1, 8… acele date „fatale” de martie

„Vacanța lui Firea” a făcut foarte mulți oameni fericiți. Au scăpat de chinul zilei de 1 martie, acela de a presta, conform obiceiului, mărțișorul pe la școală și grădiniță. Nu mi-am obligat copiii să le ofere, i-am lăsat să decidă ei dacă vor să o facă. În fiecare an Andrei se trezea pe 28 februarie că vrea și el până la urmă să ofere… anul acesta a fost de-a dreptul în extaz că a scăpat de chin. Iris în schimb a muncit enorm, s-a chinuit să facă mărțișoare personalizate profesoarelor pe care le place, a căutat modele și le-a cusut ea. Când s-a anunțat vacanța era deja gata cu ele și mai că nu bocea de oftică. Cum adică să nu le dea?! Las’ că le dă ea, nu contează ce zi e, a muncit prea mult. Și le-a dat, pe fiecare, cu dedicație. Eu m-am distrat pe margine, uitându-mă la ea cum caută simboluri legate de disciplina pe care o predau. Diriga a primit o pisicuță, a auzit ea că îi plac pisicile, dar cel mai mult mi-a plăcut al doamnei de fizică.

#mărțișoare

A post shared by Iris Hornoiu (@iris17lili) on

În ce mă privește, n-am șters încă din amintire mărțișoarele de dinainte de revoluție, cele care veneau la cutiuță transparentă, din pânză presată. Primea mama câte 2-3 sacoșe, le desfăceam și-mi făceam coronițe din ele. Tot atunci mi-am dat seama cât de inutilă este irosirea asta total aiurea de bani, aruncați pur și simplu pe fereastră, dintr-un gest devenit aproape mecanic. Și dacă mi-e silă de-a dreptul de ceva în țara asta e obiceiul tâmpit de a da doar pentru că „așa se face”.

Așadar, în toamnă, când m-am reîntors la catedră, m-am străduit din toate puterile ca în ce mă privește să se înțeleagă clar că sunt împotriva acestor obiceiuri. Nu îmi plac brațele de flori care mor sau cadourile făcute ca să-ți stea ție neuronul liniștit că ți-ai făcut datoria că „așa trebuie”. Normal că unii sunt oameni de înțeles, pricep când le explici și îi rogi frumos să nu te facă să te simți prost. Alții… trebuie să le mai explici de câteva ori. Am explicat și la ședință, cu exemple, cât de aiurea a fost situația și cât de prost s-au simțit în primul rând copiii. Nu, dom’le, cum adică să nu vii cu o floare?! Da, se poate. La școlile din afară cum se poate?! Și cum să ne schimbăm dacă nici atunci când ni se spune verde în față nu înțelegem?

Dar aveam totuși speranța că voi „scăpa” de situații de genul acesta. Lămurisem cu copiii încă de când am pus toți băieții să le facă mărțișoare fetelor din clasă că, în ce mă privește, primesc cu mare drag orice mărțișor făcut de la zero de ei. Și atât. Cea mai mare parte au înțeles, iar prima zi de martie la școală a fost una de mare bucurie pentru mine. Nu știu cum să zic, dar mi-am făcut panou cu ele și așa mi-e drag să le privesc… pentru că știu că acel timp consumat să le facă e împletit cu un gând către mine.

Bineînțeles că au existat și excepții. A lucrat copilul, dar hai să strecurăm o zambilă pe lângă… (Urăsc zambilele de București. Pentru că bunica mea avea la țară curtea plină de flori. Veneau „comercianții” și le luau de la poartă cu 10 bani, pe nimic, și le vindeau la oraș de 10 ori mai scump. Așa că nu, nu suport, când știu cu cât drag oamenii de la țară le cresc… )

Revenind, discuțiile dintre copii erau delicioase: „Ce faci mă cu zambila? Nu știi ce regulă are doamna?” Nu știu dacă îmi venea să râd sau să plâng că am fost incapabilă să explic (mai clar decât credeam eu că am făcut-o) că nu e cazul… însă ziua a avut și cele două momente ale ei de care probabil îmi voi aduce cu drag aminte peste ani. După zambilele pe care le-am salvat temporar de la moarte punându-le în apă, a mai apărut o floare. Așteptându-se cumva la reacția mea – încântată de produsul confecționat, dar cu obiecții la planta sacrificată – am avut parte de un moment de sinceritate de nota 10: Doamna, a zis mama că, dacă nu mă înțeleg cu dumneavastră, să o păstrez pentru doamna X. Am bătut palma, i-am zis că sunt 100% de acord cu propunerea, i-am zis să o pună în apă că moare până vine doamna, și-am rămas foarte buni prieteni. Însă nu acesta este momentul de apogeu.

