joc invatare tabla inmultirii

Cum să înveți tabla înmulțirii (când ești obligat)

Zilele trecute surprind o prietenă intrigată de faptul că doamna, pe lângă cantitatea de teme impresionantă (dacă făceau unitățile de măsură în clasa I și știa ce e tona, sigur asta spunea copilul), a cerut să fie învățată și tabla înmulțirii. A glumit sau nu doamna? Vom afla curând. Însă nu înțeleg, pe cuvânt că nu înțeleg!

Mie mi-a plăcut matematica, pe principiul că îți plac lucrurile pe care le înțelegi. Și asta nu pentru că tata e profesor de matematică, ci pentru că mi-am permis luxul de a avea pe cine să întreb ori de câte ori nu înțelegeam ceva, fără să-mi fie o secundă teamă că urmează să se scrie ceva în catalog. Când am hotărât să-mi iau pregătirea de la capăt, ca profesor pentru învățământul primar, au fost și destule lucruri care mi-au lansat noi provocări. Însă lecția de metodică privitoare la modul de predare al tablei înmulțirii a fost un moment în care mintea mea a făcut un click, în contact cu altceva. N-o să detaliez aici, colegii de breaslă știu despre ce e vorba, iar părinții – ei bine, trebuie să lase acest lucru în seama celor care știu ce au de făcut!

În schimb, ori din proprie inițiativă, ori din motivul descris în primul paragraf, te trezești tu, ca părinte, că trebuie să transformi omulețul ăla mic, ce se scaldă în zilele de vacanță, într-un mic memorator al tablei înmulțirii. Doar s-a cerut, nu? Iar dacă începi ca papagalul, cu unu ori unu – unu, copilul va învăța în cele din urmă… dar doamne ferește să uite vreo „virgulă”. Ca să nu zici totuși că n-ai făcut nimic și să îți ajuți cu adevărat copilul, poți să numeri cu el, întâi ca adunare repetată.

2+2? 4! Și cu încă 2? (4+2=) 6! Și cu încă doi? (6+2=) 8! Nu faci teorie de adunare repetată, doar te joci. La început îi spui ce vrei să facă, să adauge două unități la numărul obținut. Dar apoi, ceea ce am pus între paranteze trebuie să se petreacă doar în mintea copilului. Jocul trebuie să piardă și intervenția părintelui, care marca adăugarea, astfel încât la final copilul să poată număra singur… 2, 4, 6, 8, 10… După ce seria cu 2 este terminată, trecem la următoarea. Nu, nu e 3. Ordinea în care ar trebui învățate este 2, 5, 10, 3, 6, 9, 4, 7, 8.

Dacă copilului îi plac jocurile, poți să-i imprimi șirurile de numere și să inventezi orice poveste. Le pui pe jos, cu frunze, pui o broască să sară după regulă, le faci flori, pui șirul pe perete și orice pluș-insectă „să zboare”, ghidat de copil. Pe fiecare șir, poate colora floarea potrivită. De exemplu, avem flori de la 0 la 20. Colorăm din doi în doi, adică una colorată, una necolorată. Apoi alt șir, de alte minuni, pentru fiecare serie. Dacă vă distrați la bunici în vacanță, lipiți-le pe gard, jucați-vă cu copiii de pe uliță.

Iar dacă la finalul vacanței știe să reproducă corect șirurile, atunci e mai mult decât ceea ce aveați de făcut. Restul – de aceea merge la școală!

Am încercat să confecționez un material (click aici) pe care sper să-l puteți folosi acasă. Vă recomand să le imprimați cu negru pe alb, ca să existe un bun contrast al elementelor colorate de copii. Printează șirul de numere în funcție de seria care se dorește exersată – până la 30 pentru 3, până la 50 pentru 5 ș.a.m.d. Taie paginile pe liniile punctate, apoi potrivește și lipește benzile de hârtie la capete astfel încât să obții un șir crescător, cu aproximativ aceeași distanță între numere. Banda obținută o poți întinde prin casă sau pe un perete, de jur-împrejurul camerei. Lasă copilul să coloreze sau decoreze numerele în funcție de seria pe care o exersați sau jocul pe care l-ați inventat, poate face acest lucru în faza de adunare repetată a jocului, așa va „fura” un pic de timp de gândire pentru a efectua adunarea. Poate, eventual, să facă doar un mic semn și să decoreze ulterior. Cert e că o serie, deja pe perete, colorată, se va exersa mai ușor.

Bineînțeles că, dacă nu aveți o imprimantă la îndemână, nu înseamnă că nu puteți confecționa jocul. Luați o coală mare albă, ca cele de împachetat de la librărie. Rulați-o și tăiați apoi benzi de cca 5 cm lățime. Lipiți-le între ele și scrieți, cu un marker, numerele. Pentru copii nu va conta cum arată, pentru ei va fi important cu ce le vor decora!

Dacă folosiți acest joc la școală, cu clase mai mici, îi puteți lăsa pe ei să decupeze și apoi să lipească segmentele în ordine. Va fi și un puzzle de rezolvat, înainte de ceea ce v-ați propus. Pereții clasei, dacă nu – holul școlii, în partea de jos, vă oferă spațiul necesar pentru joacă (atunci când timpul există).

joc invatare tabla inmultirii

Sper să-mi povestiți cum a funcționat!

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary

Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary

Pot număra pe degete cărțile primite cadou, cu diverse ocazii. Însă în top a urcat imediat Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary. Nu pentru că surpriza a fost de proporții și nu m-am așteptat la un cadou, ci pentru că, deși autorul momentului mă cunoaște de puțină vreme, a reușit ceea ce aproape nimeni nu a făcut: să găsească un punct sensibil și să adauge acolo exact ingredientul potrivit. E ocazia cu care repet ce am spus de multe ori, e riscant să faci cadou o carte. Trebuie ori să știi că persoana e interesată, ori să o fi citit și să știi că i se potrivește. Am primit-o împreună cu un zâmbet larg… „e temă de vacanță!” Și cum toamna e aici, sunt bucuroasă că mi-am făcut tema, cu atât mai mult cu cât a fost mai mult decât plăcută.

Am remarcat titlul încă de când se anunța lansarea acestuia. Însă… autorul este cel care mi-a trezit o curiozitate cruntă, în primul rând pentru că era femeie, în al doilea rând pentru că purta numele a două mari familii ce au marcat istoria modernă a României. Așadar, s-a născut imediat întrebarea ce anume poate povesti, în jurnalul ei de amintiri, o femeie româncă, din înalta societate de acum 100 de ani? Istoria modernă a României este o istorie a bărbaților. Anna Kretzulescu însă nu este o oarecine. Mai mult, față de alte femei ale timpului său, are câteva atuuri demne de luat în seama: este singurul copil al familiei, nu are alți frați care să o eclipseze și pe lângă acest „răsfăț”, este singura moștenitoare a averii, ceea ce înseamnă o dotă demnă de luat în seamă.

