Cred că „serialul” acesta e pe blog un fel de „Tânăr și neliniștit”, nu se termină niciodată. Dar mereu vine ceva surprinzător gata să ne mai scoată din amorțeală… căci ce haz ar avea să te duci la poștă și să reușești din prima ce ți-ai propus, fără peripeții? Ce mai scriu eu pe blog…?
De 155 de ani, Poșta Română face parte din viața noastră (așa scria pe un poster mare!), ne duce la destinație mesajele… leagă oameni de departe… Îi mulțumim că a rămas pe undeva pe la nivelul de acum măcar vreo 130 de ani…!
Așadar, să încep. Astă-iarnă am primit aici pe blog o super propunere de proiect de colaborare cu o clasă. Sunt și ei tot atâția câți am… și mi s-a propus să ne „împrietenim”. Despre acest proiect voi reveni cu un articol mai spre sfârșitul lunii martie, când îl și testăm, acum e abia la prima etapă, care presupune… mers la „poștă”.
Luni, cu coletul pregătit, mă duc la oficiul aflat între casă și școală. Intru. Gol. Liniște. Zâmbesc. Mi se zâmbește. Cer formular, mi se dă. Completez. Mă duc la ghișeu. Nu cred că vă pot descrie starea maximă de fericire care mă cuprinsese, nu tu rând, nu tu personal plictisit, așa zen nu fusese niciodată! Dau plicul și formularul… Vai, dar nu putem procesa, avem calculatoarele picate! Moment în care îmi pică și mie fața. Uite-așa s-a stricat zen-ul. No, ok, încerc mâine.
„Mâine” vin cu entuziasm, împing ușa… gol… îmi spun în gând că nu, nu se poate, două zile la rând… Ba da, se poate. De ieri nu ne merg, doamnă! No, bine, știam că de ieri! Dar mâine vă merg? Se ridică din umeri… Mai bine încercați în altă parte… Mă gândesc repede la harta Bucureștiului, și cel mai aproape era curierul prin telefon! Îmi iau coada între picioare și plec. Dacă nu merge calculatorul, csf? ncfs!
Miercuri investighez problema la școală, cu colegele, aflu că, cu o deviație minimă de traseu, e altă poștă accesibilă. Așa că mă hotărăsc și pornesc. Relativ liber, doar 6 pensionare cu câte un teanc de facturi și impozite. Estimez așa, vreo 20-25 de minute, încă eram în grafic, căci mai aveam și alte drumuri. Nu-i nimic, stau. Între timp mă distrez pe facebook. Zootopia e genial, iar secvențele cu Flash la oficiu fac înconjurul pământului. Doar că viața bate filmul… Și e imposibil să nu remarci asemănarea, când vezi în ce ritm se mișcă… Fără haz de necaz n-am putea supraviețui în țara asta!
În acest timp aflu – tot de pe facebook – că Poșta Română a evoluat. Există posibilitatea să-ți faci singur de-acasă documentele de transport, cu cod de bare, și scapi de formulare și procesare. N-am încercat încă, dar la următoarea testez. Parcă-parcă aș mai scurta intervalul acela de 130 de ani dacă drăcia chiar merge (deși la ce noroc am eu, parcă văd că nu merge scanerul pentru codurile de bare!)
Fericire maximă, am expediat plicul… însă aventura continuă și nici nu aveam idee ce urmează!
Urma să primesc și eu un plic. L-am cerut post-restant la oficiul care îmi e în drum, și la care speram să pornească computerele… Aștept cu emoție momentul de mers la poștă. Estimez: sâmbătă, ger de crapă pietrele afară, șanse maxime să nu fie pensionari la coadă! Totuși, preventiv, o conving pe Iris să meargă cu mine, să ne petrecem ceva timp mamă-fiică. Ea la poștă n-a mai fost. Hai să completăm experiența de viață și plecăm amândouă.
Intrăm. 3 persoane la coadă, lejer. Fata mea citește ca la muzeu tot ce e pe pereți, și remarcă faptul că „sună bine ofertele”. Terminase de citit și tot se „lucra” prima persoană de la rând. Apoi stă și se uită la doamna care atingea tacticos tastele.
Mami… mai ții minte desenul ăla… Zootropia? Parcă suntem în el!
Am râs cu sughițuri, nu mă mai puteam opri, copilul nu înțelegea ce am, căci greu i-am putut explica… că… așa e la Poștă. Aflăm, după ce stăm la coada de aici că – surpriză!! – trebuia la doamna de alături, care era „liberă”, căci era alt tip de expediție. Bun. Dar sunt fericită. Plicul e în fața mea, la nici un metru distanță, agonia e pe cale să se sfârșească.
Dar… știți… nu știu dacă pot să vi-l dau!
Moment în care jur că am crezut că glumește și are chef de glume! Apoi m-am gândit că, fiind post-restant, o literă dacă e greșită în nume nu-l poți ridica. Ei bine, nu! Nu fuseseră ștampilate timbrele la expediție! Haideți, doamnă, care e problema? Vă e teamă că le dezlipesc și le folosesc?? Puteți să le desfaceți să le păstrați, vreau doar conținutul! Se pare că problema era mult mai „complexă” decât putea mintea mea pricepe! Dacă era un test de „vigilență”? Nu, dom’le, e o situație gravă, care trebuie raportată, să arăți că îți faci treaba, că ești atent la ce-ți trece prin mână! Așa că a luat invers lanțul de șefi-șefuți și știți-voi-ce, s-a făcut referat, notat dandanaua, și s-au „ixat” timbrele pentru mai multă siguranță. Sau e „icsat”? Zău că nu mai știu cum era verbul acesta care însemna să marchezi cu un „X” ceva…
În acest timp, Iris se distra maxim. Bun. S-a făcut treaba, vine doamna înapoi. Se așază la calculator și începe să tasteze… moment în care Iris începe să imite, în stilul lui Flash, și să se țină cu cealaltă mână de burtă. Bine că sunt birouri înalte și nu vede doamna! Și vine momentul apoteotic, în care mi se comunică „1,85 lei taxa de post-restant”. Eu, care habar n-aveam de taxă, nu luasem la mine niciun ban… Începem să ne căutăm prin toate buzunarele, sigur găsim ceva! Și de prin cotloane de geci și blugi scoatem 1.60 lei. Doamnă, dacă nu am 1.85? – Nu pot să vi-l dau! Ei na belea! Asta îmi lipsea. Ne mai căutăm – noroc cu Iris că strânge bănuți „norocoși” de pe jos, și mai găsim 20 de bani. Îi dăm victorioase. Nu, nu s-a terminat odiseea, doamna s-a apucat să scrie, de mână, într-un facturier, o… factură pentru fabuloasa sumă de 1.85 lei!
Ca să scurtez, am primit plicul, factura, și am cerut și restul, 5 bani. Că doar nici mie nu mi-l dădea dacă nu-i aveam.
Acasă am elucidat și misterul timbrelor neștampilate… Dincolo, la celălalt capăt al țării, o fețită proaspăt angajată, fără experiență, a preluat „trimiterea”. În plus, a mai taxat și la expediție taxa de post-restant.
Acum pe bune, să nu râzi??