar pe Iris. Cutia plină cu pufoșenii era extrem de atrăgătoare, mai ales terapeutică, să te afunzi în ea până la cot. Setul include un disc din carton pe care se pot lipi, ca în imaginea de prezentare, toate pufoșeniile și agățătoarea. Nu include niciun fel de adeziv, așa că fiți prevăzători, mai ales dacă vreți să o faceți cadou și copilul e nerăbdător, dar nu are cele necesare acasă. Textilele se lipesc, de regulă, cu adeziv mai puternic, silicon rece sau fierbinte. Este un proiect accesibil și copiilor foarte mici, sub supraveghere.

Iris, care mai degrabă ar umbla îmbrăcată în negru cu cranii decât să vadă roz în fața ochilor, a decis să folosim altfel materialele disponibile. Am tăiat cu cutterul circular din fetru subțire (nu pufos!) un cerc cât să acopăr suportul, l-am decupat la interior și l-am lipit pe suport. Am selectat apoi pufoșeniile roșii, verzi, am folosit o fundiță reciclată de la un aranjament floral, căreia i-am adăugat o panglică roșie cu buline.

Rezultatul e mult mai pe gustul nostru, acum rămâne dilema dacă e safe să o prindem sau nu pe ușă…

coronita craciun pompom

Pentru că am intrat în febra coronițelor, ne-am mai încercat norocul cu una, de data aceasta dintr-o altă pufoșenie, sârmă plușată. Dacă ați văzut puișorii, este aceeași sârmă, dar verde. Am îndoit-o, o altă panglică din cutia-cu-de-toate și-a găsit un scop al existenței, am folosit și ciucurași mici roșii, picătura pentru lipit și a ieșit ce vedeți mai jos. Mai că pe aceasta aș pune-o pe ușă, dacă n-aș reuși decât să decorez vizorul cu ea!

coronita craciun sarma plusata

A venit rândul perforatorului cu brăduț, care și-a găsit sensul pe o mini-felicitare 10x7cm. Am decupat mai mulți brăduți, de nuanțe diferite, i-am suprapus. Pentru cel din față, cu „zăpadă”, am măcelărit un alt brăduț alb. Le-am lipit cu bucățele de bandă dublu-adezivă pentru impresia de volum. Conturul l-am decupat pe exterior cu trimmerul decorativ, iar la interior cu cutterul de decupaj.

felicitare braduti perforati

Au urmat globulețele decorate cu abțibilduri. Bilele sunt din polistiren, am decis să le pictez cu acrilice. Cele negre arătau cel mai bine, însă vopseaua, chiar și după câteva zile, a rămas lipicioasă și adera imediat la orice suport. Însă mie îmi plac, chiar dacă trebuie să găsesc soluții de a nu le ține decât atârnate! Cele albastre nu au ieșit chiar cum aș fi vrut eu, culoarea a ieșit cam transparentă pe alocuri. Genul acesta de globulețe sunt însă ușor de făcut cu copii mici. Nu vă recomand însă acrilice, ci tempera. Dacă vreți să vă distrați (voi la curățenie, ei la realizare), îi puteți lăsa să picteze bilele cu mâna. Dactilopictura este moment de distracție maximă, amestecat culorile. Apoi puteți decora cu orice găsiți mai atractiv în colecția de sezon sau, de ce nu, după inspirația și cheful copiilor de a realiza decorațiunile pentru iarnă.

globuri daco

Ultimul, care mi-a dat bătăi de cap pentru că am ratat câteva idei cu el, a fost lipiciul fosforescent. Întâi am vrut să-l folosesc ca să „vopsesc” un glob și să devină fosforescent, dar suprafața era prea lucioasă și a curs la vale… Apoi am vrut să scriu cu el, dar nici asta nu mi-a ieșit prea bine… Cred că era minunat pentru alte idei de Halloween. Am încercat să îl torn în strat gros pe un carton, să-l las la uscat, apoi să decupez din el un fulg. Nu mi-a mers, am constatat cu această ocazie că am biroul în pantă, căci s-a scurs tot lipiciul. Încă o ratare. Am realizat că îmi trebuie o suprafață poroasă, care să se îmbibe în lipici. M-am gândit să folosesc un material alb, din care să fac zăpadă pentru ceva felicitări, până când m-am răzgândit și am decis să fac un glob din sfoară, apoi să acopăr sfoara cu un strat suficient de lipici fosforescent. Globul este cel cu panglică albastră, aștept seara să vedem „efectul”.