Lectura avea așteptările ei… dar ar fi greu de înțeles fără a trasa, în câteva linii, statutul femeii românce la sfârșit de secol XIX-început de secol XX, căci aceasta este poate acea parte nescrisă a istoriei „celor mulți”. Femeile cu greu au putut „scrie” istorie… chiar și atunci când poziția lor în stat era una dintre cele mai înalte. Mi-amintesc de convingerea combatanților în Primul Război Mondial în vara 1914: de Crăciun vor fi acasă. Nimeni nu s-a așteptat la un război de durată, iar femeile rămase singure s-au văzut în imposibilitatea de a face față cerințelor gospodăriei. Pentru că ele… nu aveau „statutul necesar”.

Mișcarea feministă în România a început în a doua jumătate a secolului XIX, însă a milita pentru drepturi politice, în condițiile în care nici măcar toți bărbații nu aveau drept de vot, părea o utopie. Și totuși, intrarea României în Marele Război, promisiunea regelui Ferdinand în ceea ce privește reforma agrară și votul universal punea din nou pe masă chestiunea drepturilor femeilor. Un pas important pentru acordarea de drepturi femeilor a fost făcut prin adoptarea legilor din 23 şi din 24 decembrie 1916 prin care li se recunoștea capacitatea de a dispune, administra cum vor crede căminul, tot avutul și familia rămasă acasă. Dar… era război.

Emanciparea femeii era necesară și dintr-un alt motiv, căci tinerele fără dotă, și care nu puteau astfel contracta o căsătorie, erau cumva nevoite să-și câștige singure existența. Munceau, erau plătite, aveau un venit. Problemele au apărut în momentul în care tinere licențiate, ba chiar cu două sau trei facultăți, au început să acceadă în funcții care până atunci aparținuseră doar bărbaților. La sfârșitul Războiului, Ella Negruzzi, triplă licențiată, devine prima femeie avocat cu drept de practică în România, iar Vera Myller prima cu titlul de profesor universitar.

Lupta însă nu era aici… adevărata bătălie se ducea cu mentalitatea bărbaților care considerau femeia inferioară din toate punctele de vedere, mai ales intelectual. Rezistența în mediul rural era masivă, convingerea că singurul loc în care femeia este utilă este în gospodărie era una greu de zdruncinat.

În ciuda campaniilor asidue, a susținerii unor oameni politici, a implicării Reginei Maria, în 1923, prin Constituție, femeile nu primesc decât drepturile civile, nu și cele politice. Abia în 1938, la schimbarea Constituției, primesc dreptul de vot, reglementat în 1939, când deja Europa este în prag de război.

Acesta era decorul în care trăia Anna Kretzulescu.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-LahovaryÎn naivitatea mea, m-am așteptat la mai mult. Amintirile ei nu se depărtează însă de această imagine a femeii, respectată, consultată, acceptată în societate. Își însoțește părinții, apoi soțul în misiunile diplomatice. Războiul îl cunoaște din străinătate, chiar dacă acolo se implică masiv pentru a ajuta România prin intermediul Crucii Roșii. Mărturiile ei sunt de viață cotidiană. A sorbit cu nesaț din frumusețea timpurilor pe care le-a trăit și a știut să pună în cuvinte. Printre multiplele pasaje descriptive ale vieții la țară sau la oraș ale familiei, ori prin marile capitale europene, se strecoară și portrete de personalități. Am avut emoții când a apărut Ionel Brătianu, ca prieten de familie. Speram să văd mai mult din acest mare om, însă interacțiunea ei cu acesta nu a fost politică și nimic din deciziile importante nu a părut a se intersecta cu viața ei. A fost acel martor mut din colț care a surprins puțin, deși scrierea denotă o femeie foarte inteligentă.

Am regretat să văd că jurnalul se sfârșește brusc, abia la începutul perioadei interbelice. Dacă cumva am fost dezamăgită de relatările de la începutul secolului, speram, din titlu, să surprindă poate din alt unghi drama anilor 1944-1952. Este încă o epocă controversată, despre care puțini vorbesc, iar o mărturie de la acest nivel ar fi cântărit greu. Totuși, ultima relatare este copleșitoare. A început să scrie despre o femeie care avea totul pentru a sfârși ca o femeie care nu mai are nimic.

Este greu de spus ce sentimente mă încercau când am închis cartea. M-am gândit, pentru un moment, dacă toate aceste femei instruite și capabile ar fi putut face mai mult la vremea lor, care ar fi fost destinul României? Din păcate ele nu apar în cărțile de istorie. Cei care le-au scris au fost, din punctul meu de vedere, părtinitori. Mulți au auzit de Elena Lupescu, însă prea puțini le cunosc pe celelalte, în frunte cu Regina.

Este o lectură accesibilă, dat fiind că elementele de cronologie necesare sunt puține și sunt inserate în note de subsol, astfel încât nu este deloc dificilă orientarea în spațiu și timp. În plus, pentru ca lectura să capete contururi reale, sunt inserate planșe foto, de o calitate foarte bună, cu imagini din albumul familiei.

Volumul este disponibil în colecția Humanitas Memorii,  dar și în librăriile online: elefant, emag, Libris, carturesti, librarie.net,  diverta, cartepedia.

Vă recomand, tot despre carte, și acest articol.

Mai mult ca perfectul - Aivi Dal

Mai mult ca perfectul – Aivi Dal

Printre cărțile cu care m-am întors de la Bookfest a fost și Mai mult ca perfectul. Momentul în care am primit-o a fost însoțit de „avem ceva altfel, sigur o să le placă copiilor”, „e ușoară, amuzantă, în genul povestirilor de școală din Jurnalul unui puști”. Cum nu consider jurnalul o carte, ci mai mult benzi desenate de amuzament, „hamburgeri de consumat rapid” (Rui Zink), n-am căzut pe spate când am auzit. Dar A., când mi-a recomandat cartea, avea ceva în privire, o lumină pusă pe șotii, așa că am riscat. În definitiv, timpul pentru lectură nu părea a fi foarte mare, m-am apucat să citesc.

Mai mult ca perfectul - Aivi DalAm aruncat un ochi la autor, nici asta nu mi-a dat de gândit. Părea a fi un străin. Ok, cine știe ce traducere ușurică pentru elevi care vor să se laude că au citit „o carte”. Nu m-am uitat nici pe pagina 2, să văd dacă originalul e în altă limbă. Doar că, la un moment dat, lucrurile au luat o întorsătură la care nu mă așteptam. Deși sunt o persoană care rezistă greu la suspans, nu citesc înainte despre ce e vorba. Nici despre autor. Nici coperta 4. Altfel cum mai descoperi surpriza? Iar eu chiar am avut parte de o surpriză de proporții, când mi-am dat seama că autorul este român. Mici-mari detalii din poveste mi-au schimbat cu totul modul în care am privit lucrurile. Apoi m-a contrariat și altceva: detaliile din viața gimnazială românească erau atât de bine surprinse (parcă era Iris seara când vine de la școală!), încât cel care povestea nu putea fi decât cineva care trecuse de curând prin aceste „experiențe”. Lucrurile însă se băteau cap în cap, finețuri strecurate ici-colo, alte experiențe de viață, îmi conturau ca autor un tânăr, nu un adolescent… Unul din acei tineri minunați pe care știu că îi avem, cu un spirit critic ce-i înspăimântă pe cei ce doresc să conducă turme la tăiere.

