Biroul de investigații nr. 2. Jørn Lier Horst; Hans Jørgen Sandnes

Biroul de investigații Nr. 2

Târgul de carte de la sfârșitul lui mai a adus câteva noutăți pentru copii la editura Paralela 45. Pe lângă seriile deja deschise și completate, a debutat cu primele două volume și Biroul de investigații Nr. 2, cu două „operațiuni”: Nor de furtună și Omul negru.

Biroul de investigații nr. 2. Jørn Lier Horst; Hans Jørgen Sandnes

Seria este recomandată copiilor începând cu vârsta de 8 ani, adică sfârșit de clasa I, când copiii abia au învățat să citească singuri. Ținând cont tocmai de acest aspect, pentru a face lectura un act ușor și plăcut, rândurile nu sunt foarte lungi, căci formatul volumului este 14.5×20.5. Caracterele folosite sunt mari (16), din familia Times, adică fonturi cu care proaspeții cititori independenți sunt obișnuiți din abecedar. Mi se pare o mare bilă albă pe care trebuie să o acord editurii, căci nu îi zăpăcește la vârste fragede cu fonturi „amuzante/comice/distractive”, dar foarte greu de deslușit și obositoare pentru copii.

Odată trecut acest hop, al accesibilității, poți lăsa povestea să te cuprindă. Și, dacă nu avem umor în cantități mari, avem enigme și mister, ingrediente la fel de apreciate de copii. În plus, cei doi eroi, o fetiță și un băiat, au chiar vârsta celor care ar trebui să citească. Limbajul folosit este accesibil, și nu este ratată nicio ocazie de a strecura în dialog sau argumentație o nouă informație științifică. La finalul primului volum, când am ajuns la prezentarea celor doi autori (norvegieni), am privit puțin cărțile și din perspectiva sistemului lor educațional, să văd în ce măsură se reflectă în povești…

Așadar, firul narativ este simplu, doi copii preocupați de evenimentele din comunitate, care se implică în rezolvarea unor cazuri ce țin chiar de competența polițiștilor. Ce nu se vede însă chiar de la prima vedere e că avem de-a face cu doi copii foarte independenți, care au acces separat la subsolul casei, unde și-au organizat singuri propriul birou de investigații. Sunt implicați în viața comunității, nu sunt indiferenți la ce se întâmplă, ba chiar citesc și presa locală. Mânuiesc extraordinar de bine tehnica, pornind de la telefoane cu internet (își trimit fotografiile, comunică cu poliția), aparate foto performante, calculator, imprimantă, și nu ezită să le folosească eficient la momentul potrivit.

Aș da aici ca exemplu prima operațiune în care cuvintele cheie descoperite în timpul investigației le par total lipsite de legătură – experiența lor de viață își spunea cuvântul (dar recunosc că abia la ultimul indiciu mi-am dat seama!), însă le-au introdus cu „+” în motorul de căutare și au obținut soluția căutată. Sunt așadar copii capabili să facă apel la sursele online de informare pentru a rezolva o problemă, înțelegând prin aceasta nu una de matematică, ci un obstacol în calea cunoașterii și înțelegerii mediului înconjurător.

Volumele apărute până acum sunt pline de astfel de rezolvări practice de probleme. Nicăieri copiii nu apelează la adulți din comoditate. Foarte clar aici este momentul în care eroul a căzut cu bicicleta și și-a julit coatele și genunchii… câți copii din ziua de azi sunt capabili să-și îngrijească singuri rănile superficiale? Sau măcar au noțiunile necesare de a da primul ajutor, fără să se panicheze?

Biroul de investigații nr. 2. Jørn Lier Horst; Hans Jørgen Sandnes

Pentru a fi pe placul copiilor, volumele încep ca piesele de teatru, cu prezentarea unei cărți de vizită, cu foto, a personajelor implicate în acțiune. Iar la final, pentru a implica și cititorul în emoția de a fi detectiv, îl provoacă, în patru pagini de sarcini („teste pentru detectivi”), să-și amintească detalii, să le caute în ilustrațiile din interior. Venind vorba de acestea, mi se par reușite și plăcute, și ilustrează perfect textul căruia i se alătură, ocupând de regulă un sfert-o treime din spațiul de lectură vizibil, fiind, așa cum le place copiilor, „o carte cu poze”.

