Se fac în curând doi ani de când Iris s-a hotărât că se înscrie la Cercetași. Dedicația și ambiția cu care s-a implicat în toate activitățile au ajutat-o să își ia repede eșarfa și să recupereze din diferența dintre ea și cei „cu vechime”. Îmi place că o văd serioasă, implicată, dar – mai ales – că se descurcă singură! Bucureștiul nu mai e o gaură neagră, e accesibil cu harta, e mult mai organizată, calculată… pentru un copil de clasa a VI-a mi se pare minunat ce am reușit! Nu îi fac bagajele nici pentru activități, nici măcar pentru școala de iarnă. Primește lista, verifică, îmi face listă cu ce trebuie să-i cumpăr, apoi se descurcă. Dacă e bine sau nu că încurajez independența… vom vedea, căci adolescența bate puternic la ușă și luptele cu un scorpion nu se anunță ușoare. Însă pe termen lung sunt absolut sigură că va avea de câștigat.
Mărțișor în culorile Asociației
La una din ultimele activități a venit vorba despre mine, ce fac, cu ce mă ocup. Știu că este foarte mândră de mine încă de pe vremea când am pornit atelierele pentru copii. Și acum, când am ateliere în oraș, e mâna mea dreaptă. Are o răbdare fantastică pe post de asistent, să explice, să ajute. Și, din vorbă în vorbă, mi-a aranjat colaborarea cu Asociația Cercetașilor Tradiționali din România.
Azi dimineață, când m-am trezit, îmi pregătise deja pe scaun un tricou cu însemnele asociației. Nu poți să te duci oricum! Nu știi puii de lup… îți trebuie tricou, să înțeleagă ei că e serioasă treaba! Ok, am mers pe mâna copilului. Care, btw, așa încântată a fost, că m-a aruncat doar pe mine în „gura lupișorilor”, ea s-a dus la grupa ei de vârstă, pe motiv că „sunt mare, mă descurc”, ea trebuie „să meargă la activitate”. Totuși… îmi butona pe telefon mesaje de încurajare, din seria „Cum e? Supraviețuiești?”
Când încerci să organizezi o activitate cu +50 de copii, de la 6 la 10 ani, nu e atât de simplu.
Am avut chiar timp de „relaxare”, alături de câteva fețițe curioase, care au vrut să le arăt și altceva. Fundița este din coală albă cu benzi de hârtie de quilling lipite.
Nici să găsești unelte pentru toți. Și dacă dai „listă”, cu ce să vină… știți cum e, ca la școală, tot se găsesc câțiva rătăciți care n-au/au uitat. Așa că am ales ceva simplu, ce să nu implice mari costuri, nici prea multe unelte sau mai bine deloc. Hârtie, lipici, scobitori, mânuțele din dotare. Plus ceva muncă înainte de activitate, pentru pregătit materialele, adică perforat flori, frunze, fluturi la grămadă.
Am ales să facem, pe carton, un „grilaj” din benzi de hârtie. Deși inițial am vrut să folosim hârtie de quilling, la fața locului mi-am dat seama că e cam subțire și va da bătăi de cap la lipit cu scobitoarea. Așa că am băgat repede la distrugător niște coli albe și am făcut benzi mai late. Copiii mai mari și cu mai multă răbdare le-au îmbinat și au încercat și sugestiile mele de dungi oblice. Perforatoarele au fost din nou la înălțime, fluturii au făcut furori. Am avut ceva emoții, căci spațiul de desfășurare era cam atipic, activitatea demonstrativă am ținut-o ca pe o poveste, cu toți în jur. Nesperat, au înțeles exact ce au de făcut, au fost necesare foarte puține explicații suplimentare. Și… am văzut ce înseamnă să ai asistenți. Fiecare masă avea un lider care supraveghea, intervenția mea chiar era minimă. Dacă m-am speriat că sunt mulți, ei bine… a fost mai ușor decât eu singură cu ai mei la clasă! Poate și pentru că copiii erau acolo pentru că își doreau să lucreze, iar la școală nu prea înțeleg unii de ce sunt necesare unele activități.
Ce mi-a plăcut enorm – și e un lucru de care mie îmi e tare dor – e că mi-au spus pe nume, Cristina. Mă omoară acel „doamna! doamna!! doamna!!!”, dar de care n-am nicio șansă să scap la școală… Unul din castori (clasa pregătitoare, ceilalți, până la a IV-a sunt „pui de lup”) vine la un moment dat și mă întreabă, relaxat: Cristina… dar tu ce faci? – Bine. Mai tai niște floricele… Nu… nu acum… așa, în general! Și am dat interviu cu ce mă ocup, ce clasă am, iar copilul era mai mult decât încântat :D. Și eu. Altfel lucrezi când acea distanță dintre bancă și catedră dispare!
La final, dacă sunteți curioși cum a fost, aveți pe pagina Asociației galeria foto de la activitate.
Prima dată când am văzut coperta, am crezut că se editează Familia Adams. Deși Mortina nu e Morticia… Dar nu, e vorba despre o poveste pentru copii. Poate că momentul la care ar fi trebuit să vadă lumina zilei s-ar fi sincronizat mult mai bine în octombrie, cu pregătirile de Halloween, însă puteți să o aveți în vizor, în cazul în care proiectați activități ceva mai complexe, cu carnaval, dar și lectură de povești cu monștri.
Așadar, revenind la felicitarea mea… Am adăugat mai jos filmul care m-a inspirat, deși eu am fost ceva mai practică și am luat-o „pe scurtătură”. Sper ca în curând să vă pot arăta și filmul meu, varianta cu unelte.
Cea apărută la editura Humanitas este recomandată de la 3 ani. Puține personaje, un subiect simplu, fără o intrigă complicată, ușor de urmărit la vârste fragede, este tocmai potrivită pentru povestea de seară. Ilustrația volumului nu este nici ea copleșitoare, redă esențialul și susține povestea, chiar dacă nu este în stilul clasic Disney cu care suntem obișnuiți.