Am terminat volumul și am dat mesaj la editură. Vreau să vorbesc cu autorul. Însă au venit concediile și-am reluat legătura abia acum. Am reluat și lectura, căci mi se părea că nu am reținut destule detalii. Foarte rar citesc cărțile a doua oară și în niciun caz în timp atât de scurt. Acum nici nu pot să descriu surpriza pe care am avut-o să aflu că autorul nu este unul, ci doi, că este mama și fiul, licean. Pur și simplu am căzut pe spate, la propriu. Am citit apoi și alte prezentări de pe net și cred că uneori ne grăbim să încadrăm repede lucrurile într-o categorie. Da, e o lectură accesibilă pentru copii, da, se citește repede, da, totul e povestit cu umor. Dacă te mulțumești cu atât.

Andrei a parcurs-o repede. În ultimul timp foarte greu scot de la el impresii, e adolescentul acela nu-prea-pe-placul-părinților care le știe pe toate și nu le împarte cu nimeni. Mi-a zis doar că e o carte despre realitatea din școală, nici mai mult, nici mai puțin, că e valabilă oriunde, dar mai ales în România, unde sigur e scrisă. Total de acord cu el. Faptele povestite sunt inspirate din realitate. Inițial am avut impresia că este vorba despre un elev de clasa a VI-a, finalul m-a convins, printr-un indicativ de vârstă, că terminase clasa a VIII-a, și evaluarea națională menționată era aceea „importantă” cu care se stresează toți (și pe care vrem să o uităm repede!).

Însă ce pot spune e că cititorii acestui volum trebuie împărțiți clar în trei categorii:

  • copiii, care se vor amuza o oră, citind, nu privind un ecran. Dacă sunteți deschiși la minte și o citiți înainte, puteți comenta împreună, sau să-l provocați să „(de)scrie” alte capitole cu propriile lui experiențe. De la Iris am atâtea exemple, că ar deveni o serie fără sfârșit să le punem pe hârtie.
  • părinții, care poate ar deschide în al doisprezecelea ceas ochii la problemele cotidiene ale copiilor. Da, pentru că suntem o categorie cu capul plecat, știm să vorbim perfect pe la colțuri, dar când vine vorba să luăm atitudine, să schimbăm ceva, plecăm capul și nu zicem nimic. Lista poate fi lungă… însă ghiozdanul supraîncărcat și temele în cantități exagerate nu au scăpat penelului. Apoi, tot pentru părinți, mai ales pentru cei care au impresia că nu le povestesc copiii ce se întâmplă la școală, unde mereu „fac bine”, poate fi un mod de a accesa această realitate. Și nu, nu se exagerează cu nimic, nicăieri. Nici la atitudinea copiilor unii față de alții, nici la „respectul” pentru cadrele didactice ori față de lucrurile personale… toate sunt descrise rapid, din câteva tușe, așa cum sunt. Și, dacă la început râdem, pe bune că la final ar trebui să plângem! Așa sunt copiii noștri, așa arată mediul în care trăiesc o bună parte din zi.
  • profesoriicare ar trebui să privească obiectiv cartea. Nu am idee dacă persoanele care au inspirat personajele au învățat ceva din această lecție. Dacă un copil a evidențiat anumite trăsături, fapte, cuvinte, înseamnă că el le percepe ca fiind în neregulă. Personal abia aștept să mă întorc la școală și să discut cu ai mei copii feedback-ul pe care mi l-au dat. Sunt până la urmă prea multe sau prea puține teme? Glumele sunt bune sau sunt nesărate? E bine să fim mai relaxați sau mai stricți? Am cunoscut un singur profesor care, după un feedback complet negativ a fost capabil să depășească momentul, să ridice capul, să-și schimbe comportamentul și să meargă înainte, fără să poarte ranchiună sau să reproșeze ceva. Sper ca undeva, în viața asta, să-i pot spune că are tot respectul meu pentru atitudinea aceasta. Am și reversul medaliei, dar prefer să nu-mi amintesc.

Volumul, publicat sub pseudonim, putea fi lejer însoțit de disclamer-ul „orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare”, face însă o radiografie mult prea rapidă a unui an școlar. E de apreciat că nu ratează nimic, toate problemele sunt pe listă, dar ele trebuie ceva mai mult analizate. Nu de alta, dar mi-e teamă că, tratând totul cu umor, să nu cădem în extrema cealaltă și să ignorăm gravitatea faptelor. Aici includ în mod special cazurile de bullying care se strecoară în poveste:

  • relațiile între băieți și fete, care fac deliciul celor rămași pe margine, cei care încă nu „s-au țucat”. Că X merge și o ia pe Y din clasă, că se sărută pe hol sau în baie, că Z cere numărul lui M, toate sunt detalii pe care le știm toți. Aceste mici furtuni într-un pahar prin care toți trecem, exagerate la nivelul unui colectiv mai mare, pot fi o adevărată dramă pentru cel implicat.
  • momentul în care eroul volumului, domnul Perfect, devine șeful clasei și își terorizează la propriu colegii. Recitind acum volumul am făcut o altă paralelă… el pornește de la ideea că a fost votat, deci poate face ce vrea, toți îi datorează supunere fără să crâcnească. Și mă opresc aici cu comentariul, vă spun doar finalul: prin vot democratic a fost dat jos, toți au fost de acord, cu o singură abținere, a lui. (Să dea Domnul!…)
  • închiderea în dulap a unui coleg, de către toți ceilalți, și ironizarea momentului în timpul orei, până reușește profesorul să își dea seama și să-l scoată pe amărât de acolo. „Alex stătea chircit covrig într-un colț și își ascundea fața în mâini. Lacrimile îi șiroiau printre degete. Profu l-a tras afară, dar Alex și-a păstrat multă vreme expresia de teroare.” Vinovații – cam toți ceilalți. Intervenția profesorului? Aici este momentul în care se arată că era complet depășit de situație. Nimeni nu îți spune ce să faci, pentru că nu există prevederi în acest sens. „… ne-a pedepsit cum știa el mai bine, două duzini de exerciții din culegerea de mate.” Discuția despre bullying, despre cum nu se conștientizează fenomenul, despre faptul că nu ai niciun instrument la îndemână să poți interveni eficient… despre acestea nu se vorbește. Nu în volum, căci nu mă așteptam la asta, ci în general. Însă convingerea mea e că personajele nu au înțeles nimic din greșeala lor. „Pentru sistemul vostru alterat de gândire, singura chestiune care funcționează e pedeapsa.” Vreau să cred că nu este așa și cel puțin în mesajele pe care le transmitem copiilor, nu aceasta ar trebui să fie soluția. Dacă aveți idei de rezolvare a unei astfel de dileme, chiar vă rog să folosiți rubrica de comentarii de mai jos.