Alte idei de iarnă propuse de Daco puteți descoperi pe #iarnacuDacoArt .

Tomi: o poveste - Adrian Oprescu

Tomi: o poveste de Adrian Oprescu

Pe Tomi l-am cunoscut anul acesta, în primăvară, odată cu copiii mei de la clasă. Era încă unul din personajele scurtelor povestioare din manualul de limba română, parcă mereu prea scurte ca să le înțelegem cu adevărat. Nu știu de ce, fragmentul prelucrat în manual a cerut mai mult… a cerut întreaga poveste. În vară mi-am cumpărat cartea. A stat pe birou până acum, mereu au trecut altele înainte ei. Poate că aștepta una din serile reci de toamnă.

Tomi: o poveste - Adrian OprescuDouăzeci de povestioare despre prietenia dintre un copil și un cățel… 84 de pagini parcurse repede, iar dacă stau să mă gândesc, nu sunt nici măcar atâtea, căci, în ciuda faptului că nu are ilustrație, are câte două pagini libere între povești. Dar nu are nevoie de ilustrație. Autorul e artist în a le suplini din cuvinte și magia pe care o țese cu acestea s-ar fi risipit cred la orice încercare de a le realiza altfel. „Am văzut” tot: pisicile căsăpite, porcii reeducați, cățelandrul cu labe mari…

Mi-am dat seama și ce nu mi se părea în regulă cu textul din manual. Am simțit când l-am parcurs că „ceva” nu se potrivește… și am avut dreptate. Pur și simplu Tomi părea un cățel mult prea deștept ca să cadă singur în capcană, iar acum, când am aflat adevărata poveste („Prizonier la moară. Regăsirea”), îmi dau seama cât de ușor e să distrugi o poveste. Dar câți dintre elevi vor afla oare adevărata poveste a lui Tomi? Câți vor avea șansa de a citi poveștile lui Adrian Oprescu?

Îmi satisfăcusem curiozitatea… dar am continuat să citesc. Nu am anticipat finalul. Nu m-aș fi gândit în veci că povestea se va transforma încet în jurnal de război al unui copil, chiar dacă sunt doar câteva referințe, totul văzut prin ochii copilăriei, în care lumea se învârte în jurul tău și al prietenului tău necuvântător. Alarmele de bombardament îl enervează pe Tomi, care urlă posedat ca un lup, ruși, „prietenii noștri de la răsărit”, ocupanți barbari, îl irită, ba chiar îl și rănesc, împușcându-l. În final, comunismul rupe brutal prietenia celor doi. Băiatul, adolescent, este trimis la Canal, iar la întoarcere… Tomi nu mai e.

Cum să v-o recomand? Vă spun doar că am închis-o târziu în noapte și am plâns. Nu pentru cățel. Am plâns pentru miile de copii care și-au văzut, în urmă cu 70 de ani, copilăria, familia, viața, toate distruse de ce a însemnat pentru România instaurarea comunismului. Eram convinsă că e o carte cu povestiri pentru copii mici, dar m-am înșelat. E un punct de plecare pentru a le putea povesti chiar și celor mai mari ce a însemnat această tragedie pentru oamenii de rând. Bunicul povestea cu lacrimi în ochi cum și-a dat caii la colectiv, cai crescuți de când s-au ridicat pe picioare, cum a rămas fără pământul moștenit de generații. Alții și-au văzut copiii sau părinții trimiși pe drum fără întoarcere la Canal, la Sighet sau în alte părți… O istorie pe care nu o știm și nu o învățăm.

Scrisă ca jurnal, la persoana întâi, povestea se împletește în final cu cea a vieții autorului. La 20 de ani, Adrian Oprescu a fost arestat și condamnat la doi ani de Canal pentru „atitudine dușmănoasă la adresa regimului popular“. Am în bibliotecă și „Ursul”, cealaltă serie de povestiri, dar când am căutat informații despre autor mi-am dat seama ce-mi doresc să citesc: „Vărul Alexandru și alte povestiri adevărate”.

