România la ceas aniversar – activitate cu copiii la școală

Școala mea este o școală mică, învățăm într-un singur schimb. La parter e câte-o clasă de primar, la etaj câte una de gimnaziu. Copii avem puțini, căci suntem plasați între școli de fițe și la noi „nu dă bine” dacă vii. Ba folclorul din cartier ne-a lipit atâtea etichete că la noi parcă e școala groazei. La primar lucrurile nu sunt deloc așa. Puțini copii la clasă – 20 la mine, fix cum prevede legea, sunt atmosfera de vis. Apuc într-o oră să-i scot la tablă, să le văd caietele, în clasă nu ne călcăm în picioare, dacă vrem facem chiar ring de dans.

Normal că nu puteam rata nici noi manifestările de Centenar, trebuia să marcăm momentul. Cum la primar eu am clasa a IV-a și sunt singura care „face istorie”, nici n-a fost nevoie să întreb cine se ocupă, mi-am luat rolul în primire. Am discutat cu profesorul de istorie de la gimnaziu și pe 5 noiembrie dăm startul unui concurs de postere prin care să celebrăm evenimentele din urmă cu 100 de ani. Am ales o listă de teme, am discutat cu doritorii și am stabilit criteriile de evaluare. Sunt foarte curioasă cum vor arăta și dacă tot ceea ce am discutat cu copiii mei la clasă, la fiecare proiect, se va vedea acum. De copiii de la gimnaziu se ocupă colegul meu. Și pentru că este concurs, vor avea parte și de premii, pentru că școala are asociație de părinți pe care încercăm să o implicăm să schimbăm puțin lucrurile.

Pe lângă acestea m-am hotărât să fac și ceva „practic”, dar și util pe viitor. Am așteptat cu nerăbdare volumul al II-lea al seriei pe care Editura Litera tocmai a scos-o la chioșcuri din „Istoria ilustrată a României și a Republicii Moldova”, deoarece promitea harta României Mari. În naivitatea mea, nici nu mi-a trecut prin cap că nu va fi măcar A3, sau 50x70cm… nu visam mai mare. Inițial nici n-am observat insertul, m-am întors la chioșc să întreb dacă nu aveau hartă separat cumva… Harta mult trâmbițată e un A4, așa că, dacă o cumpărați, să luați fix pentru volume.

Planul meu de a avea o hartă la clasă a picat. Am trecut la planul B. Folosind orice aveam la îndemână pe net (aici este una destul de ok la rezoluție pentru print), să construiesc ceea ce aveam nevoie pentru activitate. Cum m-am priceput, am redesenat contururi, am șters ce era în plus, și am ajuns la următorul suport de activitate:

Se vede că nu sunt cartograf, nici măcar pricepută în grafică de acest gen, dar mă va ajuta să duc la capăt ce mi-am propus: întâi de toate, să realizeze care sunt și unde se situează provinciile istorice ale României. Apoi, care erau granițele Regatului înainte de Primul Război Mondial și cum s-a dublat suprafața la 1 Decembrie 1918. Intenționez să colorez harta, cu creioane. Fiecare grup va primi o provincie de care se va ocupa, eventual să ne și jucăm – culori reci pentru Vechiul Regat, culori calde pentru provinciile care se alătură. Construim astfel România Mare așa cum și-au dorit-o, secole de-a rândul, românii, și pe care și-o vor dori mereu, chiar dacă această dorință e adânc îngropată în suflet de tratatele între state. Îmi tot spun că istoria are „prostul obicei” să se repete. Poate că data viitoare când vom fi din nou în fața unui miracol vom ști ce avem de făcut ca să nu-l pierdem. Pentru mine, Marea Unire a fost și va rămâne un miracol, unul dintre acelea rare de care poporul român a avut parte și care ne-au marcat cursul istoriei.

Pe hartă intenționez să prindem mici fotografii (urmează să văd cât de mare pot printa harta, e pregătită în format A0) care să amintească de acei ani zbuciumați: la Târgu-Jiu, Ecaterina Teodoroiu, mausoleele de la Mărăști, Mărășești, Soveja, Regele Ferdinand la Iași, Regina Maria în ținută de infirmieră pe front, Castelul Peleș, Palatul Cotroceni, Sala Unirii la Alba-Iulia, Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, unde s-a semnat unirea Bucovinei, Palatul Sfatului Țării de la Chișinău… Fiecare cu o poveste pe care sper să o cunoască deja din posterele care le abordează.

