Unde-a disparut Pispirel? de Nicholas Allan

Unde-a dispărut Pișpirel? – Nicholas Allan

Au trecut cinci (!) ani de când scriam prima dată aici pe blog despre cartea lui Nicholas Allan. Cinci ani de când m-am întrebat prima dată dacă la noi în țară ar avea cineva curajul să-și asume publicarea acestei cărți. Uneori, când vezi că timpul chiar a reușit să schimbe ceva, și lucrurile se îndreaptă oarecum într-o direcție, parcă zâmbești. În dezastrul de la noi din țară e greu să o mai faci, dar speranța, ca de obicei, rămâne ultima.

Unde-a disparut Pispirel? de Nicholas AllanEste o carte de citit în 5 minute, însă trebuie să fiți pregătiți pentru aceste 5 minute, pentru că nu sunt chiar atât de ușor de digerat. Conținutul nu are sens să îl reiau, deja am scris aici, la versiunea în engleză, iar traducerea în limba română este fidelă. Poate, dacă ar fi să găsesc un nod în papură, este faptul că nu a fost tradusă integral coperta. „The BIG story of a little sperm” nu e încă propoziția care să fie pusă sub ochii publicului român.

Editura Humanitas a acceptat însă o provocare dificilă: aceea de a începe, cu pași mărunți, acest capitol de educație sexuală, sublim la noi, și care lipsește cu desăvârșire. Cei care conduc statul român au cu totul alte preocupări decât recordul de mame minore la nivel european deținut de România, ori lipsa de protecție socială pentru mamele singure. Școala nici nu pronunță cuvântul „s e x” în combinație cu „educație”, iar la biserică… n-am evoluat suficient încât să acceptăm că există contracepție. Așa că, oricât ar fi de trist, tot la ce putem face noi, părinții, pentru copii, ajungem. Pentru că, dacă nici noi nu facem nimic, o să se aleagă praful.

Imagini din versiunea în lb. engleză, identice și în versiunea în lb. română.

Și ca să vedeți cât de rupți de realitate suntem, vă povestesc de la ședința cu părinți. Clasa a VI-a. Scandal mare pentru că copiii, scăpați cu telefoanele pe net, se uită la toate. Și când spun toate, apăi aici intră și orice nu v-ați imaginat voi vreodată. Într-o oră de curs, unul dintre băieți găsește un „super-film”, dă telefonul din mână în mână, toată lumea se distrează. Profesorul nu știe de ce, se palmează repede unealta, dar îi scoate frumușel la lecție și execută o duzină de 4 în catalog. Anchetă făcută după, cum de le-a stricat mediile copiilor, se află ce și de la cine a pornit. De parcă numai acela e vinovat! La ședință se dezbate. Mama „punctului zero” în stare de șoc. Copilul ei nu poate să fi fost de vină, căci ea… ea nici nu a vorbit cu el despre sex! Nu știu, zău, ce e mai de plâns, că amuzant sigur nu e. Copilul sau ea? Nu știu nici ce vă întreabă pe voi copiii, însă câte bazaconii mi-au auzit urechile în materie de sex… zic merci că am cu copiii o relație deschisă, în care, dacă întrebi, nu înseamnă că și faci „ceva”. Ci doar că ești curios și mai bine să știi ce trebuie decât mitologia de pe marginea șanțului.

Revenind la cei 5 ani de când am cartea, trebuie să spun că nu a zăcut în bibliotecă. A fost deseori scuturată de praf și împrumutată pe la prieteni și colegi. Copiii au reacționat – cum mă și așteptam – normal, conform vârstei. Unul dintre ei a fost așa pasionat de subiect, că vreo două săptămâni a re-ilustrat cartea, cu niște desene minunate, spre disperarea părinților că va desena și la școală! Cert e că a înțeles exact cum stă treaba, iar misterul venirii pe lume a frățiorului nu a mai avut nevoie de explicații. Alții au citit curioși, dar n-au avut curaj să facă și pasul următor, de a-i arăta copilului.

Chiar dacă recomandările tuturor sunt să începi de la vârste mici să vorbești normal cu copiii, fără berze și alte povești, niciodată nu e prea târziu să o faci. Gândiți-vă cât adevăr e în acea glumiță – Fiule, trebuie să vorbim despre sex. – Da, tată, ce vrei să știi? Mai devreme sau mai târziu va trebui să o faceți, din simplul motiv că nu puteți controla informația la care ajunge copilul. Îi puteți restricționa telefonul, însă e suficient ca un copil din grup să fie „liber” pe net. Dacă încă sunt mici, cartea tradusă la Humanitas este un punct de plecare. O ușă deschisă la dialog, după care copilul va ști că poate avea încredere să vină să discute. Iar dacă simțiți că subiectul vă depășește, citiți. Tot la Humanitas a apărut o carte de mare ajutor în astfel de situații.

Pe „Pișpirel” în găsiți în librăria online a editurii Humanitas, dar și la Librărie.net, Libris, Elefant, eMag, Cărturești, Diverta.

Sperietoarea din clasă

Titlul este simplu și caută răspuns la o întrebare: de ce ai sta tu, profesor de învățământ primar, în clasă, în timpul orelor celorlalți profesori (engleză, religie, ed.fizică), pe motiv că fără tine acolo orele nu se pot desfășura? 

Încerc să înțeleg, pentru că am primit și eu aceeași propunere, spusă mai mult ca o cerință. Să vii să stai și tu acolo, că eu nu pot să lucrez cu ei așa! Nu se potolesc! Stai un pic, că nu înțeleg. Tu ești profesor, ca și mine. Ești plătit să susții la clasa („mea”) o activitate. Vii în fața mea și te declari incapabil să strunești o clasă de copii???

Personal aș fi intrat în pământ de rușine… adică vreau salariul, vreau să am „servici”, dar să vină altul să facă jumătate din munca mea. Gratis. Pe timpul lui. Hai că poate fraierul pică în plasă! Soluția: mă apuc să mai citesc niște cărți, mai întreb câțiva colegi, prieteni, caut soluții, sparg ora cu momente de recaptare, fac ceva, chiar dacă pare misiune imposibilă… dar să te duci cu tupeu la un coleg și să-i propui să stea pe post de paznic/sperietoare ca să te faci că muncești… e prea mult. În cele din urmă, povestea s-a sfârșit așa cum anticipam. A renunțat. Când nu poți, nu poți. Lași pe altul să încerce. Însă tot nu înțeleg de ce avem oameni care acceptă acest statut.

La un curs acum câțiva ani am reținut un lucru: învață să definești problema. A cui este problema că X nu își poate ține ora la clasa mea? Este problema lui. Atunci el trebuie să și-o rezolve. Eu îi pot acorda sprijin, din seria „vezi că copilul cutare reacționează bine la stimuli pozitivi, sau se concentrează mai puțin decât ceilalți, îi trebuie altă ocupație”. Dar nu să îi fac eu liniște la oră!

Deci, de ce?

Ar trebui să fie trei categorii de răspunsuri: profesori care acceptă, profesori care nu acceptă, părinți. Sunt chiar curioasă ce părere aveți. Este sau nu „sperietoare” profesorul rămas la clasă? Este sau nu necesară prezența lui acolo?