Aproape de ora 8:00, la care invariabil îmi încep ora, apare o fetiță, cu un buchet frumos. Mititica m-a văzut că m-am albit… s-a albit și ea. Dar ce să facă, era soldat în misiune. Cu pași mici a venit, eu nu mai știam dacă are sens să mai comentez văzând ce figură are ea. Cu o față aproape plânsă începe să-mi spună… Doamna… vă rog eu mult… trebuie să le luați… nu pot să le duc înapoi… să știți că m-am chinuit… i-am spus lu’ mama că eu trebuie să vă fac ceva… dar nu… nu m-a ascultat… și i-am zis că eu trebuie să fac floricele… dar ea s-a dus și tot le-a cumpărat… nu m-am înțeles cu ea, doamna… vă rog să mă credeți…

M-a pufnit râsul. Ce era să mai zic?! Le-am alăturat celorlalte victime, am râs amândouă și am rugat-o să fie mai convingătoare data viitoare, căci nu mai vreau să ne simțim așa.

Când a trecut 8 martie am zis slavă Domnului că nu le-a trecut totuși prin minte să se apuce de strâns bani, luat cadouri sau alte tâmpenii care „se poartă” prin școlile românești. Că doar sunt în sistem de când m-am născut și de la an la an mi se mai zbârlește părul de ce aud: vouchere de milioane, rate plătite, bijuterii… Și tot sper că la un moment dat ne vom da seama cât de ridicoli suntem și vom înceta. Apreciez mai mult să mă ajuți cu materiale pentru copii, cu un drum la poștă, cu un top de hârtie, cu orice are legătură directă cu activitatea la clasă. Dar nu cu atenții și cadouri care chiar nu-și au rostul. Dacă ne dorim să schimbăm lucrurile… de ce nu începem să le schimbăm cu noi?

Da, știu, e șocant când întâlnești pe cineva care nu vrea să primească nimic. Dar dacă tot ai avut norocul ăsta, de ce nu apreciezi omul, și tot încerci să-l faci să se simtă prost?

Posted in De-ale școlii and tagged , , , .

4 Comments

  1. Draga mea, n-am putut să nu râd. Te urmăresc de multă vreme, dar nu credeam că vei pune în practică! Totuși, copiii… plătesc păcatele părinților!
    Dar îți țin pumnii în continuare! Aș vrea să văd și eu cum e să dai… și să ți se restituie!

    • Da, din păcate, copiii nu au nicio vină. Știi, ei vor să traverseze numai pe verde, dar noi ne grăbim, ei învață regulile unei lumi „normale” și nu înțeleg de ce nu se aplică apoi în viața reală. Semaforul e doar un exemplu, sunt atâtea altele. Păcat că pierd prea devreme acel entuziasm al dreptății și echității. Am schimba atât de multe cu ei dacă l-ar avea la 20 de ani!
      Cât despre mine, cred că sunt pe calea cea bună. Speranța încă n-a murit.

  2. Eu le-am spus că dacă vor să-i învețe să ofere, o floare este de ajuns ( greșeala mea că nu am zis un singur fir…). Unii au înțeles, alții au consiferat că buchetul, aranjamentul sau floarea în ghiveci îs același lucru… Ghivecele le am în clasă, ei le-au adus, ei să aibe grijă de ele. Zambilele, primulele și ce mai rezistă afară, le vom planta în curtea școlii. Cât despre mărțișoare – no comment, degeaba am zis și le-am demonstrat că nu port…
    De restul nu mai vorbesc… dar sper ca ușor, ușor să-i dau pe brazdă. App două cadouri speciale am primit de la ei, și care chiar mi-au făcut plăcere , un video în care-mi cântau ,, La mulți ani,, și un set de 15 perforatoare medii ( pe care le folosim cu drag la clasă) . Dar cel mai important cadou este ceea ce găsesc scris pe tablă cu diverse ocazii :X .

    • Haha. Ai văzut articolul despre flori? Nu merge varianta cu „un singur fir”. De-asta eu am spus nu la tot, ca să fiu sigură că se înțelege corect. Și nici așa nu a mers.
      Super ideea cu perforatoarele! Merge „asortată” cu hârtie color. Dar cea cu filmulețul este de departe mai faină.
      Și eu am început să-mi fac mai des ordine pe catedră, tot găsesc bilețele, desene, floricele… care sunt de mii de ori mai apreciate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente