Atelier de Mărțișor alături de Cercetași

Se fac în curând doi ani de când Iris s-a hotărât că se înscrie la Cercetași. Dedicația și ambiția cu care s-a implicat în toate activitățile au ajutat-o să își ia repede eșarfa și să recupereze din diferența dintre ea și cei „cu vechime”. Îmi place că o văd serioasă, implicată, dar – mai ales – că se descurcă singură! Bucureștiul nu mai e o gaură neagră, e accesibil cu harta, e mult mai organizată, calculată… pentru un copil de clasa a VI-a mi se pare minunat ce am reușit! Nu îi fac bagajele nici pentru activități, nici măcar pentru școala de iarnă. Primește lista, verifică, îmi face listă cu ce trebuie să-i cumpăr, apoi se descurcă. Dacă e bine sau nu că încurajez independența… vom vedea, căci adolescența bate puternic la ușă și luptele cu un scorpion nu se anunță ușoare. Însă pe termen lung sunt absolut sigură că va avea de câștigat.

Mărțișor în culorile Asociației

La una din ultimele activități a venit vorba despre mine, ce fac, cu ce mă ocup. Știu că este foarte mândră de mine încă de pe vremea când am pornit atelierele pentru copii. Și acum, când am ateliere în oraș, e mâna mea dreaptă. Are o răbdare fantastică pe post de asistent, să explice, să ajute. Și, din vorbă în vorbă, mi-a aranjat colaborarea cu Asociația Cercetașilor Tradiționali din România. 

Azi dimineață, când m-am trezit, îmi pregătise deja pe scaun un tricou cu însemnele asociației. Nu poți să te duci oricum! Nu știi puii de lup… îți trebuie tricou, să înțeleagă ei că e serioasă treaba! Ok, am mers pe mâna copilului. Care, btw, așa încântată a fost, că m-a aruncat doar pe mine în „gura lupișorilor”, ea s-a dus la grupa ei de vârstă, pe motiv că „sunt mare, mă descurc”, ea trebuie „să meargă la activitate”. Totuși… îmi butona pe telefon mesaje de încurajare, din seria „Cum e? Supraviețuiești?”

Când încerci să organizezi o activitate cu +50 de copii, de la 6 la 10 ani, nu e atât de simplu.

Am avut chiar timp de „relaxare”, alături de câteva fețițe curioase, care au vrut să le arăt și altceva. Fundița este din coală albă cu benzi de hârtie de quilling lipite.

Nici să găsești unelte pentru toți. Și dacă dai „listă”, cu ce să vină… știți cum e, ca la școală, tot se găsesc câțiva rătăciți care n-au/au uitat. Așa că am ales ceva simplu, ce să nu implice mari costuri, nici prea multe unelte sau mai bine deloc. Hârtie, lipici, scobitori, mânuțele din dotare. Plus ceva muncă înainte de activitate, pentru pregătit materialele, adică perforat flori, frunze, fluturi la grămadă.

Am ales să facem, pe carton, un „grilaj” din benzi de hârtie. Deși inițial am vrut să folosim hârtie de quilling, la fața locului mi-am dat seama că e cam subțire și va da bătăi de cap la lipit cu scobitoarea. Așa că am băgat repede la distrugător niște coli albe și am făcut benzi mai late. Copiii mai mari și cu mai multă răbdare le-au îmbinat și au încercat și sugestiile mele de dungi oblice. Perforatoarele au fost din nou la înălțime, fluturii au făcut furori. Am avut ceva emoții, căci spațiul de desfășurare era cam atipic, activitatea demonstrativă am ținut-o ca pe o poveste, cu toți în jur. Nesperat, au înțeles exact ce au de făcut, au fost necesare foarte puține explicații suplimentare. Și… am văzut ce înseamnă să ai asistenți. Fiecare masă avea un lider care supraveghea, intervenția mea chiar era minimă. Dacă m-am speriat că sunt mulți, ei bine… a fost mai ușor decât eu singură cu ai mei la clasă! Poate și pentru că copiii erau acolo pentru că își doreau să lucreze, iar la școală nu prea înțeleg unii de ce sunt necesare unele activități.

Ce mi-a plăcut enorm – și e un lucru de care mie îmi e tare dor – e că mi-au spus pe nume, Cristina. Mă omoară acel „doamna! doamna!! doamna!!!”, dar de care n-am nicio șansă să scap la școală… Unul din castori (clasa pregătitoare, ceilalți, până la a IV-a sunt „pui de lup”) vine la un moment dat și mă întreabă, relaxat: Cristina… dar tu ce faci? – Bine. Mai tai niște floricele… Nu… nu acum… așa, în general! Și am dat interviu cu ce mă ocup, ce clasă am, iar copilul era mai mult decât încântat :D. Și eu. Altfel lucrezi când acea distanță dintre bancă și catedră dispare!

La final, dacă sunteți curioși cum a fost, aveți pe pagina Asociației galeria foto de la activitate.