Pentru că am tot vorbit în această vară de competențele ce trebuie dezvoltate elevilor în vederea folosirii hărților, este inclusă o hartă a localității, Elvestad, în care se petrece acțiunea, având marcate reperele indicate în acțiune.

Cei doi autori norvegieni – Jørn Lier Horst și Hans Jørgen Sandnes (și ilustrator) – au pregătit mai multe volume, urmând a fi traduse în continuare operațiunile „Apus de soare” și „Narcisa”. Dacă vă doriți un copil independent, nu ar fi rău să folosiți ocazia acestei lecturi pentru a-i oferi un exemplu.

Volumele le puteți comanda din librăria online a editurii Paralela 45, sau din alte librării online,precum: elefant, Libris, Cărturești, eMag.

PS: Jørn Lier Horst este un fost detectiv… care și-a folosit experiența dobândită în activitate pentru a scrie, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Asta pentru a lămuri veșnica întrebare „de unde le vin autorilor ideile când scriu”.

 

Pavilion Quechua Arpenaz Base

Când țânțarul mic strică vacanța mare

Ar fi poate mai bine să spun când țânțarul mic din roiul mare… așa ar fi mai aproape de realitate. Uneori, oricât de mult ți-ai pregăti vacanța, există „acel moment” când planurile nu funcționează. Știi că vor fi țânțari. Iei haine potrivite. Iei spirale anti-țânțari. Creme de dat preventiv. Creme de dat după ce inevitabilul s-a produs. Ba chiar și medicamente dacă lucrurile se încing… te pregătești sufletește. Îți spui că iarna nu-i ca vara e o poveste… și totuși, inexplicabil, timpul zboară și la ceasul fatal 20:30 trecute fix, țânțarii din deltă, mici și nemâncați, se ridică… și vânează orice milimetru pătrat de piele au la îndemână.

Așa am pățit în prima zi la mare, anul acesta. Și nu se pune că nu avem experiență… nuuu, mergem aici de niște ani buni. Nu ne-au mâncat „pe pâine” niciodată. I-am așteptat mereu, pregătiți. Acum însă s-au răzbunat crunt. Vina e a noastră. Am preferat să stăm toată ziua la umbră, să amânăm momentul instalării corturilor pe diverse motive, ba că arde soarele, ba că mai facem o baie, ne uscăm și apoi… cert e că la ora fatală noi eram încă în costume de baie și cu ancorele neprinse.

Nemâncații… au acționat în consecință. Au luat aperitivul și se pregăteau de felul 1 până am ancorat noi și a doua folie. Am lăsat totul baltă și-am intrat în apă. Dihăniile, după noi. Așa cum Nică bocea după hainele lui, așa ne uitam și noi cu jind în depărtare, unde era mașina… și unde… se găseau și hainele noastre groase… Într-un final, mi-am făcut curaj. Am lăsat copiii în apă, m-am dus și-am luat din bagaje orice avea mânecă sau craci lungi, i-am scos câte unul și i-am îmbrăcat, i-am uns cu toate cele și, suspinând, am tras la somn.

A doua zi ne-am trezit de-a dreptul furioși. Nu ne venea să credem că nu ne-am dat seama… și am fost hrană moka pentru dihănii. La micul dejun am evaluat situația. Cortul din anii trecuți mai oferea o soluție. Acum aveam altele noi, ce se pretează la drumeții cu ele în spate, nu la confortul necesar la mare. Adică au loc cât să te strecori pe coate în ele și să dormi. Să ne băgăm la 20:30 deja la somn… parcă nu aveam chef. Dar nici să fim pradă sigură, afară.

Cel mai apropiat oraș – Constanța. Cea mai apropiată sursă de soluții – Decathlon. Am răsfoit oleacă site-ul. Voiam oricum o soluție practică pentru umbră, dar acum problema țânțarilor devenea mai gravă. Decizia finală s-a luat în magazin, în pavilioanele întinse afară. Văzusem deja pe plajă unul, la vecini, care stătea extraordinar de bine în vânt (cu alte cuvinte – nu se mișca).