Volumul este disponibil în librăria Humanitas, la Libris, Cartepedia, Elefant, Diverta, Cărturești, Librărie.net, eMag.

Lalele si alte flori origami Idei Creative 130

Lalele și alte flori origami – Idei creative nr. 130

Lalele si alte flori origami Idei Creative 130

Colecția Idei creative de la editura Casa se îmbogățește în această toamnă cu încă un număr, 130: Lalele și alte flori origami. Chiar dacă nu este sezonul și după titlu volumul s-ar fi potrivit mult mai bine cu primăvara, am găsit cu ușurință două idei care pot fi folosite de Crăciun: o coroniță și un brăduț. Pe lângă acestea, din cuprins mai fac parte:

 

  • Floarea-soarelui
  • Lalea
  • Coroniţă de primăvară
  • Grădina de flori
  • Brăţară
  • Felicitare de ziua mamei
  • Felicitare cu frunze 3D
  • Figurină cu surpriză
  • Coroană
  • Ornament cu lalea
  • Floare sau coroniţă din petale cu două laturi
  • Ghiveci de flori (poşetă, calendar de Advent)
  • Îngeraş 3D
  • Cactus
  • Lalea îngustă
  • Ornament pentru uşă
  • Jocuri cu lalele origami

Relativ simplu de realizat, proiectele pornesc de la două forme de bază obținute din pătrat. Acestea se multiplică și se asamblează în proiectele finale. Pentru jocul de dimensiuni, pătratele au laturi diferite.

Însă volumul nu este lipsit de provocări… așa cum aveam să constat în momentul în care am încercat să realizez unul din proiecte. Aruncasem un ochi, mi s-a părut foarte simplu, aveam un pachet de hârtie origami, m-am apucat de lucru. Am constatat că nu mă ajută, trebuie să folosesc hârtie glasată, căci pătratele utilizate în carte au două fețe colorate diferit. Mi-a fost ușor să tai cu ghilotina pătrate perfecte și pe dimensiunile indicate, verzi și roșii.

Surpriza a venit în momentul în care am citit cu mai multă atenție indicațiile de confecționare a coroniței. Aveam nevoie de hârtie cu două fețe, roșie și verde! Cum așa ceva încă n-am văzut în comerț (pe unde am întrebat se uitau la mine ca la urs!), iar imprimantă color nu am ca să scot câteva coli, mi-a venit ideea să îndoi împreună două coli de culori diferite din pachetul de origami, bazându-mă pe faptul că sunt mai subțiri decât colile normale. Am îndoit pe diagonală, am pus un pic de lipici pe îndoitură, le-a prins între ele ca să nu fugă și am continuat îndoiturile. Cam grosuțe împreună, dar măcar am rezolvat problema celor două fețe diferite. Ce a ieșit puteți vedea mai jos. Coronița este realizată din pătrățele cu latura de 5cm, pentru că am vrut să fac o felicitare. Și așa ies destul de mari (suportul este A5 îndoit), însă nu cred că aș fi reușit să le fac mai mici de atât, îndoind câte două.

Coronita Crăciun Origami Idei Creative 130

Pentru brăduț urmează să caut hârtie glasată, dar din păcate nu am văzut topuri doar cu o singură culoare. Cercetările de pe net mi-au dat ideea colilor de împachetat cadouri, simple, o față colorată – una albă, pe care le-aș putea tăia pe dimensiunile necesare. Cum este gata, revin și cu acesta, căci va fi subiectului atelierului pe care îl voi susține în această toamnă la Gaudeamus împreună cu editura Casa..

Volumul este disponibil până la târgul de carte Gaudeamus pentru precomandă în librăria online a editurii Casa.

Alte imagini din volum:

https://www.edituracasa.ro/uploads/products/38206_Lalele%20si%20alte%20flori%20origami_1.jpghttps://www.edituracasa.ro/uploads/products/77219_Lalele%20si%20alte%20flori%20origami_2.jpg

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Poveste de seară: Un secol de la Marea Unire din 1918

Sărbătorim centenarul în luna noiembrie. Eu am clasa a IV-a. Conform planificării, înainte de 1 Decembrie abia dacă încep lecțiile despre daci… a vorbi despre Marea Unire fără să știi mai nimic despre istoria neamului nostru este misiune imposibilă. Am încercat anul trecut, de câte ori s-a ivit ocazia, apoi pe 24 Ianuarie, 9 Mai, să mai legăm câteva verigi în acest lanț complicat. Ceea ce știu elevii mei seamănă foarte bine cu harta Africii în secolele XVIII-XIX – erau desenate țărmurile, dar înăuntru era o mare pată albă.