Și pentru că e destulă critică și nu m-aș mai opri,iar  volumul chiar e o provocare pentru cei care vor să rămână în țară, să schimbe ceva și n-au idee de unde să înceapă, închei cu câteva mențiuni care mi-au adus multe zâmbete, dar și un gust amar al realității:

  • episodul cedării locului în tramvai, cu persoane de vârsta a treia, agresive, care au impresia că orice scaun li se cuvine și se comportă ca bebelușii la criza de doi ani, ei îl vor pe ACELA, fix acela pe care stai tu, nu contează că sunt și altele libere.
  • momentul în care Perfectul ajunge primul în clasă pentru că mai mulți colegi, mult mai capabili, s-au transferat, plecând la școli din străinătate. E un semnal subtil de alarmă, referitor la plecarea elitelor.
  • programul „Laptele, mărul și cornul”, a cărui utilitate nu a demonstrat-o nimeni printr-o cercetare (din punct de vedere nutriționist, sprijin social etc.)
  • bunica Tuți (jur că m-am întrebat dacă nu suntem cumva rude și e bunica noastră!), care le știe pe toate, le face mult mai bine decât părinții și apoi se întreabă de ce nu calcă nepoții pe-acolo decât dacă nu au de ales.
  • proiectul european de aflare a identității s e x u a l e, parodie a proiectelor făcute pe hârtie, să fie, să dea bine la dosare, dar fără nicio utilitate practică pentru copii (da, se pronunță de câteva ori în carte cuvântul s e x , pe care copiii l-au auzit, chiar dacă părinții au impresia că nu pot lega literele)
  • de departe preferata mea e profa de desen, care îl toacă mărunt pe domnul Perfect și nu îi acceptă teme făcute de părinți (în cazul lui, bunica). Nu contează ce se întâmplă cu tema. Îmi place pentru că ea insistă că fiecare trebuie să lucreze singur. Și nu, nu înțeleg ce e în capul părinților care cred că, rezolvând o temă în locul copilului, îl ajută cu ceva!

Vă las să meditați la rândurile de mai jos, apoi să decideți dacă citiți sau nu volumul, apărut la editura Paralela 45, dar disponibil și online, la elefant, librarie.net, libris, cartepedia, carturesti, cel.ro.

„Pe vremuri îmi plăcea să înot. Dar nu mai am timp să merg la înot. Nu îmi permite programul.
Pe vremuri îmi plăcea să mă joc. Dar nu mai am timp să mă joc. Nu îmi permite programul.”

 

semne de carte cusaturi toamna

Toamna dă semne… de carte

Se strâng niște ani frumoși de când am constatat, ca elev, ce mică-i vacanța mare. Când mă uit acum în calendar și văd că august se apropie de sfârșit, că noaptea trag pătura, știu. Nu că vine toamna… ci că vacanța se apropie de sfârșit. Din partea mea, și vacanțele de toamnă sunt perfecte. Dacă ar exista. Dar nu sunt.

Știu că o să-mi fie dor de zilele în care lenevesc cu câte-o carte în brațe. Iris știu sigur că o să plângă după ele. Zile în care nimeni nu îți spune ce să faci… doar întinzi mâna, răsfoiești și te pierzi prin ferestrele imaginației. Și pentru că tot căutam o idee pentru ceva util, dar în același timp ceva și pentru ea, m-am oprit la semne de carte. Până la urmă, ce e mai plăcut decât să deschizi o carte și să găsești un „semn” de la cineva drag, care îți arată unde ești?

N-am cusut de multă vreme, îmi era dor și de asta. N-am făcut un plan, am zis doar că trebuie să fie în culori de toamnă. Am pus ața în ac și am început, fără direcție, fără schemă, așa cum se bucura ochiul de combinație. Un pic de atenție să nu încurc multele fire pe dedesubt, un model simplu de trei puncte în L și o singură regulă… să iau mereu unul din ultimele fire rămase în urmă. La final am avut impresia că sunt inimioare, oricum covorul meu de frunze s-a așternut încet peste încă un an de amintiri.

În timp ce coseam, o altă idee cu frunze a încolțit încet. Jumătăți, din culori apropiate. Mi-ar fi trebuit un model mai mic, cred că ar fi ieșit mai delicat. Iris îl critică, „e prea lat”, dar frunzele mele și-au căutat jumătatea.

semne de carte cusaturi toamna

O toamnă multicoloră vă doresc!

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Normal că nu putea începe vacanța fără o listă de lectură de la Doamna. Noroc că bursa a intrat și ea cam în același timp, așa că prima decizie a Irisucăi a fost să caute pe net câteva din cărțile pe care nu le aveam și nu le descoperise nici la Biblioteca Metropolitană, unde merge singurică să-și „rezolve problemele”. Printre noile achiziții ale acestei veri a fost și Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol. Și-a făcut de lucru cu altele și cei doi eroi ne-au însoțit în vacanță, unde le-a venit rândul la lectură.

Iris citește de drag și când o carte a prins-o în capcana ei, nu-i mai dă drumul. Dar zilele în care Sylvie și Bruno îi țineau companie pe șezlong au fost cumplite. Numai văicăreli, numai critici… După ce trecuse de primul sfert mă întreabă dacă știu cartea. N-o citisem, dar i-am spus cine e autorul. Alice??? Abrambureala aia de poveste?! Acum înțeleg de ce nu pricep nimic din asta… Care va să zică, așa era „stilul lui”. Pentru că volumul era pe lista de vacanță, trebuie să îi facă, pentru școală, o scurtă prezentare… am profitat că am fișierul pe desktop și iată ce-am citit…

Sylvie și Bruno, de Lewis CarrolPrima dată când am citit titlul cărții m-am gândit că este vorba despre o fată și un câine. M-am înșelat. Despre ce este vorba în carte? N-aș putea să spun. Probabil doar autorul poate. Când am deschis cartea am intrat într-o acțiune ciudată. De obicei îmi plac cărțile care încep direct cu acțiunea nu și cu explicații (anul, orașul…). Dar Sylvie și Bruno are o acțiune foarte neobișnuită. La început nu înțelegeam dacă cele două lumi prezentate de către narator sunt reale amândouă. Una-i trecutul, alta-i prezentul? Dacă nu-s ambele reale, care e cea falsă?