 

 

felicitare de ziua ta mamico

Felicitare „muzicală” pentru 8 martie

Am, mulțumită părinților mei, câteva benzi audio înregistrate cu mine la vârste de care nu îmi amintesc foarte bine… Copiii din ziua de azi au filme 3D încă din burtică – generația noastră nu a avut acest noroc. Printre zecile de poezii și cântecele (nu doar „patriotice”) era și „De ziua ta, mămico”. A fost și a rămas cântecul meu preferat în acest sezon.

Am vrut să fac o felicitare „muzicală” cu el. Am căutat în toate cărțile cu cântece pentru copii pe care le am. Nu am găsit partitura. Fiind cântece pentru grădiniță și ciclul primar, cred că nu este pentru că iese din gama Do… Însă m-am încăpățânat, cu bruma de ureche muzicală pe care o am, să descifrez melodia cu un… pian de jucărie. Îl aveam de la o carte veche cu colinde, și față de alte jucărele de genul acesta, mi-a plăcut că are câteva note și din gamele vecine cu Do major. Am stat o seară întreagă și am buchisit, până când parcă-parcă suna cum trebuie. La notat durate și măsuri sunt „expertă”. Teorie ca teoria, practica mă omoară… așa că le-am pus matematic. Dacă o măsură are 4/4, atunci toate adunate – atât trebuie să dea! Până la urmă este o problemă de adunarea fracțiilor. După de le-am pus pe portativ, am început să consult prietenii care se pricep, prietenii care au un prieten care se pricepe, și au mai survenit mici modificări. Prima a fost să urc cu o gamă mai sus, începusem prea jos. Dar în rest – durate și scară, au rămas la fel.

Așadar… dacă vă pricepeți, aveți partitura sau puteți să corectăm, dați un semn. Știu că arată bine ca artă, dar aș vrea să fie și corect. 🙂

felicitare de ziua ta mamico

Acum, trecând la partea „artistică”, felicitările au fost decorate folosind pietricele adezive, frunzulițe diafane și năsturei. Nasturii au adeziv deja și un diametru de 12mm. Mergeau și mai mici, dar am făcut portativul pentru ei. Pietricelele sunt cele mai mici pe care le aveam prin casă, aproape 3mm diametru. S-au mai adăugat câteva inimioare de la seturile decorative rămase de la Crăciun. Marginile sunt realizate cu perforatoare pentru bordură.

felicitare de ziua ta mamico

Nu prea sunt încântată de cartonul ales, este unul poros. Imprimanta mea laser nu a răzbit prin textură, s-a cam luat tonnerul… Arată bine, dar nu „perfect”, cum îmi place mie să iasă. Vă lansez însă această provocare vouă, dacă vă place modelul, disponibil aici. Sau mesajul de pe felicitare.

Ca soluții alternative, după ce imprimați modelul pe carton, puteți cere copiilor să realizeze notele muzicale din fâșii de quilling. Sunt destul de ușor de făcut mici buline (o fâșie de 15cm ar trebui să fie suficientă, și cu lățimea de 3mm) și adăugate pe portativ.

Spor la lucru!

Din nou despre Poșta Română…

Cred că „serialul” acesta e pe blog un fel de „Tânăr și neliniștit”, nu se termină niciodată. Dar mereu vine ceva surprinzător gata să ne mai scoată din amorțeală… căci ce haz ar avea să te duci la poștă și să reușești din prima ce ți-ai propus, fără peripeții? Ce mai scriu eu pe blog…?

De 155 de ani, Poșta Română face parte din viața noastră (așa scria pe un poster mare!), ne duce la destinație mesajele… leagă oameni de departe… Îi mulțumim că a rămas pe undeva pe la nivelul de acum măcar vreo 130 de ani…!

Așadar, să încep. Astă-iarnă am primit aici pe blog o super propunere de proiect de colaborare cu o clasă. Sunt și ei tot atâția câți am… și mi s-a propus să ne „împrietenim”. Despre acest proiect voi reveni cu un articol mai spre sfârșitul lunii martie, când îl și testăm, acum e abia la prima etapă, care presupune… mers la „poștă”.

Luni, cu coletul pregătit, mă duc la oficiul aflat între casă și școală. Intru. Gol. Liniște. Zâmbesc. Mi se zâmbește. Cer formular, mi se dă. Completez. Mă duc la ghișeu. Nu cred că vă pot descrie starea maximă de fericire care mă cuprinsese, nu tu rând, nu tu personal plictisit, așa zen nu fusese niciodată! Dau plicul și formularul… Vai, dar nu putem procesa, avem calculatoarele picate! Moment în care îmi pică și mie fața. Uite-așa s-a stricat zen-ul. No, ok, încerc mâine.

„Mâine” vin cu entuziasm, împing ușa… gol… îmi spun în gând că nu, nu se poate, două zile la rând… Ba da, se poate. De ieri nu ne merg, doamnă! No, bine, știam că de ieri! Dar mâine vă merg? Se ridică din umeri… Mai bine încercați în altă parte… Mă gândesc repede la harta Bucureștiului, și cel mai aproape era curierul prin telefon! Îmi iau coada între picioare și plec. Dacă nu merge calculatorul, csf? ncfs!