Pavilion Quechua Arpenaz Base

Pe site nu era acela, doar în magazin, 500+ lei. Dar, deși avea susținere metalică, ce promitea mai multă stabilitate, nu rezolva eficient problema gângăniilor carnivore. Așa că am optat pentru cel alăturat. Seamănă foarte bine cu un cort, are podea cusută, nu intră apa. În plus, se închidea perfect pe oriunde ar fi putut, teoretic, să intre vreun hămesit.

Deși a fost una din cheltuielile neprevăzute pentru această vacanță, ne-a oferit o săptămână de seri liniștite.

Bile albe:
  • nu intră insectele, decât dacă lași ușa deschisă… merge așadar perfect la pescuit – pentru cei care nu stau cu bățul în baltă, se înțelege!
  • este foarte stabil la vânt (și acolo chiar bate). Contează, normal, și să pui ancorele cum trebuie, în unghiul indicat de cusătură. E drept că nu am folosit ancorele din dotare, care sunt ancore de pământ, ci pe cele de nisip, pe care le aveam noi.
  • umbra este moderată. Protecția UV, măsurată cu senzorul de la telefon, o plasa la acest nivel. Am suplimentat cu un cearceaf ușor, mai ales la ceasurile amiezii, și am lăsat deschise toate ferestrele. Nu a fost o soluție perfectă, pentru viitor mă gândesc la altele. O folie de supraviețuire suficient de mare, undeva 3x3m, ar fi minunată, dacă există, căci am pus spre sud peretele care nu are nicio fereastră, și i-ar prinde bine o acoperire.
  • poate fi folosit drept cort, dacă vremea permite. După ce ne-am instalat fericiți la umbra lui, am adus măsuța, scăunelele, veselă, primus, accesoriile de plajă, ne-am dat seama că ar trebui să lăsăm peste noapte, aici, nepăzite, toate acestea… Știrile de la începutul verii anunțau chiar rulote jefuite în camping păzit și nu am riscat. Și cum nici chef să le tot cărăm dus-întors la mașină nu aveam, am mutat izoprenele și sacii de dormit aici, și am strâns cortulețele. Însă trebuie ținut cont că peretele care se deschide total nu se și închide ermetic cu folia exterioară, iar dacă suflă vântul, bate exact la nivelul de dormit.
Pavilion Quechua Arpenaz Base

Prima seara liniștită

Bile negre:
  • primul lucru care m-a scos din sărite a fost fermoarul de la ușă, care nu are dublu sens, așa cum sunt obișnuită. Stresați să deschidem ușa cât mai puțin ca să nu intre țânțarii, fermoarul simplu a fost o adevărată provocare de rapiditate în execuție. Între ora 20:30 și 22:30 nu se mai ieșea afară decât dacă era într-adevăr o urgență. Același minus îl are și peretele cu plasă, care, deși se strânge frumos în săculeț după ce o desfaci, nu o poți deschide parțial sau în orice poziție dorești.
  • ai nevoie de măturică și făraș, să poți scoate nisipul în timpul folosirii. La final l-am scos ușor, pe tot odată, dar pe parcurs, îl tot băgam „sub preș”, adică sub rogojină, că cele două accesorii nu au fost pe listă.
  • cred că poate fi folosit confortabil de 4-5, maxim 6 persoane, și cel puțin vreo 3 să fie copii. 8 trebuie să stea cuminți la locul lor.
  • nu există bețe pentru a întinde suplimentar peretele care se deschide. Personal nu am o problemă, că mi-au rămas de la cortul anterior, iar ancore am suficiente. Dar nu strica să aibă.

Nici nu apusese bine soarele… și încerca să cânte „Trei iezi cucuieți”.

Nu l-am testat pe ploaie, și sincer, chiar nu mi-am dorit. Însă toate cusăturile sunt izolate, iar din experiență și studiu cred că face față unei ploi ușoare, dar în acest caz, nu va fi folosit decât ca pavilion ocazional.