Harta o voi trimite mâine, prin newsletter, tuturor abonaților, nu e nevoie să o cereți. Dacă vi se pare utilă și nu sunteți înscriși pe lista de newsletter, vă puteți abona aici și urmează să o primiți.

Voi cum sărbătoriți Centenarul?

Edit: începând cu data de 4 noiembrie 2018 materialul este disponibil doar la cerere persoanelor care au realizat în ultimele trei luni o donație către site pe PayPal, reveniți cu comentariul și specificați adresa de pe care ați donat pentru a primi harta.

View this post on Instagram

#CentenarLaPas #centenarmareaunire #istorialascoala

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Nov 9, 2018 at 9:05pm PST

Copiii, internetul și panica părinților

Mă consider utilizator de internet de două decenii. Am început cu mirc, cu email, am prins windows 3.1 și calculatoarele 286. Aș putea să-mi mai adaug 10 ani în plus de stat la tastatură, când am început, ca utilizator de HP85, dacă vă sună cunoscut. Știu cum arăta fabrica de calculatoare de la Pipera pe vremea când încă mergea, eram client al magazinului de la poarta fabricii. Pe-atunci, deși noțiunea de „rețea” era ceva de-a dreptul SF, nu mi-aș fi închipuit niciodată unde vom ajunge, conectați non-stop la ceilalți, mereu cu ochii pe ce se întâmplă… Dimineață, la prânz, seara și chiar noaptea, mesajele să curgă, să zumzăie…

Am prins internetul prin dial-up și mă amuz copios când văd acum comentarii că „nu se încarcă repede”. Cine se plânge – clar nu știe de unde s-a plecat… și ce e aia răbdare să vezi cum se învârte clepsidra pe ecran. Când a început internetul să se răspândească, să aibă și mătușa, și bunica, și pisica (cont de facebook), lucrurile s-au schimbat. Am văzut cum în doi ani: când l-am născut pe Andrei a durat să fac poze, să developez, scanez, trimit. La Iris deja aveam la două ore după naștere film digital trimis curioșilor. Așa că… copiii au fost pe internet de mici. Underground net e ceva de dimensiuni apocaliptice, nici nu ne putem închipui ce circulă între conturile private la capitolul informație de orice tip.

Însă copiii au crescut cu internetul între degete, cum s-ar spune. Cu bunicii vorbeau pe video-chat de mici, dexteritatea în mânuirea instrumentelor erau ceva de speriat, normal că limitele s-au stabilit cu greu. Acum fac parte din grupul de rude, din grupul de familie, din grupurile și grupușoarele lor de prieteni… totul underground, nu public. Așadar greu de controlat. Am pornit totul pe încredere, am stabilit reguli și am definit siguranța. Am încercat să anticipăm tot felul de probleme, am făcut „proceduri”: nu adaugi nimic public, nu spui unde pleci, unde locuiești, unde mergi la școală, nu adaugi persoane pe care nu le cunoști în viața reală. Dacă ești abordat, dai block. Ai o problemă, îmi arăți… și sunt sigură că nu mi-au trecut prin cap nici 10% din cele care se pot întâmpla.

Sâmbătă am mers la o întâlnire ce dezbătea această problemă a expunerii copiilor pe internet: cât, ce, până când… Nu vorbim doar despre imagine, ci despre discutarea problemelor acestora. De ceva ani sunt „sub cenzură” cu blogul când povestesc despre ei. Adică ei citesc înainte și-mi dau ok (sau nu!) să povestesc. Mi s-au interzis subiectele de orice tip legate de adolescenți, pe motiv că, indiferent dacă ei au sau nu această problemă, colegii lor care mă citesc își vor închipui că o au și devin subiect de bullying… Așa că m-am conformat. Chiar și subiectele de la școală sunt discutate și criticate, de teamă să nu aterizeze pe-aici vreun profesor de la clasă, să se simtă atacat și să riposteze la școală. Nici fișele de lectură nu au scăpat… dacă pun eu pe net rezumatul înainte să prezinte tema și îl copiază vreun coleg? Cu pozele sunt și mai drastici. De la nu la modul general la din când în când una e cale lungă… trebuie să-i placă, să nu-i găsească cusur, să fie „perfectă” ca să poată fi folosită.