Miercuri investighez problema la școală, cu colegele, aflu că, cu o deviație minimă de traseu, e altă poștă accesibilă. Așa că mă hotărăsc și pornesc. Relativ liber, doar 6 pensionare cu câte un teanc de facturi și impozite. Estimez așa, vreo 20-25 de minute, încă eram în grafic, căci mai aveam și alte drumuri. Nu-i nimic, stau. Între timp mă distrez pe facebook. Zootopia e genial, iar secvențele cu Flash la oficiu fac înconjurul pământului. Doar că viața bate filmul… Și e imposibil să nu remarci asemănarea, când vezi în ce ritm se mișcă… Fără haz de necaz n-am putea supraviețui în țara asta!

În acest timp aflu – tot de pe facebook – că Poșta Română a evoluat. Există posibilitatea să-ți faci singur de-acasă documentele de transport, cu cod de bare, și scapi de formulare și procesare. N-am încercat încă, dar la următoarea testez. Parcă-parcă aș mai scurta intervalul acela de 130 de ani dacă drăcia chiar merge (deși la ce noroc am eu, parcă văd că nu merge scanerul pentru codurile de bare!)

Fericire maximă, am expediat plicul… însă aventura continuă și nici nu aveam idee ce urmează!

Urma să primesc și eu un plic. L-am cerut post-restant la oficiul care îmi e în drum, și la care speram să pornească computerele… Aștept cu emoție momentul de mers la poștă. Estimez: sâmbătă, ger de crapă pietrele afară, șanse maxime să nu fie pensionari la coadă! Totuși, preventiv, o conving pe Iris să meargă cu mine, să ne petrecem ceva timp mamă-fiică. Ea la poștă n-a mai fost. Hai să completăm experiența de viață și plecăm amândouă.

Intrăm. 3 persoane la coadă, lejer. Fata mea citește ca la muzeu tot ce e pe pereți, și remarcă faptul că „sună bine ofertele”. Terminase de citit și tot se „lucra” prima persoană de la rând. Apoi stă și se uită la doamna care atingea tacticos tastele.

Mami… mai ții minte desenul ăla… Zootropia? Parcă suntem în el!

Am râs cu sughițuri, nu mă mai puteam opri, copilul nu înțelegea ce am, căci greu i-am putut explica… că… așa e la Poștă. Aflăm, după ce stăm la coada de aici că – surpriză!! – trebuia la doamna de alături, care era „liberă”, căci era alt tip de expediție. Bun. Dar sunt fericită. Plicul e în fața mea, la nici un metru distanță, agonia e pe cale să se sfârșească.

Dar… știți… nu știu dacă pot să vi-l dau!

Moment în care jur că am crezut că glumește și are chef de glume! Apoi m-am gândit că, fiind post-restant, o literă dacă e greșită în nume nu-l poți ridica. Ei bine, nu! Nu fuseseră ștampilate timbrele la expediție! Haideți, doamnă, care e problema? Vă e teamă că le dezlipesc și le folosesc?? Puteți să le desfaceți să le păstrați, vreau doar conținutul! Se pare că problema era mult mai „complexă” decât putea mintea mea pricepe! Dacă era un test de „vigilență”? Nu, dom’le, e o situație gravă, care trebuie raportată, să arăți că îți faci treaba, că ești atent la ce-ți trece prin mână! Așa că a luat invers lanțul de șefi-șefuți și știți-voi-ce, s-a făcut referat, notat dandanaua, și s-au „ixat” timbrele pentru mai multă siguranță. Sau e „icsat”? Zău că nu mai știu cum era verbul acesta care însemna să marchezi cu un „X” ceva…

În acest timp, Iris se distra maxim. Bun. S-a făcut treaba, vine doamna înapoi. Se așază la calculator și începe să tasteze… moment în care Iris începe să imite, în stilul lui Flash, și să se țină cu cealaltă mână de burtă. Bine că sunt birouri înalte și nu vede doamna! Și vine momentul apoteotic, în care mi se comunică „1,85 lei taxa de post-restant”. Eu, care habar n-aveam de taxă, nu luasem la mine niciun ban… Începem să ne căutăm prin toate buzunarele, sigur găsim ceva! Și de prin cotloane de geci și blugi scoatem 1.60 lei. Doamnă, dacă nu am 1.85?  – Nu pot să vi-l dau! Ei na belea! Asta îmi lipsea. Ne mai căutăm – noroc cu Iris că strânge bănuți „norocoși” de pe jos, și mai găsim 20 de bani. Îi dăm victorioase. Nu, nu s-a terminat odiseea, doamna s-a apucat să scrie, de mână, într-un facturier, o… factură pentru fabuloasa sumă de 1.85 lei!

Ca să scurtez, am primit plicul, factura, și am cerut și restul, 5 bani. Că doar nici mie nu mi-l dădea dacă nu-i aveam.

Acasă am elucidat și misterul timbrelor neștampilate… Dincolo, la celălalt capăt al țării, o fețită proaspăt angajată, fără experiență, a preluat „trimiterea”. În plus, a mai taxat și la expediție taxa de post-restant.

Acum pe bune, să nu râzi??

