Îmi era dor de sfârșitul de semestru… acel moment unic, când se strânge toată școala și trage linie. Probleme, soluții, fiecare cum s-a descurcat mai bine. Cele mai interesante cazuri sunt clasele „problemă”, la care, culmea, unii se descurcă, unii… nu. Atunci vine acel moment al adevărului în care cel care a scăpat cu nervii nepuși pe bigudiuri de vreun puști neînțeles împărtășește tuturor secretul. Acea apă a vieții pe care toți abia așteaptă să o soarbă.
Numai că stai apoi și te uiți, te minunezi, și nu realizezi că era „atât de simplu”. Se dă o clasă mică. Cu câțiva copii care sunt lăsați de capul lor, care nu știu ce sunt acelea limite. Bine, nu știu ei nici ce e respectul, bunul simț, scopul efortului de a veni la școală, rolul adultului care intră pe ușă, multe lipsuri. Dar cum modelele proaste prind cel mai repede, normal că se mai găsesc niște papagali care să-l imite, ba chiar să-l întreacă.
Ca să ți se ducă ora pe apa sâmbetei e suficient să ai un clovn sau doi. Oo da, captăm atenția, trezim interesul… să fim serioși, unele subiecte, nici dacă te dai peste cap acolo nu îi faci să moară de plăcere. Cert e că la această clasă de care toată lumea se văita (slavă Domnului că am clasa mea și atât!) nu se găseau soluții… până când un profesor a descoperit magia. El a reușit să își țină lecțiile, să comunice cu copii, și le spunea tuturor că ei sunt de vină, că nu încearcă orice până merge. Așa a făcut și el, cu frumosul, cu vorba bună, n-a mers, dar uite, n-a renunțat, tot a găsit o soluție!
Toată lumea îl privea cu admirație. Mințile erau larg deschise, așteptam o soluție. Și, ca de obicei, când vine, te pălește în moalele capului. Le-a cumpărat, oră de oră, ciocolată. Și afirma mândru că, și dacă se întâmplă să uite o dată, ei tot stau cuminți, căci știu, vor primi data viitoare. Așadar iei niște copii care probabil mănâncă ciocolată la fel de des cum mânca Charlie al lui Roald Dahl și îi mituiești. Îi dresezi. Apoi te lauzi că faci educație.
M-a umflat râsul. Mi-am amintit instant de una din profesoarele mele din facultate, care ne spunea că, dacă vrem să picăm cu brio la o inspecție, să le dăm copiilor recompense dulci, ca să arătam că nu știm care e diferența între ce ar trebui să facem noi și dresaj. Apoi imaginați-vă animalele de la circ, care sar prin foc ca să-și primească hrana. Cât am evoluat! Nu mai învățăm de frică (cum erau bătuți pe vremuri copiii la școală se știe), învățăm prin dresaj. Cred că de trei ori am dat ciocolată. Prima, demult, când am primit o cutie de bomboane, și i-am servit pe toți, spre disperarea celui are o adusese. A doua, la o activitate desfășurată în spațiu închiriat, unde gazda a trecut peste mine și le-a pus bomboane pe masă, în timpul activității, de-am simțit că o iau razna – vă închipuiți pe ce erau acum concentrați copiii, iar a treia, tot la o cutie cu ciocolată primită, pe care am împărțit-o iar cu clasa mea. În rest… nu.
Aviz și părinților, că în magazine vuiește de „îți iau ciocolată dacă stai cuminte”…