Una peste alta, nu regret investiția. E practic pentru ieșiri rapide de weekend, se instalează ușor, dacă nu ești friguros, poți să nu mai instalezi cort suplimentar. Se închide complet, așa că ochii curioșilor nu pot vedea înăuntru.

Voi cum vă descurcați cu umbra și insectele în concediu?

Varianta cu umbreluță de plajă mi se pare cea mai puțin eficientă…

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Peștera Ghețarul de la Scărișoara

Cel mai greu este când, în vacanță, imaginea idilică pe care o aveai despre o zonă se… spulberă de parcă n-ar fi fost. Cam așa a fost vara aceasta și cu Ghețarul de la Scărișoara.

Acum aproape 20 de ani am fost într-o expediție prin Munții Apuseni. I-am luat „la picior”, cum se spune… era acea perioadă în care pensiunile erau încă inexistente, în care lumea noastră era doborâtă de inflație, în care turismul de weekend aproape că nu exista. Atunci am ajuns prima dată la Scărișoara, după ce am coborât din autobuz jos la șosea, în Gârda. Nu-mi aminteam de niciun drum civilizat care să ducă sus în sat… M-a plouat, drumul până sus nu a fost ușor, și am ajuns în sat unde am dormit prima dată în fâneață, la o doamnă care s-a înduioșat de apa ajunsă până la piele…

Ghețarul de atunci era accesibil tot după program. Am fost acolo fix la deschidere. Țin minte și acum scările de lemn putregăioase, pe care am coborât cu teamă… Am reținut, atunci, explicația. Ghețarul nu se topește, pentru că grota funcționează ca o ladă frigorifică. Aerul rece rămâne jos. Ce se încălzește – de la Soare – se ridică.

Surpriza (deloc plăcută) a vizitei de anul acesta a început de jos… de când am făcut stânga în Gârda să pornim spre Scărișoara: drum asfaltat. Mașini, multe mașini. În ciuda faptului că e o singură bandă un pic mai lată, se circulă cu viteză. Diferența de nivel pe drum e amețitoare, dar peisajul este superb. Mă simt ca în montagne-rousse, dar senzația de la urcare va fi mult depășită de cea de la coborâre!

Drumul către Scărișoara

Din categoria „șoc și groază” face parte momentul parcării: plin-ochi peste tot! Veneam de la Peștera Urșilor, unde, fiind mai „la câmpie”, mă așteptam la avalanșă de vizitatori. Aici – nu. Aici speram să regăsesc liniștea care mă impresionase odinioară. Venisem pentru copii… așa că n-am lăsat să curgă niciun pic de tristețe. Am dat cei 5 lei la parcare (pentru care nu am văzut bon, bine-nțeles), și am început să urcăm spre peșteră…

Suiam pieptiș prin pădure, și mă uitam din ce în ce mai șocată la lungul șir de tarabe ce îmbrăcau poteca. Localnice ce frigeau scovergi cu te-miri-ce (cu gem de afine și brânză sărată au fost alegerile noastre în Apuseni) și bișnițari cu chinezării oribile înfățișând animale afectate clar de poluare și cu mutații genetice, căci numai a urși și căprioare nu semănau.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Și… am ajuns la ghețar. Gardul de lemn de odinioară era schimbat, acum era un gard mare și înalt. Poartă de acces rotativă. Casa închisă. Se vând 100 de bilete cât este deja un grup în peșteră. Prețul: 10 lei adulți, 7 lei copiii, elevii și studenții. Apoi, după ce intră grupul norocos că a achiziționat biletele, se vinde un alt set… grupurile se succed la circa 45 de minute. Ai de așteptat dacă ratezi intrarea. Am ajuns fix când se închisese taraba pentru cei care erau deja acolo, așa că am văzut cum iese o serie, intră alta, ne-am luat și noi bilete, și ne-am pus pe așteptat.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Avenul 1 – accesul în peșteră, pe scări. Prima parte, scări metalice. A doua, mult mai scurtă, cu scări de lemn.

Am trecut de poartă, și am văzut că degeaba am descris scările de lemn, ele nu mai existau. Scări metalice, bine prinse în pereți, coborau acum lejer la ghețar. Cu fiecare metru spre adânc începeai să îngheți. Sus era cod portocaliu de caniculă. Jos – aproape zero grade. Și a urmat… altă dezamăgire. Ce-mi aminteam eu din vizitarea peșterii…?