Când tehnica are picioare scurte

Când ești mic și decizi ce vrei să faci cu viața ta, parcă ții lumea în mână. Apoi, după ce ai decis, faci o listă cu „Do & Do not” pentru când vei ține tu cu adevărat frâiele vieții tale. Unul din lucrurile pe care l-am urât întotdeauna, în toți cei aproape 20 de ani de școală, a fost momentul în care faci teme pentru a le arunca în neant… profesorul nu le verifică, nu ai feedback, nu știi dacă e bine sau e rău… frustrarea aceasta există din clasele primare și nu a încetat nici la facultate. Câte „proiecte” și „portofolii” am predat, dar care nu s-au întors cu nicio virgulă adăugată…

Așa că mi-am promis mie, mai bine teme mai puține, dar corectate, decât o tonă de hârtie mâzgălită. Să mai adaug cu cât zel făceam sutele de probleme din vacanțe? Și ce dezamăgită eram când nu primeam feedback? Lauda nu mă încălzea cu nimic… Dar le făceam. Mai ales când au apărut și culegerile cu răspunsuri… măcar le verificam eu. Și ce mă mai enervau cei care dădeau răspunsurile doar selectiv…

Acum nu mai sunt în bancă, sunt printre bănci. Temele sunt… mai multe, mai puține, depinde cum e ziua. La matematică cel puțin mă dau peste cap să nu verific doar că există tema, ci să o corectăm. Așa văd și eu cine se descurcă și cine nu. Și tot nu îi vezi pe toți, căci e greu să ajungi la performanța, ca părinte, să nu te bagi. Nu se pun note pe teme. Dar cine a greșit iese la tablă și rezolvă. Cumva tema e momentul meu de feedback… a înțeles sau nu ceva copilul din lecție? Tema este momentul în care ești doar tu și o provocare, o dovedești sau nu? Temele nu sunt date pentru a fi aduse rezolvate corect, ci pentru a provoca copilul să se descurce…

Azi aveam la matematică „ZUZU”. Sau cum au botezat copiii de miercuri încoace lecțiile despre înmulțirea a două numere formate din zeci și unități – „lecțiile despre iaurt”. Ca în orice clasă, copiii sunt distribuiți pe toată curba lui Gauss… Unul dintre copii, situat la extremitatea stângă, lipsește de trei zile. Ratase lecția. Știam că va fi depășit de situație, căci mișcă încet la tabla înmulțirii. Acasă nu are cine să-i explice. Deci aveam o problemă, cum fac recuperez din mers conținutul… îmi zic că nu-i nimic, azi am consolidare, a doua oră în care stăm și înmulțim de înnebunim, să învățăm să le așezăm unele sub altele, ce înmulțim, ce adunăm … dacă ies 22 la tablă și verbalizează procesul, e imposibil ca atunci când îi vine rândul să nu aibă măcar o idee despre ce e vorba…

Cu planul făcut, începe ora. Surpriza maximă, o văd cu coada ochiului că bifează într-o veselie rezultatele citite de colegi. De obicei nu-și face temele, așa că surpriza era și mai mare. Pentru câteva minute mai că încep să cred în miracole. Așa că cer caietul. Într-adevăr exercițiile erau scrise, cu rezultatele lângă. Însă la temele pentru acasă cer mereu calcul scris. Mai toți au telefoane și știu să folosească calculatorul. Cum încă nu știu să facă proba prin împărțire, i-am încurajat ca, după ce termină tema, să o verifice, dacă pot, și așa. Normal, în caiet nu erau calcule…

Întreb unde sunt. Le-am făcut pe o ciornă. Trec peste faptul că nu le-am permis ciorne, le-am zis mereu să scrie direct pe caiet (și aici fac o paranteză… de ce să faci calcul scris pe ciornă și apoi să îl copiezi pe caiet?! Ca să scrii de două ori?! Muncă inutilă! Ca să arate „bine”? Obsesia perfecțiunii. Din greșeli se învață… și a tăia cu o linie e permis și la examene!)… De ceva vreme, de câte ori nu găsesc calculele scrise, notez „efectuat cu calculatorul”. Numai că copilul susținea în continuare, cu acea mască de sinceritate pe care numai la vârsta asta o poți afișa, ba jurându-se pe toate cele, că a făcut pe bune calculele pe o ciornă și a scris rezultatele, fără niciun ajutor!

Nu e prima minciună pe care mi-o „vinde” așa… deci am scos copilul frumușel la tablă, să efectueze una din operații. Calcul scris. Nu i-a ieșit nici primul produs parțial… de parcă eu nu știam că nici înmulțirea cu o cifră nu a impresionat atât de tare încât să învețe algoritmul. Dar am lăsat timp de gândire… apoi am întrebat cum se explică tema perfectă… le-am făcut cu calculatorul…

Și uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei azi tot planul meu de bun samaritean, cum să ajuți un copil care „nu reușește”. Care copil n-a putut să vină nici în vacanță, când i-am făcut program de recuperare, care e prea „ocupat” să rămână vinerea, după ore… Așa că mi-am zis și eu că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă și că binele cu de-a sila nu se face... Și încă ceva de ținut minte: nu poți salva pe toată lumea și în niciun caz pe cei care nu vor să fie salvați.