Ce să faci? Când nu ai răspunsuri, le cauți! Am citit descrierea de pe spatele cărții. Am aflat că ambele acțiuni se petrec în aceeași perioadă. Restul răspunsurilor nu le-am găsit. Mai târziu mi-am dat seama că  Sylvie și Bruno sunt cu siguranță reali (până atunci credeam că sunt prietenii imaginari ai povestitorului). Dar povestea lor nu se știe dacă e…

Mi-a plăcut cartea? Nu. Exceptând povestea lui Bruno de la petrecerea de ziua broaștelor și câteva părți amuzante, chiar nu mi-a plăcut! Un singur lucru am reținut din această carte. Să nu mai citesc nici o dată ceva scris de Lewis Carrol, autorul lui Alice în Țara Minunilor (nici aceasta nu mi-a plăcut).

Fragmente:

,,- Ce plan bun firește! a exclamat el. Crecă imediat mă dezdoare piciorul de tot dacă mânânc o mură…două sau trei mure… șase sau șapte mure…”

,,- Vă referiți la explicația universală valabilă pentru toate inexplicabile ,,a mâncat-o pisica”?”

,,- Animalul cel mic ar trebui dus la culcare odată, a zis el cu aer autoritar.– De ce o dată? a întrebat Profesorul. – Pentru că nu poate fi dus la culcare de două ori.”   

Curioasă din fire – și nemaiavând altceva de citit la noi – am luat-o și eu… Mai bine te duci și faci baie decât să pierzi timpul cu ea! Recunosc că mi-a fost mai ușor să o citesc după ce mi-a dat totuși câteva ancore pentru poveste, dar are dreptate. Două planuri ale acțiunii, unul cu adevărat fantastic, unul parcă al visătorului permanent în viața de zi cu zi a epocii victoriene, care se întrepătrund atât de puternic încât trebuie să fii mereu într-o stare de alertă să nu le încurci. Naratorul parcă visează tot timpul cu ochii deschiși, dar nu știi exact dacă ar avea nevoie de tratament sau pur și simplu este extrem de norocos să vadă lucruri pe care muritorii de rând nu le pot vedea. Totuși, povești cu elfi nu sunt de lepădat, și nici povești cu frați care nu se înțeleg chiar perfect.

A fost totuși o parte care mi-a plăcut, indiferent cât de fantastică părea. Bruno, supărat pe Sylvie, vrea să se răzbune distrugându-i grădina. Sfârșește însă prin a o transforma total, aducând chiar florile ei preferate, uimind-o pe aceasta. Realizează singur, la final, că o iubește și răzbunarea nu era o soluție.

Cred că e prima carte pe care nu știu dacă să v-o recomand (oricum este recomandată 12+). Depinde foarte mult de gusturile fiecărui cititor. Dar, dacă o aveți pe listă, măcar să știți cu ce vă provoacă. Mai este de menționat un aspect, pe care l-a observat și Iris. Volumul apărut la editura Polirom nu este redactat după normele actuale – scrierea cu u pentru sunt/ suntem și cu â în interiorul cuvintelor, conform unei decizii a editurilor ieșene de a nu respecta aceste norme ale Academiei. Dar cum și de la bibliotecă citim cărți apărute înainte de revoluție, ne-am obișnuit.

Volumul, apărut cu ilustrațiile originale, este disponibil pe internet la elefant, Libris, emag, Librarie.net, cartepedia, carturesti

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

600 de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân

În mijlocul verii, pe 9 august, Muzeul Național de Istorie a organizat expoziția care celebrează 600 de ani de la trecerea în neființă a marelui domnitor al Țării Românești, Mircea cel Bătrân. Eram în concediu atunci, însă pe lista „de făcut” la întoarcere era musai și vizitarea expoziției. Și ca să nu mă duc singură, am improvizat o excursie cu câțiva dintre elevii mei. Destul de puțini au răspuns, dar cum vacanța este despre prietenie, gașca s-a mărit cu câțiva amici. Chiar dacă era doar un an diferența de vârstă, cei trei mai măricei avea deja experiența clasei a IV-a, față de piticii mei care erau pentru prima dată față în față cu o provocare serioasă. Căci… una e când te duci cu mama la muzeu, alta când te duci cu doamna.

Mi-am pregătit „lecția” în așa fel încât să mă asigur că nu aterizăm în istorie fără să avem habar unde suntem. Ceva despre axa timpului, plasarea evenimentelor, am făcut deja la clasa a III-a, când la matematică, la unități de măsură, am discutat și despre măsurarea timpului. Am pornit de la numele expoziției. De ce apare acel „600”… și cu puțin apel la matematică, am descoperit împreună anii de domnie, 32 la număr, una dintre cele mai îndelungate în Evul Mediu românesc. Apoi, dacă a ateriza în timp la întâmplare nu era o opțiune, am luat cu mine și atlasul, ca să aterizăm cum se cuvine și în spațiu. De bine de rău am mai improvizat aplicații de geografie – harta e deasupra tablei, așa că nu a fost prima dată când am căutat Dunărea și Marea Neagră.

Debutul lecției pe treptele muzeului a avut ca rezultat niște ochi maaaari ai copiilor, sunt sigură că își spuneau muzeu ne-a trebuit, muzeu avem, deși îmi este foarte greu să le explic că putem sta ceva minute în plus la o scădere peste ordin, sau să căutăm un răspuns, fără să aibă „urmări”. Nu era școală. Era ceva ce făceam pentru fiecare dintre noi.

Expoziția este mică spre foarte mică, și recunosc că mă așteptam la mai mult. Este foarte mult axată pe viață cotidiană și nici aici cu foarte multe detalii. Realizările domnului pe plan intern și extern sunt menționate fugitiv, pe o axă cronologică, portretul de la Cozia, pe care mă așteptam să îl găsesc aici, nu era, nici unul din documentele din vremea sa, mai ales titulatura sa celebră. Însă este o prezentare destul de ușor de făcut copiilor, dacă aveți timpul necesar să parcurgeți repede informațiile cuprinse pe panourile care mărginesc cele câteva vitrine.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

1. Actorii principali ai perioadei domniei lui Mircea, reprezentând regatele vecine – Ungaria și Polonia, precum și Baiazid Fulgerul și urmașul său. 2. Tetraevangheliarul de la Tismana, 1405, cea mai veche carte liturgică păstrată la noi. 3. Pisania cetății Dârstor 1401 (Silistra) 4. Vârfuri de săgeți și arbaletă, arme utilizate în secolul XIV.

Pentru cei care sunt clasa a IV-a în București, vizita rapidă ar putea satisface cu prisosință ilustrarea practică a primei lecții de istorie, aceea a izvoarelor. Pentru cele nescrise avem suficiente exemple, iar în cazul celor scrise, monedele sunt prezentate minunat. Recomand doar ca persoana care îi va însoți să ajungă cu jumătate de oră mai devreme, să vadă expoziția, apoi nu vor fi probleme să le explice și copiilor ceea ce văd. Ei cu siguranță nu au timp, nici chef, să citească atâta.