Concluzia aici a fost să gândești de două trei ori când lansezi copilul în online. Din online nimic nu dispare… mai ales de pe facebook și alte variante de rețele. Nu știi niciodată cine o salvează și ce face cu ea. E o muchie de cuțit. Poți fi zen sau poți da în paranoia. Vă recomand însă echilibristica cu grijă între cele două.

Însă surpriza întâlnirii, pentru mine, a fost pe tema ce mai fac copiii online. Cu ce se „ocupă” adolescenții de azi. Cel mai mult m-a șocat partea cu „RPG” (Role Play Games) și până unde poți merge cu ruperea de realitate… (Tot cu ocazia aceasta am aflat că pe whatsapp poți scrie bolduit.) Așa de mare a devenit teama de implicare, refuzul de a simți ceva real, că rămân blocați în online, unde e „safe”. Nu-i așa? Termini viețile, o iei de la capăt, pierzi o relație, ai imediat soluții disponibile pentru o alta… Faptul că există grupuri de acest gen marcate „junior”, cu copii de 10-11 ani, a fost o altă surpriză. Am aflat și că există BIF.

Cu alte cuvinte, întâlnirea parcă a fost un fel de ieșire în trafic, când treci strada printre mașini. Mai frânează una, te claxonează, te bagă în sperieți, mai faci un pas, iar îți sare inima de la alta… și tot așa. Când s-a terminat, eram pe celălalt trotuar, analizam notițele. Ca orice lucru, are o parte bună și una proastă. Totul depinde de cum e folosit. De exemplu, interacțiunea virtuală a copiilor. Poate fi rea, dacă duce la depresie și tulburări. Poate fi bună, dacă contribuie la întărirea relațiilor sociale. Dar știi în ce direcție evoluează? Dai în paranoia și interzici? Sau controlezi și continui să construiești o relație cu copilul?

Dacă v-ați gândit la început, cum m-am gândit eu, că pozele online ajung pe mâna pedofililor și ăsta e pericolul, că hoții de apartamente se documentează intens cine unde stă și când nu e acasă, ne îmbătăm un pic cu apă rece. Și pentru că nu mi-am revenit încă din caruselul în care m-am dat sâmbătă, vă las să citiți liniștiți articolul Danielei Dumitrescu, unul din vorbitorii de la întâlnire.

Normal că am ajuns acasă și mi-am întrebat copiii… Ai auzit de grupul offtopic? – Da, sunt niște defecți. Cam greu de definit defecții, dar s-a conturat „trăiește în online”. BIF (Best Internet Friend) nu m-au lămurit, dar consider că e un fel de pen-pal, cum corespondam pe vremuri cu o japoneză… Dintr-una într-alta, știai că poți scrie bold pe whatsapp? – da, între steluțe. QED. M-am simțit exact ca în bancul acela: Fiule, e timpul să vorbim despre sex! – Da, ce vrei să știi?

Așa, de curiozitate, ce cuvinte/abrevieri/orice cunoașteți? Nu de alta, dar să știm despre ce „vorbim”…

Evenimentul organizat de Parenting PR a avut loc la OK Center și a fost susținut de Lidl România.

Istoria la început de an

Am așteptat cu multe emoții anul acesta, se întâmplă doar o dată la 5 ani să am ocazia, la clasă, să fac exact ce îmi place. Știu că, dacă peste patru ani copiii mei vor alege la teză, într-a opta, istorie sau geografie, nu va fi doar „vina” profesorului din gimnaziu, va fi și a mea. Trebuie s-o iubească sincer, să-i aprecieze satisfacțiile… s-o învețe, de fapt, „altfel”.

Ca o paranteză fie spus, nici pe geamăna ei, geografia, nu o tratez diferit. Le ador pe amândouă. Dacă ar fi după mine, aș face un semestru istorie, cu teză la istorie, un semestru geografie, cu teză la geografie 😀 . Aș împăca și capra și varza!