Dar cine știe, poate până la urmă… există miracole! Poate data viitoare chiar are tema făcută…

 

Metode de rezolvare a problemelor: metoda mersului invers

Aflarea numărului necunoscut prin metoda mersului invers, atunci când avem de-a face cu un exercițiu aritmetic, a fost deja subiectul unui articol anterior. Azi am primit, prin intermediul unui mesaj, o întrebare legată de rezolvarea unei probleme:

Un biciclist parcurge un traseu în patru etape. În prima etapă parcurge o doime și încă 4km, apoi în a doua etapă 1/2 și 4 km din rest, în a treia etapă jumătate din rest plus 4 km, iar în ultima etapa 4 km.

Care este lungimea traseului ?

Problema se rezolvă prin metoda grafică, dar raționamentul este tot cel al mersului invers.

Presupunem, așadar, că segmentul de mai jos reprezintă traseul integral. Știm că în prima etapă parcurge jumătate din el plus încă 4 km. Marcăm jumătate din traseu, adăugăm 4 km și am desenat cu albastru ceea ce rămâne înainte de a doua etapă.

(I) reprezintă ceea ce s-a parcurs în prima etapă.

În a II-a etapă parcurge jumătate din ce a rămas (albastru) plus încă 4 km. Am marcat cu roșu ceea ce rămâne înainte de a III-a etapă.

(II) reprezintă ceea ce s-a parcurs în a II-a etapă.

În a III-a etapă parcurge jumătate din ce a rămas (roșu) plus încă 4 km. Am marcat cu verde ceea ce rămâne înainte de a IV-a etapă.

(III) reprezintă ceea ce s-a parcurs în a III-a etapă.

În cea de-a IV-a etapă parcurge tot ceea ce a mai rămas din traseu, adică 4 km. Înseamnă că segmentul marcat cu verde reprezintă 4 km. Din acest moment începem raționamentul invers:

4 km (verde) împreună cu ceilalți 4 km parcurși în etapa a III-a reprezintă jumătate din cât mai avea de parcurs la începutul etapei a III-a. Așadar segmentul roșu (ceea ce rămâne înainte de a III-a etapă) reprezintă:

(4 + 4) x 2 = 16 (km)

Dar segmentul roșu, împreună cu cel de 4 km, reprezintă jumătate din ceea ce a rămas de parcurs înainte de a doua etapă. Așadar înainte de a II-a etapă (segmentul albastru) mai avea de parcurs:

(16 + 4) x 2 = 40 (km)

Segmentul albastru, împreună cu cel de 4 km, reprezintă jumătate din traseul inițial. Așadar la început avea de parcurs:

(40 + 4) x 2 = 88 (km)

Raționamentul este puțin mai greu, dar nu imposibil. Vă recomand să realizați mereu desenul aliniat ca mai sus, pe partea dreaptă, astfel încât să aveți mereu corespondența între ceea ce rămâne de parcurs și traseul inițial. Dacă le aliniați la stânga, nu veți mai putea parcurge „invers” rezolvarea, care va deveni și foarte dificilă. Dacă copilului îi este mai ușor, poate marca și jumătatea traseelor colorate. Iarăși, recomand utilizarea culorilor, în contrast cu negrul – traseul parcurs, pentru a vedea mai bine ceea ce „rămâne de parcurs”.

Succes!


Important!
Nu posta probleme fără a mentiona în ce clasă esti si neaparat cum te-ai gândit tu să rezolvi problema. Nu rezolvăm aici temele elevilor, doar îi ajutăm în cazul în care s-au impotmolit la rezolvare.
Mesajele care contin doar cerintele problemei vor fi ignorate.


Mortina, de Barbara Cantini

O cunoașteți pe… Mortina?

Mortina, de Barbara CantiniPrima dată, când am văzut coperta cărții, am crezut că se editează Familia Adams. Dar Mortina nu e Morticia… M-am înșelat, nu e clasicul „Adams”, e vorba despre o poveste pentru copii. Poate că momentul la care ar fi trebuit să vadă lumina zilei s-ar fi sincronizat mult mai bine în octombrie, cu pregătirile de Halloween, însă puteți să o aveți în vizor, în cazul în care proiectați activități ceva mai complexe, cu carnaval, dar și lectură de povești cu monștri.

Pe scurt, e vorba despre o fetiță zombi care trăiește izolată cu mătușa ei în casa bântuită a familiei. Nu are voie să iasă, dar reușește să „evadeze” de Halloween și să se amestece, costumată, printre copii. Entuziasmul o dă de gol, însă copiii sunt încântați și devin prieteni.

De ce mi-a plăcut povestea?

Întâi de toate, pentru că nu e vorba despre o fetiță zombi. Este vorba de un copil „altfel”, așa cum sunt mulți acum printre noi, și care reușește cu greu să găsească elemente comune pentru a se integra în grup. M-am gândit, imediat cum a apărut ideea ei de a ieși de Halloween și a transforma normalul ei în falsa realitate a celorlalți, la Auggie Pullman, personajul lui Palacio din „Minunea”. Și el prefera Halloweenul, era singura zi când deficiența lui fizică nu era observată, era „normal” în ochii celorlalți.