M-am străduit, cât de simplu am putut, să las istoria să fie „cea mai frumoasă poveste”. Fragmentele de mai jos le-am printat și le-am afișat în așa fel încât toți să le citească și – sper eu – să înțeleagă mai bine ce anume sărbătorim peste nici o lună.

Profit de această ocazie să vă relansez provocarea #CentenarLaPas , despre care am povestit deja.

Să începem și să…

Ne uităm împreună la harta României de astăzi. Ne imaginăm că, în urmă cu un secol, în toamna lui 1917, aceste graniţe erau încă un vis al tuturor românilor. Aflat în plin război, îngenunchiat, Regatul României era departe de a mai spera la constituirea unui stat al celor care vorbeau şi simţeau româneşte.

Să călătorim în timp, ceva mai departe, în vremea marilor voievozi. Ţările locuite de români – Moldova, Transilvania şi Ţara Românească – nu au fost unite sub un singur conducător decât o singură dată, la 1600, în vremea lui Mihai Viteazul. Apoi, din nou despărţite, s-au aflat sub influenţa marilor puteri vecine: Transilvania sub cea a austriecilor, Ţara Românească – a turcilor şi Moldova – a turcilor şi a ruşilor. Niciunii dintre aceştia nu îşi doreau formarea unui stat românesc, aici, în estul Europei.

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza, Ulei pe pânză, 59,5 x 48,5 cm, Nesemnat, Nedatat, Nr. inv. 72, Muzeul de Artă din Brașov

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza, Ulei pe pânză, 59,5 x 48,5 cm, Nesemnat, Nedatat, Nr. inv. 72, Muzeul de Artă din Brașov. 1881. Sursă foto: Muzeul de Artă Brașov, p.33.

La mijlocul secolului al XIX-lea (adică pe la 1850), conflictele dintre ruși şi turci au făcut posibilă discutarea, în cadrul tratativelor de pace, atât a situației Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti. A fost un moment mult așteptat de români, de care au profitat din plin. Li s-a permis să-şi aleagă domni noi, iar ei au ales aceeași persoană. Alexandru Ioan Cuza a devenit în ianuarie 1859 mai întâi domn al Moldovei, apoi domn al Ţării Românești. Timp de șapte ani cât s-a aflat la conducerea statului, numit încă „Principatele Unite”, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a realiza unirea în fapt a celor două ţări, nu doar pe hârtie.

În 1866, oamenii politici ai vremii l-au îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza şi au reuşit, prin iscusite negocieri cu familiile regale din Europa, să aducă la conducerea tânărului stat un prinţ de origine germană, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest act politic urma să întărească statul român, încă supus Imperiului otoman.

File:Stamp 1933 Turnu Severin 1 leu.jpg

Timbru poștal emis în 1933 care marchează intrarea lui Carol I în țară, la Turnu Severin, după o călătorie incognito pe Dunăre. Două zile mai târziu, la 10 mai, ținea primul discurs la București. Sursă foto: wikipedia

Imediat după venirea sa în ţară, la 10 mai 1866, a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care „Principatele Unite Române se constituie într-un singur stat indivizibil sub numele de România”. Pentru prima dată numele statului apărea, oficial, în această formă, pe harta Europei. Însă istoria zbuciumată a românilor a continuat. Carol, domn al românilor sub numele de Carol I, nu putea accepta mult timp ca țara sa să fie supusă unei puteri externe. De aceea, a început să se pregătească de război, așteptând momentul prielnic pentru a cere și a obține Independența României.