Încet și sigur mă apropii de sfârșitul primei unități, cea mai „distractivă” dintre toate. Am tras și primele concluzii, care arată că socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg. De exemplu, la lecția de cronologie. Ce-mi propusesem eu de anul trecut, cu intuirea numerelor negative prin studierea termometrului, a ieșit. N-am avut probleme. Apoi, la matematică, descompunerea în sute mergea minunat. Doar că… la istorie, cu ei, n-a mers să translatăm informația… M-am trezit așadar că întreb de câte mănunchiuri de 100 de bețișoare avem nevoie să facem un grup de 1234, primesc răspuns 13, dar când am ajuns la istorie și bețișoarele au devenit ani, lucrurile s-au complicat. Puteam, normal, s-o las moartă, cum fac mulți, pe ideea că face într-a cincea, îi explică atunci, înțelege el. Am căutat ceva ce să le fie accesibil și am ajuns la bancnote… Ai plecat la piață numai cu bancnote de 100 de lei. Ai cumpărat de 1234 lei… câte bancnote îi dai vânzătorului? Trec peste „la sume așa mari plătim cu cardul”, exercițiul a funcționat brici. Și știi că merge în momentul în care vezi că și acei copii care de regulă nu reușesc te privesc satisfăcuți. Toate ca toate, dar de banii lui fiecare are grijă ca de ochii din cap! Urmează să reluăm exercițiile de cronologie, mai ales când vom începe cu adevărat studiul istoriei, însă sunt mult mai liniștită.

Izvoarele istorice au mers așa cum speram. Am scris deja pe această temă (1, 2), am remarcat doar că nu sunt așa curioși, impresia „artistică” a semănat mai mult a foc de paie. Făcusem lecția într-o vineri, n-am mai stat să se uite pe materiale, le-am spus să le ceară luni, căci le mai țin la școală. Nu le-am adus nici acum acasă, tot aștept să-și amintească de ele să le ceară… I-am impresionat, dar nu prea adânc.

Tot la izvoare istorice am avut o aplicație care mie îmi e tare dragă. Aș fi avut nevoie de mult mai mult timp, ca să studiem mult mai în detaliu o monedă, de un grup mai mare când am fost la muzeu, pentru ca erorile să fie mai mici. Au avut de realizat o monedă, așa cum și-o doresc, pentru statul ipotetic al cărui lider ar deveni în viitor. Chiar dacă unii consideră că proiectele, ca temă, sunt așa, moment de a scăpa repede de sarcină, este pierderea lor. Totuși, am avut câteva exemple extrem de reușite.

Am pregătit, din carton, discuri (nu am decupat eu, am perforator suficient de mare), pe care le-am împărțit. Am stabilit că monedele pot fi de aur (galbene), de argint (argintii), de cupru (roșiatice) – căci ne refeream la cele din trecut. Au desenat singuri, cum s-au priceput. Am ales mai jos câteva exemple, avers și/sau revers.

Ca o concluzie, este mare păcat că aceia care au făcut programele nu au verificat „cu prețul vieții” că elevii dețin noțiunile ancoră pentru ceea ce vrei să le spui nou. „Popoare de ieri și de azi” a fost living hell, în condițiile în care nu au noțiuni de geografie a Europei, iar ceea ce vrei să le spui esențial despre un popor, dar în același timp despre alte nouă, pare o salată grețoasă de cronologie și personalități. Prea devreme, prea mult pentru ei, și istoria nu mai este, în acest mod, acea poveste pe care să o asculți cu drag.

Struguri cu ștampile

Săptămâna trecută am avut ca temă la arte vizuale tehnica amprentării. Cum în aceeași zi, dar la alte lecții aveam inspecție de specialitate, am acceptat mai mult decât liniștită exemplul propus de manual: confecționarea unor ștampile din capace de plastic pentru tema „Strugure de toamnă”. Tehnica este accesibilă de la cele mai mici vârste, se vor distra cu siguranță să confecționeze ștampile din orice. Orice jucărie lavabilă poate căpăta un nou sens al existenței sale, trebuie doar să vă faceți curaj, să întindeți o față de masă și să treceți la joacă.

Din fericire la școală nu aveam nevoie de alte pregătiri speciale. Avem capace de toate dimensiunile, căci le strângem la obiecte reciclate. Tempera – la 1000 ml, în culori variate. E drept că, pentru o secundă, mi-a trecut prin minte să le las iar doar culorile de bază, să combine singuri, căci sunt mari. Dar violet nu le iese „satisfăcător”, aveam nevoie de cantități destul de mari, așa că le-am dat din culoarea gata pregătită. La fel și verde.