Mortina trece prin aceeași dramă. Înțelege motivele adulților și pericolul la care se expune. Încearcă chiar să se machieze și să pară „normală”, însă rezultatul este mai înspăimântător decât realitatea.

Apoi, avem în sfârșit o reacție a grupului. Mortina le dezvăluie copiilor că este zombi, iar șocul inițial al acestora o înspăimântă și pe ea. Pe lângă suferința ei provocată de posibila pierdere noilor prieteni, apare și panica – ce vor face acum că… știu? Și aici avem acum alți copii.

După ce își revin din șoc, ei realizează ce noroc fantastic au să poată fi prieteni cu un „monstru” adevărat, special și cu talente deosebite, dar, altfel, copil ca și ei, cu aceleași dorințe. Nu numai că se împrietenesc, dar sunt capabili să o și protejeze de ceilalți oameni, care, probabil, nu ar fi înțeles. Secretul lor e apărat de cele mai solide promisiuni ale copilăriei.

Lansată ca o poveste care „te va face să mori de râs”, recunosc că m-a făcut să zâmbesc prin limbajul folosit și denumirile pe care le primesc personajele și elementele de decor. La Vila Decadența, cu mătușa Dispăruta, unchiul Funesto… Mortina are o lume a ei. Textul poveștii este completat cu imagini foarte detaliate (preview aici) , însoțite de „legendă” cu explicații. Povestea se îmbină plăcut cu o muncă de detectiv, iar „decorul” acțiunii este construit încet. Trebuie însă s-o testez pe copii.

Volumul, accesibil de la 8 ani, poate fi achiziționat din librăria online a editurii Corint Junior, sau din alte librării precum Libris, elefant, Librărie.net, eMag.

Edit, 25 octombrie 2025

Mortina a călătorit la școală, la clasa pregătitoare. Am pus copiii în temă oarecum, că în ziua în care ne costumăm, total anti-tradiție, dar ca să ne distrăm, le voi citi la ora de lectură o poveste despre prietenie, dar cu monștri. Mortina a făcut cunoștință cu ei în stilul „clasic” al orelor, eu citeam, iar pe tabla interactivă rulam, din calculator (cu telecomanda), prezentarea cu paginile cărții.

Absorbiți de ilustrații, au cunoscut un copil, fie el și zombie, dezordonat – camera e un haos, nimic la locul lui, curios, dornic de joacă și să-și facă prieteni. Restul… e doar decor, ideea contează.

felicitare inimioare

Felicitare cu inimioare în cascadă

Am văzut demult acest model de felicitare și, deși nu eram chiar adeptul felicitărilor de Sf. Valentin, am profitat de ocazie să încerc proiectul, pentru a-l putea recomanda, de fapt, pentru 1 și mai ales 8 Martie, când inimioarele parcă au mai mult sens. Apropo de inimioare, azi discutam despre comunicarea nonverbală și i-am rugat pe copii să se gândească să îmi spună ceva prin semne. Pe lângă clasicul „pa”, ori „da”, „nu” (deși aici ne-am amuzat cu variantele bulgărești, nu eram singura pățită cu erori de comunicare), cea mai în ton cu ziua a fost S., care mi-a arătat, cu palmele, o inimioară.

felicitare inimioareAșadar, revenind la felicitarea mea… Am adăugat mai jos filmul care m-a inspirat, deși eu am fost ceva mai practică și am luat-o „pe scurtătură”. Sper ca în curând să vă pot arăta și filmul meu, varianta cu unelte.

În primul rând, problema inimioarelor. Pare ușor, dar să găsești în casă toate culorile curcubeului nu e simplu. Am sacrificat hârtie origami, un pachet în care chiar le aveam pe toate. Le-am făcut cu perforatorul, nu cu foarfeca, așa că am terminat această etapă în câteva secunde, căci hârtia origami e subțire și le-am suprapus, de teamă să nu se sfâșie la apăsare.

Am tăiat apoi o bandă de carton lată de 6 cm, lungă cât coala, și am folosit placa de biguire pentru a marca liniile de îndoire. Inimioarele le-am lipit cu grijă, în ordine inversă. A fost nevoie să lărgesc inelul realizat la final, prin care glisa partea cu mesajul, căci era prea strâns și se cam bloca.

În final, am folosit carton sidefat pentru suportul felicitării, decorat întâi cu un perforator pentru bordură, pe care l-am folosit și pentru partea mobilă. Ca să nu rămână goală felicitarea, am  exagerat cu inimioarele autocolante . Ca să atenuez efectul, am strecurat printre ele jumătăți de perle și trandafirași sidefați.

 

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Cred că proiectul se poate realiza cu copiii de 8 Martie, cu condiția să existe deja materialele pregătite. E chiar drăguță și copiilor le plac lucrurile care se mișcă.

Varianta cu unelte – trimmer Daco și placă de biguit. Mai jos, varianta de pe net.