Principatele Unite ale lui Cuza și apoi România lui Carol I, aflate sub suzeranitate otomană (1859-1978). Sursă foto: wikipedia

Principatele Unite ale lui Cuza și apoi România lui Carol I, aflate sub suzeranitate otomană (1859-1978). Sursă foto: wikipedia

Momentul a sosit în 1877 când a izbucnit un nou conflict ruso-otoman. Carol a decis să participe, alăturându-se taberei rusești. La 9 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, era proclamată Independenţa României, însă aceasta trebuia câştigată pe câmpul de luptă. Românii au luptat eroic la sud de Dunăre şi s-au remarcat, alături de domnul lor, în bătăliile de la Griviţa, Plevna şi Smârdan. La încheierea conflictului, România a fost recunoscută de Marile Puteri europene ca stat independent şi a adus între graniţele sale şi Dobrogea, teritoriul aflat între Dunăre şi Mare.

Atacul de la Smârdan, ulei pe pânză, 75.5x142cm, Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, 1885. Sursă foto: wikipedia. Nicolae Grigorescu a participat la Răboiul de Independență, surprinzând admirabil în schițele sale imensul sacrificiu al ostașilor români.

Formarea unui stat românesc la est şi sud de Carpaţi a dat speranţe românilor din celelalte provincii. În jurul României locuiau mai mulţi români decât înăuntrul său: în Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, peste tot erau români care doreau să trăiască într-un stat românesc. Din punct de vedere politic era complicat să fie îndeplinit acest vis, căci la începutul secolului XX, aceste provincii se aflau între graniţele a două mari imperii, rus şi austro-ungar, iar România era prea „mică” pentru a le revendica.

România, stat independent, în timpul lui Carol I. Sursă foto: tehnocrati.ro

După recunoașterea Independenţei, în 1878, Carol I a realizat un amplu proiect de consolidare şi modernizare a ţării. A proclamat Regatul României, în 1881 devenind primul rege. Conflictele din Europa arătau, pentru un om politic abil şi priceput, cum era tânărul monarh, că un mare conflict nu este departe şi e bine să fii pregătit. De aceea Carol a început să caute aliaţi şi s-a îndreptat, cum era firesc, către rudele sale germane. A încheiat astfel un tratat secret cu Austro-Ungaria şi Germania, alături de care se angaja să lupte într-un eventual conflict, dacă acestea vor fi atacate. În acelaşi timp, o altă alianţă se forma în Europa: Anglia, Franţa şi Rusia (Antanta).

Secolul XX găseşte Europa împărţită în două tabere şi dornică de a declanşa un nou conflict pentru reîmpărţirea teritoriilor. Lipsea doar scânteia care să aprindă „butoiul cu pulbere”. La 15 iunie 1914, la Sarajevo, într-una din provinciile Imperiului Austro-Ungar, prinţul moştenitor al tronului este asasinat de un luptător sârb. A fost pretextul pe care Austro-Ungaria îl aştepta. A declarat război Serbiei și a atacat-o la 15 iulie 1914.

Începea astfel Primul Război Mondial. Alianţele militare au fost activate: Franţa, Anglia şi Rusia (Antanta) au venit în ajutorul Serbiei, Germania în ajutorul Austro-Ungariei, formând Tripla Alianță, şi s-a cerut şi României să intervină în această tabără, conform tratatului secret existent.

Nu era însă o decizie simplă pentru România. Serbia era stat prieten, îşi cucerise independența odată cu noi de sub dominaţia otomană. Să luptăm alături de austrieci însemna şi să renunţăm, pentru totdeauna, la speranţa de a aduce alături de România teritoriile de dincolo de Carpaţi. Aşadar, la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, deşi regele Carol I a cerut respectarea tratatului încheiat, s-a decis, prin vot, neimplicarea României în conflict, pentru că Austro-Ungaria nu fusese atacată, ci declarase ea război.

Aici introduc o paranteză, pentru a se înțelege că, indiferent de decizia ce urma a fi luată, un stat unic al tuturor românilor era imposibil de proiectat. Provinciile românești din afara granițelor se aflau sub dominația unor mari puteri aflate în tabere diferite. Dacă mergeam cu Antanta, renunțam la Basarabia. Dacă mergeam cu Puterile Centrale, renunțam la toate celelalte. Marea Unire a fost din acest motiv un miracol. Ea nu se putea realiza decât în 1918, în condițiile politice de atunci.

File:King Carol I of Romania with his nephew and great nephew.jpg

Carol I, rege al României. În stânga fotografiei, Ferdinand I, nepotul de frate, care îi va urma la tron, în dreapta, fiul acestuia, Carol al II-lea. 1905. Sursă foto: wikipedia.