Dacă nu credeți că ne distrugem planeta… vizitați Scărișoara. Un ghețar fosil, din ultima glaciațiune, în vârstă de 10.500 de ani, se topește văzând cu ochii. Ghidul spunea că nici formațiunile de acum 7 ani nu mai sunt ce erau! Iar eu voiam să le văd pe cele de acum …. 20! Traseul de vizitare s-a scurtat. Nu se mai coboară de la primul nivel. Te învârți un pic în prima sală, Sala Mare, privești cu jind în a doua, Biserica, și ieși, din nou, la suprafață. Restul circuitului este acum închis, fiind izolate Rezervația Mică și Rezervația Mare.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere de la baza scărilor a pasarelei circulare de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere din spate, către avenul de acces.

Pentru că tot am ajuns la ghid… sus, la intrare, a strâns roată în jurul lui grupul care avea bilete, și a recitat binișor câteva informații pe care le puteai citi și pe panoul informativ de la intrare. Era cam îmbujorat la față, și nu cred că era numai de la căldură. Jos – căci în cele din urmă a coborât cu noi, a părăsit pasarela de lemn și a coborât pe ghețar, lăudându-se copiilor că nu are cum să pățească ceva, căci sunt până la 35m de gheață sub el. Așa încurajăm vizitatorii să nu atingă, să nu intre în contact cu formațiunile din peșteră 🙁 . Apoi… am remarcat cu tristețe – Iris chiar cu furie – cum „turiștii” mângâiau bucățile de gheață la care aveau acces. Pe lângă pasarelă, șervețele și ambalaje de plastic, aruncate. Să mă mai întreb de ce?

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala mare – lacul format deasupra ghețarului din apa de ploaie scursă aici. Reflexia avenului de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Stalagmite de gheață formate în sala Bisericii.

La ceas de seară, când am coborât pe șoseaua ca-n palmă de la Scărișoara, eram întunecată la față. Nu merităm țara asta, nu merităm să avem drumuri de acces… nu ar trebui să lăudăm frumusețile, căci nu știm să le păstrăm! Ne purtăm ca lăcustele, aterizăm și distrugem, și după noi, potopul! Nu ne mai pasă…

Informații utile:
  • Deși e afișat un orar teoretic de vizitare, nu am remarcat să se țină cont. Nu se intră până nu iese și ultimul din grupul care a vizitat. Dacă ai nenorocul să fie unul mai puțin antrenat la urcat pe scări, durează. Teoretic, programul este 10:00-18:00. Practic, după noi – care am intrat la 17:05, mai intra un grup. Cum vă e norocul… doar că nu-l încercați prea tare, că s-ar putea să nu țină.
  • O încercare de imagine panoramică la intrarea în Sala Mare.
  • Accesul în peșteră se află la o altitudine de 1165m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Peștera are o lungime de 720m și o adâncime de 105m. Avenul de acces are 60m diametru și 48m adâncime (coborârea pe scări). Blocul de gheață, aflat pe podeaua primei săli, se prelungește în Biserică, Rezervația Mare și Rezervația Mică. Media de temperatură este -2°C, oscilând între -14°C și 5°C.
  • Peștera este declarată monument al naturii din 1938 și adăpostește cel mai mare ghețar fosil din Europa.

Moda cu chef de viață - Tex - Carrefour

Back-to-school, parcă prea repede

Anul acesta ideea de Back-to-school are o conotație aparte pentru întreaga familie. Nu că de trei ani nu aveam și eu partea mea de întoarcere la școală, doar că era ușor decalată, de la 1 octombrie. Însă vara aceasta a fost cu totul și cu totul specială, căci și eu, la rândul meu, mă voi întoarce la o nouă școală… doar că înaintea lor, de la 1 septembrie.