 

Frederick, de Leo Lionni

Acum ceva vreme a apărut la editura Humanitas Jurnalul unui hamster, prima poveste despre șoricei din biblioteca mea, sau cum să vezi lumea prin ochii de mărgele ai unui rozător. Văd că pasiunea pentru animăluțele din familie continuă cu Frederickde Leo Lionni, după ce, de același autor, a mai fost tradusă încă o poveste cu șoricei. Am căutat un pic și am văzut că are, netraduse încă la noi, o sumedenie de cărți recomandate copiilor preșcolari, cu șoricei (cred că are și el acasă!), dar nu numai.

Cea apărută la editura Humanitas este recomandată de la 3 ani. Puține personaje, un subiect simplu, fără o intrigă complicată, ușor de urmărit la vârste fragede, este tocmai potrivită pentru povestea de seară. Ilustrația volumului nu este nici ea copleșitoare, redă esențialul și susține povestea, chiar dacă nu este în stilul clasic Disney cu care suntem obișnuiți.

Dacă până aici Frederick a fost ok, recunosc că povestea m-a șocat un pic. La prima vedere, pare o reluare cu alte vietăți a clasicei fabule cu greierele și furnica. Vara unii muncesc, anticipează problemele, iarna – cei care nu au trudit își primesc răsplata. Frederick pare a fi în primele pagini greierușul nostru, nu prea preocupat a se implica în viața comunității. În timp ce frații lui, ceilalți șoricei, se agită să strângă cât mai multă hrană pentru anotimpul rece, el pare, pe românește, a toca frunză la câini, strângând „culori”, „raze de soare”, iar cea mai tare rezervă a fost cea de „cuvinte”, pe care a strâns-o moțăind la soare.

Dacă în lumea insectelor furnica era critică și amenințătoare, șoriceii noștri se dovedesc extraordinari de toleranți cu acest comportament atipic… Și pentru încă două pagini, cât a venit iarna și aveau ce mânca, mai că îți venea să-i pui lui Frederick eticheta de șmecheraș cu acte în regulă.

Însă… proviziile s-au terminat, frigul pătrundea în vizuină, iar șoriceii, aproape panicați, i-au cerut lui Frederick să aducă proviziile lui. Este momentul în care Frederick se pricepe de minune să le ridice moralul, să-i încurajeze, să-i hrănească cu iluzii și cu poezie, pentru a trece mai ușor peste momentele dificile. Așadar, până la urmă, ai nevoie și de cineva care să se priceapă să încălzească atmosfera, să aibă hrană pentru suflet și minte. Dacă avea sau nu Frederick nevoie de acel timp de meditație pentru a-și încărca el în primul rând bateriile… dacă e bine să ne oprim din alergătura zilnică și să adunăm picăturile de poezie din jur… sunt lucruri pe care aș vrea să le discut cu un copil, de preferat din segmentul de vârstă căreia îi este adresată cartea. Sau, dacă ați testat voi deja reacția copiilor la poveste, să-mi spuneți ce părere au.

Deocamdată am întrebat-o pe Iris ce părere are… „Frederick a făcut sigur facultatea de psihologie”!

Leo Lionni, Frederick

Strângerea „cuvintelor” și poveștile despre culori.

Cartea este disponibilă în librăria editurii Humanitas, dar și în alte librării online precum Libris, Elefant, eMag, Cărturești, Diverta, BookCity.

suport martisor bobinat

Mărțișor cu suport din ață (bobinată)

Mi-am dorit să fac anul acesta la clasă mărțișoarele cusute, cele pe care, cu ceva ani în urmă, le-am realizat cu copii de grădiniță. Am realizat însă că este o mare diferență între copiii care chiar vor să-și depășească limitele, acceptând provocări noi, și cei care o adoră pe fata babei cea-cu-fusele și preferă să se fofileze. Așadar, pentru a nu epuiza pe nimeni, am căutat o soluție de compromis pentru modelul de mărțișor…

Nu știu dacă neapărat e mai ușor, pentru că necesită multă coordonare și atenție. Faza premergătoare este printarea modelului pe carton. Se decupează apoi cartonașele pe liniile mai groase, și începe munca. În primul rând trebuie să taie cu foarfeca, cu mare atenție, exact cât este marcajul pe model. Nici mai la stânga, nici mai la dreapta, și nici mai adânc decât este! De ce? Simplu. Orice deviație înseamnă un model neuniform.

Faza a doua este bobinarea, cu ață de papiotă, folosind crestăturile realizate. Am recomandat ață de papiotă pentru că este suficient de subțire cât să nu forțeze inestetic crestăturile. Doar că bobinajul, care se învață undeva la grădiniță, trebuie realizat cu atenție, să nu tensionezi ața și să deformezi cartonul. Ideal ar fi un carton mai gros, dar rar găsești imprimante care să poată folosi carton mai gros de 160g. Deci – atenție.

Finalul, dacă nodul e prea greu, poate fi „fentat” cu puțină bandă adezivă.

suport martisor bobinat

Suportul astfel obținut se lipește, de preferat, pe un alt carton, de altă culoare, mai mare, care să dea ideea unei rame pentru un mic tablou. Pentru decor se poate folosi orice, de la nimicurile reciclate în cutia cu „de toate”, semințe, paste făinoase, până la quilling și modelaj cu plastilină ușoară. De aici chiar poate fi alegerea copilului.