Am punctat însă și partea de combinare a culorilor pentru a obține alte nuanțe când au vrut verde închis. Le-a spus să pună violet și să amestece, să vadă dacă sunt mulțumiți cu rezultatul. Se pare că da, căci nu au mai revenit cu solicitarea.

Tehnica nu era atât de dificilă, așa că am completat cu o mică lecție despre modul în care sunt luminate obiectele într-un tablou și ne-am străduit să pictăm astfel fiecare boabă. E obligatoriu așa? Nu – și unii au ales să le picteze simplu, violet.

A urmat etapa pictării frunzei și cârcelului, am vorbit puțin despre viță ca plantă agățătoare, am căutat alte exemple de plante care se comportă asemănător. Ce a ieșit puteți vedea mai jos.

Geometria devine „flexibilă”

La început de an școlar, când am discutat cu părinții ce le punem pe bancă copiilor (la mine la clasă), au achiziționat truse de geometrie cu riglă, echer și raportor din seria celor „flexibile”. Copiii au fost în delir, s-au jucat cu ele până s-au plictisit, apoi au dat reset și au luat-o de la capăt. Este și motivul pentru care la mine pe catedră e imposibil să nu găsești o riglă-două dintre cele care n-au vrut să stea cuminți în penar pe timpul orei. Să se înțeleagă clar, le învârteau la propriu pe degete, pe gât, pe brațe, le băgau în gură…

Într-o zi, când Iris m-a vizitat, a văzut instrumentele. Vreau și eu! Dar îmi trebuie și echer de 45! Așa că, cu prima ocazie când le-am descoperit în librărie, i-am luat și ei. Ghinion că nu aveau decât roz, dar asta e… Am rezolvat însă în acest mod coșmarul care durează de ceva ani al truselor de geometrie. Echerele se făceau nevăzute sau se rupeau, căci ghiozdanul era clar că trecea prin încercări grele. Rigle – nu aveam una întreagă în toată casa. Până și raportorul se rupea.

Acum însă am intrat într-o nouă eră. Singurul mod în care mai poate fi nevoie de alte instrumente e dacă acestea dispar, căci de rupt nu mai poate fi cazul. Cu puțin noroc, anul acesta scap cu una singură cumpărată. Andrei a exclus din start să ia trusă roz la școală, lichidează ce a mai rămas din cele vechi.

Dar… ceea ce am văzut că se întâmpla cu ele la clasa a IV-a se întâmplă și la a VII-a. Doar că acolo, neavând toți, le-au vânat pe ale lui Iris ori de câte ori le uita pe bancă, să se joace cu ele. Acum am înțeles că a lansat moda.

Deși la prima vedere pare că sunt doar jucării – așa cum am crezut și eu – ele pot fi folosite liniștit pentru orice tip de construcții, dacă stă caietul/foaia pe o suprafață rigidă. Singurul mod în care nu le-a putut folosi a fost când scria temele în pat, pe genunchi. Dacă am reușit să o fac așa să treacă la masă, deja trusa aceasta mi-a bifat două puncte de pe listă.

Voi le aveți? Le folosiți?

Rețetă de felicitare rapidă

Cel mai dificil moment în care trebuie să iei o decizie în privința unui cadou este acela când realizezi în al 13-lea ceas că nu te-ai pregătit. În linii mari știi cam ce, dar timpul este inamicul tău principal. Apoi, se mai adaugă și faptul că nu ești genul care să cumpere repede o felicitare. De la tine există „așteptări”, trebuie să faci ceva cu mânuța ta. Acestea fiind zise, aveam nevoie ieri de o felicitare… și m-am trezit alaltăieri că a sosit deja momentul pe care îl amânam de vreo două săptămâni. Am tot zis, Iris, ne trebuie felicitare pe 16… Dar ea cu ale ei, eu cu ale mele, și a venit ziua… știți cum e, cam ca atunci când vine popa cu Crăciunul sau cu Boboteaza și tocmai atunci ți-ai întins lenjeria pe caloriferul din sufragerie 🙂 .