Cu ai mei am avut de rezolvat următoarele „dileme”:

  • de ce Tetraevangheliarul are colțurile rotunjite și stă închis (m-a ros să întreb și eu ce sunt evangheliile și care sunt autorii celor patru, căci de aici venea „tetra”, și au avut parte de o lectură de text pe panou să-i descopere);
  • la ce puteau folosi diversele tipuri de vase descoperite și de ce unele sunt sparte;
  • cum funcționa un război vertical de țesut;
  • de ce monezile erau așa mici și din metal prețios;
  • de ce se scria pe piatră;
  • cum arătau în realitate săbiile față de ce s-a păstrat, la ce folosesc pintenii.
Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

Monede de epocă, vas de argint din tezaurul de la Gogoșu, diverse bijuterii din tezaurele de la Basarabi, Olteni, Târgoviște (inele, brățări, aplice de centuri, limbi de curele)

La final i-am lăsat să se joace nițel la masa pregătită pentru copii, ocazie cu care am discutat despre blazoane, pentru că desenau unele, despre alfabetul chirilic, cu care erau provocați să-și scrie numele.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

Ceramică din secolele XIV-XV. Ulcioare, cănițe, greutăți de la război vertical de țesut, plase de pescuit, discuri decorative pentru sobă, cahle, descoperite la Coconi, Târgoviște, Zimnicea, Basarabi.

Spre „nenorocul” lor, biletele la expoziție erau valabile în tot muzeul, așa că am făcut o vizită fulger la Columnă, am căutat câteva scene reprezentative, l-am descoperit pe Traian, podul de la Drobeta, dar și pe Decebal, în ultimele sale momente. Și ca să completăm colecția de izvoare nescrise, am intrat și la tezaur, unde n-am insistat foarte mult decât pe câteva piese de istorie modernă – coroanele regilor României. În rest, m-am limitat la brățările dacice, la Tezaurul de la Pietroasele și, pentru fete, la bijuteriile Casei Regale. Deja erau foarte obosiți și cu prea puține ancore pentru atâtea informații.

Expoziția este deschisă până pe 30 septembrie 2018, așa că puteți profita pentru a organiza o lecție la muzeu. Ah, și uitam, la dispoziția amatorilor de selfie se găsesc în expoziție o coroană, un coif și o pelerină, pentru a marca cum se cuvine vizita.

Aștept cu nerăbdare să văd ce-și mai amintesc peste o lună, când începem să studiem împreună istoria.

Stapanul lupilor, Alexandre Dumas

Alexandre Dumas – Stăpânul lupilor

Am plecat în concediu cu un „plan” – să renunțăm cât mai mult la telefoane și să citim cărți adevărate. Am lăsat-o pe Iris să facă proviziile de citit și, pe lângă cele trei volume mari pe care musai le voiam… a pus ea. Așa că, după cele o mie și mai bine de pagini ale mele, am căutat să văd cu ce mă mai pot delecta.

Stapanul lupilor, Alexandre Dumas

Așa am găsit una din noile traduceri din proza lui Alexandre Dumas, Stăpânul lupilor. Cum oferta raftului de vacanță nu era foarte generoasă (Jules Verne și Radu Tudoran nu mă tentau), am zis să văd cum mă împac… era destul de bine cotată la proză fantastică, coperta patru o cota drept capodoperă a prozei fantastice, mai aveam doar de luptat cu idei mai vechi… pentru generația mea Dumas este părintele lui D’Artagnan și e greu să îl vezi altfel, așa că pot spune că m-a surprins.

Ce-i drept, pentru Stăpânul lupilor aveam un fond cât de cât propice. Fantasticul nu mi-e străin, vampiri, vârcolaci, un pic de magie, binele și răul… Recunosc că primele pagini ce aveau nota unor memorii pentru a face loc poveștii inspirate de o legendă populară păreau destul de plictisitoare. Am avut noroc că nu erau de amploare și am trecut destul de repede peste ele, dar legenda s-a dovedit la înălțime. Dacă după primele episoade ale acțiunii îți amintește de Faust și prețul vânzării sufletului, povestea are farmecul ei, iar unele momente chiar nu pot fi anticipate, cu atât mai puțin finalul. Conform credințelor, diavolul este prezent pe pământ, o zi pe an, sub forma unui lup negru, vulnerabil. Pentru o după-amiază (chiar mai puțin) mi-am amintit din nou cum e să fii la vârsta la care nu ai nicio grijă și să te lași purtat de poveste.

Iris încă nu a citit-o. Lista ei avea alt parcurs, semi-obligatoriu. N-a ajuns să stăpânească lupii, însă după înclinațiile pe care le arată pentru vietăți fantastice cartea îi va fi pe plac, chiar dacă vârcolacii sunt pe locul 3 al preferințelor, după vrăjitoare și vampiri. Poate nu e chiar o lectură pentru copii mici, dacă nu vreți să explicați de ce un conte intră pe fereastra unei doamne, însă dacă vă obișnuiți cu ideea că aveți acasă un (pre) adolescent, cred că puteți recomanda volumul.

Acesta este disponibil în librăria editurii Paralela 45(puteți răsfoi volumul) sau în librăriile online elefant, librisCărturești, Librarie.net,

MAMI, TATI, UITE CĂMILELE! Roxana Farca

Mami, Tati, uite cămilele! – Roxana Farca

Am ajuns la concluzia că nu e bine să-ți faci planuri de lectură înainte de sesiune (deși sesiunea e „acea” perioadă în care ai face orice, dar orice altceva decât trebuie!), și apoi nici la început de vacanță nu e chiar indicat să citești despre vacanța pe care încă n-ai gustat-o… dar țineam cartea de prea mult timp pe noptieră, iar Roxana aștepta păreri. Știu, știu, apoi le-am lăsat la dospit. Adică am citit înainte de vacanță un ghid de vacanță despre care vorbesc după vacanță. Și… deși am savurat fiecare moment, în concediu mi-am dat seama că aștept continuarea, „În vacanță cu (pre)adolescenți”. Și poate că un capitol despre cum să pleci cu lupul, capra și varza, adică doi copii…

MAMI, TATI, UITE CĂMILELE! Roxana FarcaAr fi multe de povestit despre cum am cunoscut-o pe Roxana, însă originile poveștii se pierd undeva cu mai bine de 15 ani în urmă. Ce pot spune e că am citit cartea acum căutând prin ea fragmentele de povești-de-după-concediu de care aveam parte la finalul a două săptămâni în care fiecare pleca care-ncotro. De altele știam de pe blogul LumeaMare.ro și, pot spune că, dintre enorm de multele lucruri pe care le-am învățat de la Roxana, cel mai prețios a fost cum să nu renunți la dorințele tale și să mergi acolo unde te cheamă inima.