Dacă realizați modelul, sunt curioasă să-mi spuneți cum l-au perceput copiii. Cred că cei mici vor avea dificultăți în controlarea unei foarfeci mari, așa că, dacă nu aveți nimic împotrivă, vă recomand să le dați cea mai mică forfecuță din casă și să le explicați să taie doar cu vârful. Astfel, când vor închide foarfeca, nu vor tăia mai mult decât este necesar. Bobinatul va ridica iarăși probleme. Pentru cei fără experiență, puteți întări cartonul cu unul mai mic, lipit pe spate, care să nu acopere crestăturile deja realizate. Nu e recomandabil să îl întăriți tot, pentru că va fi mai dificil de tăiat. Sfaturile sunt pentru cei mici, nu pentru cei mari, care ar trebui, după clasa I, să-și controleze foarte bine mușchii mâinii și să nu întâmpine astfel de probleme.

Mai jos am încercat, într-un filmuleț rapid, să surprind pe cât posibil aceste etape. Dacă ați citit explicațiile de mai sus, filmul de mai jos vă poate lămuri. Eu îl voi folosi la clasă pentru etapa de demonstrare a execuției. Va rula apoi atât cât copiii vor considera necesar pentru a înțelege și executa cerințele. Decorarea va fi la alegere, dar pentru „fetele babei” voi pregăti, cu perforatorul, flori, frunze și fluturi, pentru a-i încuraja măcar la final.

Spor la lucru!

Și marmota… învelea ciocolata…

În lipsă de marmotă, am veveriță curioasă.

Îmi era dor de sfârșitul de semestru… acel moment unic, când se strânge toată școala și trage linie. Probleme, soluții, fiecare cum s-a descurcat mai bine. Cele mai interesante cazuri sunt clasele „problemă”, la care, culmea, unii se descurcă, unii… nu. Atunci vine acel moment al adevărului în care cel care a scăpat cu nervii nepuși pe bigudiuri de vreun puști neînțeles împărtășește tuturor secretul. Acea apă a vieții pe care toți abia așteaptă să o soarbă.

Numai că stai apoi și te uiți, te minunezi, și nu realizezi că era „atât de simplu”. Se dă o clasă mică. Cu câțiva copii care sunt lăsați de capul lor, care nu știu ce sunt acelea limite. Bine, nu știu ei nici ce e respectul, bunul simț, scopul efortului de a veni la școală, rolul adultului care intră pe ușă, multe lipsuri. Dar cum modelele proaste prind cel mai repede, normal că se mai găsesc niște papagali care să-l imite, ba chiar să-l întreacă.

Ca să ți se ducă ora pe apa sâmbetei e suficient să ai un clovn sau doi. Oo da, captăm atenția, trezim interesul… să fim serioși, unele subiecte, nici dacă te dai peste cap acolo nu îi faci să moară de plăcere. Cert e că la această clasă de care toată lumea se văita (slavă Domnului că am clasa mea și atât!) nu se găseau soluții… până când un profesor a descoperit magia. El a reușit să își țină lecțiile, să comunice cu copii, și le spunea tuturor că ei sunt de vină, că nu încearcă orice până merge. Așa a făcut și el, cu frumosul, cu vorba bună, n-a mers, dar uite, n-a renunțat, tot  a găsit o soluție!

Toată lumea îl privea cu admirație. Mințile erau larg deschise, așteptam o soluție. Și, ca de obicei, când vine, te pălește în moalele capului. Le-a cumpărat, oră de oră, ciocolată. Și afirma mândru că, și dacă se întâmplă să uite o dată, ei tot stau cuminți, căci știu, vor primi data viitoare. Așadar iei niște copii care probabil mănâncă ciocolată la fel de des cum mânca Charlie al lui Roald Dahl și îi mituiești. Îi dresezi. Apoi te lauzi că faci educație.

M-a umflat râsul. Mi-am amintit instant de una din profesoarele mele din facultate, care ne spunea că, dacă vrem să picăm cu brio la o inspecție, să le dăm copiilor recompense dulci, ca să arătam că nu știm care e diferența între ce ar trebui să facem noi și dresaj. Apoi imaginați-vă animalele de la circ, care sar prin foc ca să-și primească hrana. Cât am evoluat! Nu mai învățăm de frică (cum erau bătuți pe vremuri copiii la școală se știe), învățăm prin dresaj. Cred că de trei ori am dat ciocolată. Prima, demult, când am primit o cutie de bomboane, și i-am servit pe toți, spre disperarea celui are o adusese. A doua, la o activitate desfășurată în spațiu închiriat, unde gazda a trecut peste mine și le-a pus bomboane pe masă, în timpul activității, de-am simțit că o iau razna – vă închipuiți pe ce erau acum concentrați copiii, iar a treia, tot la o cutie cu ciocolată primită, pe care am împărțit-o iar cu clasa mea. În rest… nu.

Aviz și părinților, că în magazine vuiește de „îți iau ciocolată dacă stai cuminte”…