Înfrângerea în Consiliul de Coroană a fost o grea lovitură pentru rege, boala de care suferea s-a agravat, şi la 27 septembrie 1914 s-a stins din viaţă la Peleş. Urca pe tronul României Ferdinand, nepotul său, pe care îl desemnase moştenitor al tronului. Alături îi stătea soţia sa Maria, rudă apropiată cu regina Angliei şi ţarul Rusiei. La conducerea statului ajungeau aşadar două personalităţi care nu mai doreau vechea alianţă militară.

Timp de doi ani România a negociat cu Antanta intrarea în război şi s-a pregătit pentru acest moment. La 15 august 1916, trupele române treceau cu entuziasm Carpaţii pentru a elibera Ardealul şi a-i uni pe toţi românii. Însă această dorinţă de secole care înflăcăra luptătorii nu a fost suficientă. Atacul a fost respins, germanii şi austriecii s-au reorganizat şi au cucerit treptat Oltenia, Muntenia şi capitala, Bucureşti, urmând o grea perioadă de ocupație germană în partea de sud a țării.

Calea Victorie, în fața Cercului Militar. În spate, Casa Capșa. În 1917, trupele germane defilau, pe cal alb se afla generalul Mackensen, comandantul trupelor de ocupație în Muntenia. Sursă foto: Alex Gâlmeanu.

Anul 1917 găseşte micul stat România redus la mai puţin de jumătate, familia regală se afla la Iaşi, iar ceea ce rămăsese din armată menţinea graniţa de sud a Moldovei pe linia Galaţi-Nămoloasa-Focşani. Visul nostru de secole pâlpâia stins, însă speranţa încă exista. Situaţia se complicase şi pentru că am pierdut aliatul din Răsărit. Rusia, cuprinsă de revoluţie, se dezmembra, armata se retrăgea în dezordine de pe front.

România a primit sprijin francez, prin misiunea generalului Berthelot, armament nou intrând în dotarea sa. Micuţa armată română, decimată în anul precedent, a reuşit astfel să respingă eroic încercarea germanilor din vara 1917 de a ne scoate din război. Bătăliile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au păstrat vie speranţa românilor, armatele germane fiind respinse. Ieşirea din război a Rusiei ne-a obligat însă şi pe noi să încheiem o grea pace la începutul anului 1918.

7 mai 1918. Alexandru Marghiloman, primul ministru al României, semnează tratatul de pace de la București. Sursă foto: wikipedia.

În timpul conflictului, pe lângă eroismul soldaţilor, alte două legende s-au scris pe câmpul de luptă. Prima, Maria, regina românilor, care n-a ezitat, în ciuda pericolului şi a bolilor, să meargă între soldaţi, mai ales cei răniţi. Le era alături celor suferinzi, îi îmbărbăta pe cei care se aflau departe de casă şi de cei dragi. A fost numită „mama răniţilor” şi, văzând-o alături de ei, greutăţile erau parcă mai uşor de suportat.

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital în anul 1917. Imagine reprodusă din lucrarea "Fotografii din Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919" publicată în 1924 de Muzeul Militar Naţional din România. Sursă foto: wikipedia.

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital în anul 1917. Imagine reprodusă din lucrarea „Fotografii din Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919” publicată în 1924 de Muzeul Militar Naţional din România. Sursă foto: wikipedia.

A doua, Ecaterina Teodoroiu, cercetaşă, simbol al eroismului pe câmpul de luptă, sublocotenent în Armata Română, fostă învăţătoare lângă Târgu-Jiu, a fost decorată pentru eroismul său de Casa Regală a României cu „Virtutea Militară”. A fost prima femeie-ofiţer din armata română şi a murit pe câmpul de luptă la 22 august 1917.

 

Ecaterina Teodoroiu în costum de cercetaș. 1916. Muzeul Militar "Regele Ferdinand". Sursă foto: wikipedia.

Ecaterina Teodoroiu în costum de cercetaș. 1916. Muzeul Militar „Regele Ferdinand”. Sursă foto: wikipedia.