Am accesat așadar cea mai simplă idee pe care o aveam la dispoziție. Primisem de la DacoArt un pachet cu hârtie decorativă și îmi propusesem demult s-o încerc. Mai aveam câteva accesorii în minte pentru ea, însă am realizat, în momentul în care am tăiat bucata necesară că această hârtie nu mai necesită… nimic! Aproape nimic. Avea sclipici, avea toate ornamentele la care te puteai gândi. Am regretat o clipă că am cam lichidat colecția de abțibilduri în relief, dar am găsit totuși un buchet de flori, cam singurul care mai lipsea. Și, ca să nu fie singurul element în relief, am mai adăugat câteva pietricele. Pe carton negru am scris cu alb mesajul și totul a fost gata.

Ca observație, acesta este singurul model complex din colecție, care necesită orientare specială la tăiere. Celelalte sunt „universale”, pot fi tăiate în orice formă, oricum. Modelele care apar pe copertă sunt în variantă cu sclipici și fără sclipici, pentru toate gusturile. Cred că merg folosite la ateliere la școală, când este ziua unuia dintre copii și doriți să confecționați repede felicitări personalizate.

Experimentează… motto-ul școlii de azi

Cred că nu există lucrare despre învățarea școlară care să nu sublinieze cât de important e să vezi și să faci pentru a învăța eficient. Temele de acest gen sunt, așadar, mai mult decât binevenite. La fel ca tema lui Iris la chimie de săptămâna aceasta. Pe scurt, într-o seară, când ajunsesem bucăți acasă, vine la mine și îmi cere o… tigaie să-și facă tema. Dar îți mai trebuie după? Că o sacrific! Și aici mi s-au aprins beculețele… ce treabă are ea cu tigaia și, printre dinți, am transmis cele bune doamnei care vrea să-mi facă loc în dulap.

Aflu așadar că sunt la lecția despre amestecuri și trebuie să cristalizeze sarea din soluție. De azi pe… mâine. Exclus să am timp să-i aduc ce avea nevoie din trusa mea de la școală, adică clește de lemn pentru eprubetă, spirtieră, sau, și mai simplu, un cristalizator. Noroc că eprubete mai am acasă, am construit spirtiera, am improvizat cu un clește de rufe și și-a făcut tema. E drept că fitilul dădea rateuri și am mutat-o la aragaz, ca apoi să-l spăl, dar la final avea o eprubetă cu cristale pe toți pereții, și interiori și exteriori.

Mi-a povestit apoi cum au fost verificate proiectele, cum la al ei nici n-a mai studiat ce avea pe perete, dar că alții nici nu s-au obosit să facă tema… sau au adunat într-o punguță doar sarea de pe tigăile celorlalți.

Am pus pauză și m-am întors la ale mele. Orele de științe sunt preferatele la clasă și n-am ratat ocazia de a experimenta ori de câte ori am avut ocazia. Am avut inspirația ca la evaluarea inițială să le las jumătate de pagină unde, dacă au terminat, să deseneze ceea ce le-a plăcut lor cel mai mult în clasa a III-a în lecțiile desfășurate la clasă. Rezultatele evaluării aproape că nu au mai contat când am văzut cam ce au desenat. Da, e greu să organizezi lecția cu experiment. Ba nu ți se aprinde spirtiera, ba ia prea mult timp evaporarea… însă toate fac mai mult decât orice altceva.

Știu, la mine înclinația vine din familie. Mama a fost profesoară de chimie. Primul lucru pe care l-am învățat, de la grădiniță, e că zahărul nu se topește când îl pui în ceai, se dizolvă. Era cumplit de enervantă, în fiecare dimineață, repetând mereu, mereu: zahărul s-a dizolvat, nu s-a topit. Apoi a fost și curiozitatea mea de a descoperi lucruri… indiferent că e vorba de plante, animale, optică, electricitate sau orice are legătură cu lumea care ne înconjoară.

Desele acestea sunt cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi la început de an, acel „Continuă” de care avem atâta nevoie. Săptămâna trecută am reluat ciclul de viață la plante cu monitorizarea fasolei, doar că învățăm să prezentăm mult mai bine, prin imagini, realizarea proiectului. Trebuie să fotografieze cu telefonul momentele importante din viața plantei, apoi să le așeze în pagină. Am și copii care nu se descurcă cu tehnica, așa că vom avea, când pozele sunt gata, o oră specială pentru a face acest lucru.

