Trei ani la specializare întrebările despre „cum o să ne descurcăm la clasă” aveau invariabil un singur răspuns: calmați-vă, o să fie bine. Mai bine gândiți-vă cum vă descurcați cu părinții! Așa că scenariul cel mai plauzibil era că (mai ales pentru colegele mele foarte tinere) vor fi devorate instant de acest monstru cu 30 de capete numit „colectivul de părinți”. Erau și profesori care continuau cu încurajările, că un om care știe ce face și de ce face nu are astfel de problemele. Primește cumva poțiunea magică pentru a face față „relației”.
Discutând în toamnă cu o prietenă, care a aflat ce am decis să fac cu viața mea, ajungem la a aprofunda un proiect de aplicație creată cu scopul de a intermedia relația școală-familie: Kinderpedia (www.kinderpedia.co). Am studiat atunci cu atenție produsul, și era mai mult decât interesant. Dar… contra-cost. (Deh, toate lucrurile bune costă!) Prioritățile mele la clasă au fost altele și nici nu aș avea totuși nevoie de toate opțiunile aplicației. Dar, dacă și numai dacă sistemul școlar românesc ar deveni electronic, și nu aș fi obligată să țin dublă evidență, aș fi în totalitate de acord. De exemplu, sistemul de absențe. Dacă le treci mereu, n-ar mai trebui ca la sfârșitul semestrului să faci ce fac eu (și toți diriginții): să numeri absențe, motivate, nemotivate, să le aduni, să calculezi procente de frecvență… În plus, dacă eu pun la ora 8:00 absență că nu a ajuns copilul la școală, poate reacționează și părintele!
Dar a început școala. Am luat propriile mele hotărâri privind relația cu părinții, care ating cumva „standardul minim necesar”. Însă la master, discutând cu colegele, aflu că una dintre ele, M., predă la o școală privată care folosește aplicația. Așa că nu m-a răbdat curiozitatea și am stat un pic de vorbă. Un pic mai mult :D. Aveam eu ideile mele preconcepute și chiar eram curioasă dacă se confirmă sau nu. În primul rând, să fii la catedră, să ai și așa toate evidențele și hârtiile de făcut, dar să te mai trezești și cu alte atribuții în plus, clar nu poți fi încântat. Și nu a fost. Era totuși încă o muncă în plus. Însă este diferența între angajatul la stat și angajatul la privat: în cea de-a doua variantă, ordinele nu se discută. În prima… știm toți… mai ales cei care au „catalog digital” și îl văd completat la sfârșitul semestrului.
Și pentru că mie îmi place ca atunci când suspansul e prea mare, înainte de a continua, am să vă spun răspunsul la ultima întrebare: dacă de mâine ai putea să renunți la aplicație, ai face-o? Răspunsul a fost clar, NU. Iată de ce…
În primul rând, poți avea cu părinții o relație profesională. Ai aplicația cu contul de la locul de muncă, acolo ești profesor, cu titulatură. Nu ești obligat să folosești, în interes personal, contul privat. (M-am gândit și eu mult ce fac când știam că vine 1 septembrie, dar m-au „ajutat” părinții, care m-au găsit imediat pe google cu contul de Talente… așa că… nu mai avea sens să schimb.) Apoi, toate informațiile despre clasa ta și copii sunt la tine pe server, nu le externalizezi, așa cum fac majoritatea dintre noi, pe facebook. Dacă Zuki decide mâine să-ți închidă contul, ce faci? Doamne ferește! Pierzi tot! Aplicația este însă 100% privată și sigură.
Apoi, o poți folosi pe telefon și pe desktop. De pe telefon îi e foarte ușor să urce pozele de la diferite proiecte. Albumul se crează repede, urcă singure, feedbackul e aproape imediat. Dacă adaugi un mesaj pentru părinți, sau dai mail tuturor, ești notificat cine a văzut. Adică nu prea merge să te faci că nu vezi/nu ai știut ce are de adus copilul. Pe desktop îi e foarte ușor să completeze rapoartele săptămânale, feedbackul dat individual fiecărui copil. E imposibil să nu ai ceva de spus despre fiecare după o săptămână, mai ales dacă ții evidența temelor și participărilor la lecții. Sau măcar o laudă!
Se adaugă, bineînțeles, calificativele trecute și în sistem, paralel cu catalogul de hârtie, obligatoriu. (Ei, dacă s-ar lumina oamenii ăi de sus să te lase ca, dintr-un sistem certificat, să printezi semestrial situația școlară, să o ștampilezi, semnezi, îndosariezi ca act școlar… vai, ce departe am fi! Noi suntem ca la poștă… le punem cod de bare și le notăm pe hârtii îndosariate cu sfoară de cânepă!)
După doi ani aproape de când folosește aplicația, s-a obișnuit cu ea. Suportul tehnic este permanent. Nu îți place ceva, ai nevoie de altceva, discuți, vezi ce se poate face. Însă ceea ce a realizat după un an de folosire e că părinții sunt mult mai deschiși la o comunicare eficientă. Nu o mai cheamă la „vorbitor” când aduc copiii, cu clasica întrebare „e cuminte/a mâncat/își face temele”. Le poate da și alt timp de feedback, poate accentua astfel aspectele care cu adevărat contează: implicare în proiecte, autonomie la clasă, putere de decizie… Un plus marcat a fost cel al mailurilor programate, foarte utile mai ales la reamintire. Să luăm ca exemplu o activitate cu clasa. O anunți cu două săptămâni înainte, apoi programezi să le reamintească, cu o săptămână înainte, cu 3 zile înainte, cu o zi înainte, fără să mai ai grija aceasta. Deja e rezolvată de la început.
Și, cel mai important avantaj: deși pare un „devorator” de timp, în cele din urmă s-a dovedit a fi un mod de a economisi timpul. Feedbackul personalizat nu a înlocuit însă orele de consultații cu părinții, dacă aceștia doresc să participe, nici ședințele, nici întâlnirile de dimineață (o singură zi pe săptămână). Dacă este acesta un mod de a trece spre „școala 2.0”… rămâne de văzut.
Îmi mențin însă părerea că sistemul de stat are încă multe bube care trebuie vindecate până a ajunge la versiunea 1.0, căci nici la 0.1 nu e…
Mi-ar mai fi lipsit, pentru o experiență totală, o discuție și cu un părinte care folosește aplicația. Dar poate există printre cititorii acestui articol, și completăm tabloul.