Dacă vara trecută toamna m-a luat prin surprindere, anul acesta de prin iulie încă număr săptămânile și zilele … (Apropo, școala începe pe 11, sper că știți că tradiționalul 15 a fost decalat.) Nu știu cum stați voi cu pregătirile de școală… însă la noi, după două luni de  stat în tricou și în pantaloni scurți, momentul în care probăm blugii și treningurile este unul de maximă tensiune. Parcă vara intră la apă… unde în luna mai le erau ok, în luna august constat că copiii s-au lungit, lățit… și mai nimic nu se mai potrivește. Andrei s-a înălțat fantastic. Bate spre 1.80, s-a lățit în umeri, în curând ridicăm buletinul… mă uit la el ca la icoană, cu șuvițele care îi cad pe frunte… Iris s-a subțiat, adolescența bate la ușă. A decis să se tundă „franțuzește”, să-și lase o șuviță, și e atât de delicată… o floare, ca și numele. O mică domnișoară. Dacă poți să trăiești cu aer? Cu siguranță că da. Aerul pe care îl respir în preajma lor generează energie.

Am trecut de perioada în care eu decid cu ce se îmbracă. Cel mult decid ce categorie se achiziționează, și bugetul în care se încadrează. Ah, și ca să nu credeți că la noi e raiul pe pământ, cam eu decid și când să le adun să le pun la spălat, dacă nu există motive clare pentru care să ia ei decizia… Așa că, doar ce ne-am întors din vacanță, și ca să nu ne mai apuce toamna calendaristică cu pregătirile pentru școală, să mergem să vedem ce noutăți sunt prin Carrefour. Colecția Tex de anul trecut a rezolvat problemele, la un preț chiar avantajos, și am decis să începem și anul acesta de aici.

Am convenit că fiecare își alege întâi ce îi place, apoi vedem cum vin și decidem ce luăm. Pe listă, veșnica ținută cu trening pentru sport (manual nu vor avea 😀 ), dar și blugi și ceva pentru vreme mai rece. Andrei, cu un entuziasm fantastic (citiți printre rânduri), a triat repede cam ce vrea. Mă bucur că în colecția „moda cu chef de școală”, la Tex, sunt haine simple, fără culori și inscripții țipătoare, dar de calitate. El e genul care nu vrea să iasă în evidență, și, ca să fim serioși, la școală nici nu ai nevoie de așa ceva. Sunt mai mult decât încântată că găsesc blugi simpli, chiar și pentru fete, sub 100 lei.

Când erau mici, coșmarul alegerii hainelor era dat de nerăbdarea lor la fața locului, și spaima teribilă de a nu-i pierde din neatenție. Acum mi-au indicat modelele, și recunosc că m-am bucurat să ajung de dimineață, când toate erau aranjate frumos pe raft, în ordinea numerelor, găsind repede ce aveam nevoie… blugi, pantaloni de trening, hanorac, tricou, adidași, toate de calitate și accesibile ca preț. De aceea nu mă miră absolut deloc nici faptul că marca Tex a primit anul acesta prestigiosul premiu Best Buy Awards, deoarece a fost votată de consumatori ca marca numărul unu de textile cu cel mai bun raport calitate-preț.  Și de ce să mai alerg în alte 100 de locuri, dacă le puteam rezolva pe toate aici? Cât timp ei alegeau, eu căutam măsurile, sau se amuzau pe lângă mine… probau pălării, veneau cu tricouri cu imprimeuri haioase, să mă facă să râd… și să aibă parte de proteste, căci regula a fost „pentru școală”. Ce să facem, back-to-school nu înseamnă neapărat fericire pe fața lor.

A venit rândul lui Iris să aleagă. Noroc că treningul luat anul trecut, tot Tex, încă îi mai vine, așa că a profitat să-și facă de cap. Cu chiu cu vai am convins-o la o bluză albă simplă, pentru momentele clasice de la școală. Ea și-a ales o bluză „albă”, adică eu vedeam „negru”, ea vedea „ie”. Și argumentul maxim: au zis bluză albă, fără culori, și negru nu e culoare, e non-culoare, așa că merge! Mai amuzant a fost când, fără să vadă ce tricou și-a ales Andrei, a venit și ea cu unul… identic. Poate că se încaieră copiii mei din orice, dar seamănă mai mult decât își dau seama! Nici nu le-am zis observația mea decât la casă, și-am râs împreună.