Săptămâna aceasta discutăm despre ciclul de viață la animale și, cu puțin noroc, exact la momentul lecției, Pikaciu și Eva, hamsterii noștri colegi de clasă, vor deveni din nou părinți (s-au hotărât în vară, când nu i-am observat decât eu și elevii mei care mă urmăresc pe instagram), astfel încât să studiem, pe parcursul următoarelor câteva săptămâni, o viețuitoare de la naștere până la maturitate.

Dar până atunci, aștept cu nerăbdare temele la chimie, la fizică, acelea pentru care ar întoarce toată casa pe dos…

Insula delfinilor albaștri – Scott O’Dell

La sfârșitul anului școlar unul dintre titlurile alese pentru cărțile date copiilor (din partea părinților, căci așa e la noi… școala, primăria, nu se obosesc) a fost și Insula delfinilor albaștri, de Scott O’Dell. Tema de vacanță presupunea și un exercițiu de transcriere, de trei rânduri, cu citarea corectă a sursei – autor, titlu, pagină. Cum am găsit de câteva ori fragmente din această carte și am tot citit pe bucățele povestea, m-am apucat la final de vacanță să o citesc și eu. Nu de alta, dar mi-a fost teamă că nu voi face față discuției pe marginea cărții, neștiind despre ce este vorba.

Ca o paranteză, mi se pare ok oferta Clubului de lectură de la editura Art. Chiar dacă nu poți lua chiar orice titlu al editurii, cele aflate în oferta lunii sunt la prețuri mult mai bune față de librărie, de multe ori la prețul unui pachet de țigări. Pe lângă acestea, cu cărțile primite lunar pentru biblioteca clasei am reușit să organizez un raft frumos, pe care unii dintre copii l-au devorat în liniște, chiar și în vacanță.

Revenind la Insula delfinilor albaștri, scenariul este inspirat din realitate. Este povestea unei femei care a rămas singură pe insula San Nicolas, cea mai periferică dintre cele opt Insule ale Canalului, între 1835 și 1853. O versiune feminină a lui Robinson Crusoe, doar că ea se luptă cu fantomele trecutului – insula a fost locuită de neamul ei, cu durerea pierderii fratelui, victimă a câinilor sălbatici de pe insulă, la acestea adăugându-se lupta cu ea însăși.

Conform tradiției tribului său, femeile nu confecționau arme. Dificultățile pe care le întâmpină în fiecare zi o determină să confecționeze sulițe și un arc cu săgeți. Credințele susțineau că arcul se va rupe când o femeie îl va confecționa și utiliza. Supraviețuirea are ca preț prăbușirea convingerilor cu care crescuse, pe care oricum nu mai are împreună cu cine să le păstreze. Face față cu greu singurătății, motiv pentru care îmblânzește un câine, mai apoi păsări. Venirea pe insulă a vânătorilor de vidre, aceiași care îi decimaseră tribul, este o luptă între instinctul de supraviețuire și dorința de socializare. Comunică în final doar cu o fată ce-i însoțea pe vânători, dar plecarea acestora lasă din nou o rană deschisă în singurătatea ei.

A fost o lectură plăcută și cred că este mult mai utilă pentru a susține nevoia de a renunța la mentalități ce atribuie roluri în funcție de gen, căci nu știi niciodată ce provocare îți aduce viața pentru a supraviețui.

De menționat că povestea nu are nici măcar o ilustrație, așadar are nevoie de un efort de imaginație pentru a vedea cu ochii minții insula exotică în care se desfășoară acțiunea. Volumul este disponibil și online, la libris, diverta, eMag, carturesti, cartepedia, humanitas, elefant.

De disperare, domnule…

Dacă la ședințele cu părinții lucrurile nu s-ar încinge nițeluș, n-ar mai avea haz să te duci, nu-i așa? Cireașa de pe tort la ultima a fost o listă sosită de la doamna de pictură prin care ne comunica cu liniuțe pretențiile dumneaei la oră, iar noi să semnăm că am luat la cunoștință. Un tătic s-a arătat foarte indignat că un profesor are tupeul să facă așa ceva, să ne pună să semnăm că am luat la cunoștință, așa că o interoga pe diriga „DE CE FACE ASTA?” (tonul pe măsura majusculelor).