Aș fi curioasă ce efect ar avea cartea asupra părinților care exclud din start vacanța cu copiii, mai ales mici. Nu e cazul meu, am mers la cort și însărcinată, și cu bebeluș, apoi cu doi, și nimic nu mi s-a părut greu. E drept că prima dată la hotel copiii au fost derutați, nu știau ce e cu cartela… însă astea sunt detalii, le înveți repede la nevoie. Dar să montezi un cort… nu e chiar floare la ureche. Și nici să-ți faci bagajele corespunzător! Am zâmbit de multe ori pe parcursul lecturii… m-am regăsit și m-am bucurat că există destule „oi negre” astfel încât „oile albe” să nu ne mai considere ciudățenii.

Ce am aplicat cu succes în această vacanță, idee cumva confirmată, a fost să lăsăm o zi-două tampon între concediu și reîntoarcerea la muncă. Se pare că a funcționat. Apoi, să las copiii să decidă, deși a fost cea mai statică vacanță proiectată în ultimul timp – am fixat campingul și apoi excursii scurte în jur. Ce mai am de învățat – cum să faci bagajul „mic” pentru călătoriile de weekend, cu avionul. Aici sfaturile chiar mi-au prins bine. Pentru debutanții în aventura de familie, recomand cu căldură pentru studiu intens anexele volumului, listele de bagaj pentru diversele tipuri de călătorii. Listele îți pot salva viața. Și listele altora, pe care să le compari cu lista ta.

Apropo de liste, am una pe care o folosesc de ani, mereu adaug, scot, și e din ce în ce mai simplu să pregătesc o plecare. Anul acesta am trișat… am pus-o pe Iris să facă lista cu tot necesarul. A muncit la ea aproape o zi… ca apoi să se înfurie la culme (ferească-te Sfântul din calea unui scorpion ofticat!) când a văzut că o pun să compare lista ei cu lista mea și să le îmbine… Dacă aveai deja una, de ce am făcut și eu? – Ca să înveți să anticipezi! Am fost foarte mândră de ea că s-a descurcat uimitor de bine! Și sunt și mai mândră de ea că, la întoarcere, a luat lista să completeze ce am „uitat” sau ce ar mai fi fost util… ca să nu ne chinuim anul viitor!

Dincolo de partea practică a volumului (prima jumătate) am savurat și poveștile re-spuse ale Petrei, așa cum a simțit Roxana că a perceput ea călătoriile prin atâtea colțuri ale lumii, într-adevăr mari!

Am notat câteva idei  în timpul lecturii – mi-au atras atenția ori pentru că nu m-aș fi gândit în veci la ele sau pentru că mi-au trezit amintiri peste care se așezase ceva praf de uitare:

  • ai nevoie de noțiuni de prim-ajutor. Nu știi niciodată ce provocare îți aduce copilul, sau chiar adulții de lângă tine; nu m-aș fi gândit însă niciodată că trebuie să știi ce să faci în caz de spânzurare, căci se poate ca, la hotel, copilul să se spânzure involuntar în draperiile verticale.
  • dacă iei copilul cu tine în vacanță, trebuie să ieși din bula ta de griji legate de organizarea excursiei și să-i acorzi timp, să vadă că e important și că nu e doar un simplu bagaj în excursia ta. Aici recunosc că am sărit câteva decenii înapoi în timp, când plecam cu părinții, mama cu „bilet la băi”, programul ei criminal de tratament ne dădea peste cap vacanța, ora de trezire, mesele la oră fixă ne scoteau din minți, dar la astea punea capac plecarea… orășel de provincie, cu schimbare la Gara de Nord, după transbordare prin București, cu bagaje pe care le tot număra stresată, și la final adăuga mereu… și două bagaje vii. Poate era doar o glumă…
  • viața la cort se învață de mic: de la corturile făcute în casă până la cele întinse afară cu părinții. Însă a construi un cort devine o provocare atunci când nu știi ce ai la îndemână! Mi-a amintit de toate vacanțele de vară la oraș, petrecute „la cort” în spatele blocului. Doar că acest – să-i zicem – cort era construit din ce aducem noi, copiii, din casă: cearceafuri, preșuri, păturici… prindeam cu cleme de rufe cearceaful de pervazul metalic al unul balcon de la parter și de gardul care mărginea aleea de lângă bloc. Spânzuram „pereți”, ca să „nu se vadă” de-afară. Preșuri groase ne dădeau toate mamele, să nu stăm pe ciment „să răcim”. De dimineață de când făceam ochi ne luam toate trancafusele (păpuși, jocuri, cărți) și seara târziu abia dacă strângeam să ne ducem în casă. La prânz era un fel de picnic, la care mâncam orice puteam aduce din casă. Înainte de revoluție nu era o veselie, dar o roșie, doi castraveți și-o ceapă ne făceau foarte fericiți! E viața la cort care îmi lipsește cel mai mult…
  • bugetul de vacanță și prostiile pe care le poți cumpăra – aici… cred că depinde foarte mult de cum e obișnuit copilul. Dacă acasă primește cam tot ce vrea, va fi greu în vacanță să eviți dughenele cu prostii. Dar de fiecare dată înalț mulțumiri când scap, chiar și la vârste mari!

Închei cu îndemnul pe care Roxana Farca îl lansează la final: Călătorește cât mai mult alături de copilul sau copiii tăi, începând chiar de acum. Restul e poveste…

Volumul a apărut la editura Tritonic, dar cred că cel mai bine o las pe autoare să vă vorbească, aici.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITAS

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației

Le spunem copiilor de cele mai multe ori de ce e „bine” să învățăm istoria: să cunoaștem faptele trecutului și să înțelegem mai bine evenimentele prezentului. Avem cumva și o axiomă de studiat, istoria e condamnată să se repete. Însă toate acestea le-am simțit din plin parcurgând jurnalul avocatului Vasile Th. Cancicov, unul din cele câteva sute de mii de bucureșteni care acum 100 de ani au supraviețuit grelelor provocări ale ocupației Bucureștilor în Primul Război Mondial: Jurnal din vremea ocupației (1916-1918).

Înainte de toate, mi-am dorit această lectură încă de când, astă-iarnă, am citit o recenzie a volumelor. Se anunțau a fi o istorie altfel, deoarece păreau a fi în sfârșit o istorie a oamenilor de rând, nu a liderilor sau a evenimentelor. Diverse motive mi-au amânat achiziția cărților până când, într-o zi, văd în autobuz spre școală un tânăr sorbind cu nesaț paginile. Fața lui, complet absorbită, coperta cu arcul de triumf, amintirea lecturii din iarnă… am decis să mi le iau. Îmi place să-mi iau cărți cu o anumită ocazie. Pe acestea mi le-am dăruit ca amintire la sfârșit de an școlar. Dacă tot e la modă acum să răsplătim efortul depus, nu rezultatele și nicicum performanțele, am considerat că le merit cu prisosință.