Toate aceste evenimente, care păreau să stingă speranţa românilor de a trăi într-un singur stat, s-au dovedit în cele din urmă a avea un final fericit. Revoluţia din Rusia a avut ca rezultat destrămarea Imperiului ţarist. Provinciile acestuia au început să devină state independente, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Basarabia, în ianuarie 1918. Aflat în imposibilitatea de a se apăra, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău hotărăşte Unirea Basarabiei cu România (redusă acum doar la Moldova), iar regele Ferdinand I a promulgat actul Unirii. Graniţele României se întindeau acum până la Nistru şi includeau primii români ce reveneau la patria mamă. Nimeni, în 1914, apoi în 1916 și 1917 nu a îndrăznit măcar să creioneze unirea Basarabiei, care s-a realizat numai datorită ieșirii Rusiei din război și recunoașterii unirii de către germani prin pacea separată din 1918.

Palatul Sfatului Țării de la Chișinău, unde s-a semnat Unirea cu România. By Unknown author (http://www.basarabiaveche.com/tag/glasul-tarii/) [CC BY 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by/3.0)], via Wikimedia Commons

Vara lui 1918 este agitată şi pentru celelalte imperii. În Austro-Ungaria, provinciile locuite de alte popoare doresc fie să se conducă singure, fie să se desprindă din imperiu. Bucovina, provincie aflată în nordul Moldovei, se afla într-o situaţie complicată. Noul stat format prin destrămarea Imperiului țarist – Ucraina – dorea să includă această provincie în graniţele sale, însă majoritatea românească de aici a luptat pentru menţinerea identităţii naţionale.

La 28 octombrie 1918, în condiţiile complicate din Europa (destrămarea a două mari imperii), regele Ferdinand a ordonat reintrarea României în război, finalul conflictului – 11 noiembrie 1918, găsindu-ne pe front, cu armele în mână.

În aceste condiţii, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei votează Unirea cu România, hotărâre susţinută şi de minoritatea germană şi poloneză din provincie, nu şi de cea ucraineană şi evreiască. A doua provincie se alătura statului român.

Palatul Mitropolitan din Cernăuți – Sala Sinodală, unde s-a votat Unirea cu România. Sursă foto: Basarabia-Bucovina.info.

Transilvania a urmat acelaşi drum. După o încercare eşuată a împăratului Carol I de a menţine Imperiul Austro-Ungar, românii şi-au declarat independenţa la 18 octombrie 1918. Consiliul Naţional Român Central, care conducea Transilvania, a decis să supună aprobării populare documentele unirii. A fost convocată o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la care au participat 1228 de delegaţi aleşi ai locuitorilor Transilvaniei. Afară, peste 100.000 de oameni susţineau Unirea cu România.

Fișier:Drapel CNRM1.jpg

Alba Iulia, 1 Decembrie 1918. Fotografie realizată de Samoilă Mârza, una din cele câteva pe care le-a imortalizat în această zi istorică. Sursă foto: wikipedia.

Actul Unirii, adoptat acum, prin care se hotăra unirea „românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu România” a consfinţit realizarea statului naţional unitar român. Născut din tumultul unui război cumplit, statul român a trecut în anii care au urmat prin negocierile de pace care au marcat încheierea conflictului, fiind astfel recunoscut de noile state vecine.

Regatul României a fost consfinţit la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, când, în Catedrala Încoronării, Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi rege şi regină ai tuturor românilor. Devenea realitate un vis de secole, şoptit reginei de un soldat rănit, cu câţiva ani în urmă, aşa cum ea l-a notat atunci în jurnal:

„Dumnezeu să te apere şi să te ţie, ca să ajungi Împărăteasă, Împărăteasă a tuturor românilor!”

România între 1918-1940. By Andrei Nacu (English Wikipedia [1]) [Public domain], via Wikimedia Commons

România între 1918-1940. By Andrei Nacu (English Wikipedia [1]) [Public domain], via Wikimedia Commons

Se împlinesc curând o sută de ani de la acest mare eveniment al istoriei noastre, celebrat în fiecare an, cu ocazia Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie. Data a fost aleasă tocmai pentru a marca importanţa momentului pentru ceea ce suntem noi azi, o ţară independentă pe harta Europei.

Ferdinand I și Maria, încoronați la Alba Iulia. Cele două coroane se află acum în colecția Muzeului Național de Istorie a României din București, sala Tezaur. Sursa foto: UnStory.com