Dacă până atunci mi-am văzut de ale mele hârtii, ciulind urechea – mereu îmi propun să-mi țin gura – acum n-am mai rezistat. De disperare, domnule, de asta ne pune să semnăm! De doi ani biata doamnă ne trimite mesaje la fiecare ședință: că odraslele nu au acuarele, pensule, carton, că în loc să picteze în oră stau de vorbă și când le ia fișele, nu au nimic pe ele, cu alte cuvinte, nu rezolvă sarcinile. Diriga ne-a confirmat, că a venit și ea să vadă ce se întâmplă, unii aveau tema terminată, alții o linie sau nimic.

Problemele însă au apărut când efortul depus de copii s-a văzut în catalog. Atunci au reacționat părinții, cum domnule să aibă nota aia la desen? Păi cum să o aibă, uite-așa! Că n-a făcut nimic toată ora. Așadar înțeleg disperarea la care a ajuns. S-a săturat să dea socoteală pentru ce și cum notează, ne-a pus totul pe hârtie și ne-a pus să semnăm. Trebuie să ai un anumit număr de lucrări, pentru realizarea cărora să îți dai silința, să respecți indicațiile și ai media 10. Nu e vorba de talent. A, și, normal, să ai ce trebuie la tine…

Aceleași condiții le-au fost comunicate și copiilor. Sper din tot sufletul că îi pune și pe ei să semneze. Indiferent ce părere ai, ca părinte sau ca elev, despre utilitatea unora sau altora dintre discipline, ele sunt în catalog și trebuie să răspunzi cerințelor fiecăreia. Nu-ți convine? Fă homeschooling, caută alternative educaționale, nu veni la școala de stat.

Încerc să îmi închipui cum mai e să predai în 2018 la clasa a VII-a și șterg repede imaginea minții cu un burete imaginar. Mă înspăimântă. Îmi aduce aminte de un eveniment la mine la oră, când explicam un proiect, dădeam lămuriri, și un puști de 9 ani îi spune plin de el colegului din spate „poate să explice cât vrea, eu nu fac nimic”. Nu sunt surdă. La final i-am chemat cu proiectele și a primit după cât a muncit. Adică nimic. Vrei să bravezi, bravează și în catalog. Dar cât timp vine mama cu o falcă în cer și una în pământ să conteste notele, împinge ușa cu capul și nota crește, n-o să se întâmple nimic… copiii vor derapa din ce în ce mai rău.

Reciclare. Povestea continuă

Încercările mele de a pune pe picioare un program de reciclare la școală s-au soldat cu un eșec, dacă e să mă gândesc la scară mai mare. Poate că nu am reușit să fiu destul de convingătoare cu colegii mei, dar m-am ambiționat ca măcar la clasă programul de reciclat hârtia să fie pe picioare. Tot anul – de fapt mai puțin – am pus separat fiecare hârtiuță curată. La finalul anului trecut am păstrat în ultima zi un moment în care am desfăcut dosarele cu fișele lor, le-am spus să păstreze ceea ce vor sau le-a plăcut mai mult, iar restul au ajuns la coșul de reciclat.

Credit foto: Ramona A.

Le-am reciclat și pe ale mele, cu toate evaluările păstrate pe parcursul anului, și orice altceva am mai considerat nefolositor. I-am așteptat apoi să se întoarcă la școală și împreună cu ei am pus în saci hârtia strânsă. La prima ședință am rugat părinții să ne ajute să punem în practică povestea, să ducă hârtia la un centru de reciclat împreună cu propriul copil.

Și povestea a prins contur, într-o dimineață hârtia strânsă a ajuns într-un portbagaj, iar apoi, cu prima ocazie, la un centru de reciclare.

Am aflat continuarea… I. ne-a povestit cum s-a dus la centru, toată hârtia a fost pusă pe un cântar. A fost ca și cum am strâns pe bucățele o mașină de spălat. 65 de kilograme.

La o așa greutate și suma primită a fost pe măsură: 16 lei. Povestea am aflat-o de la I. odată cu ceilalți copii. A urmat dilema legată de ce putem face util cu atâția bani. Pentru unii e doar un pachet de țigări, pentru alții pâinea pe o săptămână. Pentru că tocmai aveam în desfășurare o comandă la elefant, am profitat de reducerea de 50% și am luat două atlase care au îmbogățit zona de știință a bibliotecii clasei noastre.

Dacă această lecție a avut efect, doar timpul o va spune. E doar o picătură din acea speranță că lucrurile se pot schimba și în bine, oricât de ireală pare aceasta.