Senzația pe care am avut-o citindu-le a fost aceea a metaforei borcanului cu pietre: pui pietrele mari… evenimente importante. Printre ele, pietre mai mici, evenimentele mai mărunte… dar ceea ce umple cu adevărat „viața” este nisipul pe care îl torni printre acestea. Cam așa și cu istoria învățată de noi în școală. Primul Război Mondial a fost o listă cronologică, o alternare de campanii între frontul de est și cel de vest, de nume care se succedau la comandă, de guverne ce demisionau și de tratate denumite după localități. Facultatea nu a schimbat mult perspectiva. A îmbogățit listele, a completat inventariile de armament, a mărit numărul personajelor… toate însă uitate conform legilor memoriei. Nimic despre viața cotidiană în perioada războiului, despre greutățile populației civile. Istoria războaielor e doar despre regi, armate, victorii și înfrângeri, cu statistici pe hârtie.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITASSe încearcă acum studierea istoriei oamenilor de rând, aceia care au trăit istoria. E greu să schimbi perspectiva, dar odată făcut pasul, e și mai greu să te întorci. Am avut senzația pe parcursul lecturii că îl aud pe bunicul meu. Era născut în 1913 și, spre dezamăgirea mea, nu fusese la Alba Iulia. Nu știu de ce, după poveștile citite în copilărie (cele istorice) aveam impresia că toată suflarea țării fusese acolo, să cânte unirea. Bunicul a trăit într-un sat din Bărăgan, probabil și el îndurase, alături de părinți și bunici, chinurile ocupației descrise de Cancicov în jurnalul său. Mi-a povestit însă de multe ori din viața dusă în Al Doilea Război Mondial, atât acasă, cât și pe front.

Regret acum enorm că eram atât de neexperimentată atunci și n-am înregistrat povestirile, căci mi le aduc aminte mult prea puțin. Dar de la el am știut pentru prima dată ce înseamnă războiul pentru cei „rămași acasă”. De la bunica știu ce înseamnă să îngropi tot, de frica rușilor, și nemerniciile la care s-au dedat „prietenii de la răsărit”. Astea nu trebuie să le citesc în nicio carte, căci ochii lor, spunând povestea, îi dau acea validare pe care niciun document istoric nu o va putea face.

Așadar, Cancicov, publicat acum în a doua ediție (prima imediat după război, sub coordonarea autorului), a trezit nu numai o curiozitate, ci și amintiri mai dureroase. Scris într-un stil ce mi s-a părut gazetăresc, inventariază zilnic, încă de dinainte de intrarea României în Marele Război, evenimentele care s-au intersectat cu viața sa. Probabil că, dacă nu ar fi fost desele editări ale textului și renunțări la pasaje mai personale (nu am detestat niciodată mai mult, într-o lectură, semnul de „fragment lipsă – […]”), ar fi avut și mai mult impresia de jurnal. Însă parcurgând însemnările sale e ca și cum aș mai fi turnat puțin nisip printre ceea ce știam despre Primul Război Mondial. Spun puțin pentru că… să rămânem obiectivi, este un privilegiat, avocat, face parte din clasa de mijloc a societății, are o ocupație aducătoare de venit și, în ciuda tuturor greutăților, inflației, exploziei prețurilor, neajunsurilor, are resursele necesare pentru a se descurca fără să fie nevoie să muncească cu mâinile. Ostatic, prizonier civil, arestat, bolnav, are însă servitori la locuința din București și o moșie la Pipera, în ciuda tuturor privațiunilor pe care trebuie să le suporte. Faptul că o pereche de pantofi pentru fiica sa de 12 ani ajunge să coste câteva sute de lei nu este o problemă, provocarea constă în a găsi materialul necesar pentru a confecționa această pereche de încălțări. Mâncarea este scumpă și articolele de primă necesitate sunt considerate un lux, însă problema e că ele nu se mai găsesc nici pe piața neagră. Vânzătorii ambulanți, care satisfăceau nevoile gospodăriei prin speculă, sunt blamați, prețurile înfierate, dar plătite. Nu de puține ori, pe parcursul Jurnalului, autorul se întreabă cum oare se vor fi descurcând mahalalele orașului, în condițiile în care să supraviețuiești aveai nevoie de 100 lei pe zi!

Dincolo de istoria sa personală, pe care vă las să o descoperiți prin lectură, mi-a făcut plăcere să mai acopăr puțin din istoria Bucureștilor, pe care recunosc o cunosc prea puțin. Probabil aceasta e soarta celor care am venit aici, în capitală, prea târziu. M-am descurcat însă în labirintul străzilor descrise în carte, am înțeles pe deplin drama suspendării transportului în comun, căci în facultate mi-au trebuit aproape două ore să ajung pe jos de la cămin, din Fundeni, la cursuri (la Universitate) în timpul unei greve. Am reținut cu un zâmbet limitele de atunci ale orașului – faptul că spitalul Colentina era plasat „în afară”, iar Cotroceniul – „la periferie”. Am căpătat poate mai mult respect față de clădiri pe care acum le văd des, dar cunosc prea puțin ceea ce ascund zidurile lor.

Dar dincolo de acestea, am păstrat pasaje care par a avea o legătură invizibilă cu ceea ce ne zbatem să fim azi, ca popor. Dacă începutul de secol XX a avut ca provocare găsirea elementelor de unitate într-un popor frânt de veacuri, nu mi-e rușine nici cu ceea ce ne chinuim să fim 100 de ani mai târziu: căutăm valori demult uitate, pe care să construim un destin pentru copiii noștri.

Ar fi atât de multe de adăugat după sutele de pagini de lectură încât aleg să mă opresc și să închei, în pragul celebrării centenarului Marii Uniri, cu un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

Marți, 2 octombrie 1918. … România îngenuncheată și zdrobită poate redeveni din nou țară liberă și independentă, ba încă, poate renaște ca o Românie Mare. Praful produs de prăbușirea ei a început a se risipi, iar în prăpastia în care a căzut o putem vedea căzută în picioare.”

Recomand cartea și elevilor care au parcurs măcar de curiozitate o cronologie a Marelui Război, sau au terminat clasa a VII-a. Chiar dacă nu este ușor de citit și e nevoie de multă voință, un pasionat și un curios vor aprecia această experiență.

Volumul este disponibil în librăriile Humanitas, sau în alte librării online, precum Libris, elefant, eMag, Cartepedia, Cărturești, Cel.ro, BookCity, Diverta.

Fragmentele pe care le-am ales în timpul lecturii, pentru a le face publice, le puteți vedea accesând #vasilecancicov. Am descoperit cu plăcere că în colecția Humanitas Vintage au apărut în ultima perioadă mai multe scrieri memorialistice, prilej poate de a arunca un arc peste timp și a înțelege mai bine o epocă ce ne-a fost pe nedrept închisă și distorsionată în anii regimului comunist. Dacă ați parcurs deja titluri din această colecție, aștept recomandări!