Surpriza însă a fost alta. Îmi apare Iris cu… două rochițe! Să leșin, nu alta, ea care nu s-ar îmbrăca nici moartă în fustă. Una, mai lejeră, cu bulinuțe, foarte plăcută la atingere… și una de-a dreptul uimitoare: neagră, elegantă, care trasă peste silueta ei ‘năltuță mi-a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie… ce copii mari am. Normal că revin la „am zis pentru școală”, dar mi-am găsit nașul. Cea cu bulinuțe a fost argumentată cu „care mai e hazul să ieși la cumpărături dacă nu iei și pe lângă listă ceva, așa, doar pentru că îți place!” Dați voi replică, vă rog, din categoria „eu nu am făcut niciodată așa…” Cealaltă rochiță, care și mie îmi plăcea, a fost mult mai bine susținută: „ții minte când a invitat doamna dirigintă toate fetele la teatru? Ei bine, dacă ne invită și anul acesta? Am nevoie de o rochie potrivită!” Și cu asta, Q.E.D., adjudecat, luat rochia. Doar că acum trebuie să-i găsim pantofi și poșetă, nu? Fericită că i-am aprobat ambele alegeri, a bifat repede adidași, blugi, și ne-am dus la cabine, să le probăm.

Bine că nu era aglomerat, că de n-am făcut potecă între cărucior, două cabine, evaluat copii, pune de-o parte ce e mic, caută număr mai mare… Dar anul acesta bifăm back-to-school tot cu Tex, produse care se găsesc exclusiv la Carrefour.

Distracția finală a aventurii a fost ședința foto, improvizată într-un decor de toamnă (culmea, când vrei trotuare cu frunze, le găsești măturate!). Dacă Iris era obișnuită, Andrei și-a intrat binișor în rol. Separat a fost minunat. Împreună… am câteva poze de înrămat, căci foarte rar îi văd să stea unul lângă altul fără să iasă scântei. Mai ales pozele cu cărți, ca să ne amintim și mai bine că… începe școala!

Voi cum stați cu pregătirile? Cam ce și de unde?

 

 

Prietenii pasarilor, Orban ZOltan, Editura Casa

La vânătoare de păsări

Printre îndeletnicirile din această primăvară Iris a avut în program foarte multe activități alături de Cercetașii Tradiționali din România. Două dintre activitățile programate s-ar desfășurat în Parcul Național Delta Văcăreștilor, unde copiii au primit un fel de atestat ce le dă dreptul de a participa la ghidaj alături de personalul parcului. Este inutil să spun cât de încântată a venit acasă de fiecare furnică descoperită în natură, dar de data aceasta, cu un ghid alături, care le povestea despre vietățile descoperite. Au fost extrem de interesante și imaginile cu pui de șerpi pe mâini, senzații diverse pe care mi le-a povestit cu lux de amănunte… și cel puțin la capitolul explorare îmi seamănă mie. Prima parte a cursului a fost despre reptile, a doua despre păsări.

Prietenii pasarilor, Orban ZOltan, Editura CasaAl doilea modul s-a sincronizat perfect cu momentul de apariție, la editura Casa, a volumului Prietenii păsărilor. Urma să se achiziționeze, în grup, un volum despre păsări, comandă cu care nu știu ce s-a mai întâmplat, dar am compensat aproape imediat cu volumul primit de la editura Casa. Sunt sigură că, și fără această inițiere, reacția ei ar fi fost aproape la fel. Câți nu privim păsărelele, dar nu recunoaștem decât o mică parte dintre ele?

Volumul nu este însă un album, care să cuprindă toate speciile. Este mai mult un ghid pentru cei care interacționează cu păsările mai ales în localități, și care vor, mai mult sau mai puțin, să creeze un mediu propice pentru ele: ce și cum să cultivi pentru a avea plante prietenoase pentru păsări, cum să le hrănești, cum să construiești adăposturi artificiale, adăpători și scăldători. Un capitol este dedicat protecției rândunelelor, altul berzelor. Avem secțiuni și pentru alte animale: viespi, fluturi, broaște, șopârle, arici, lilieci. Sau, pentru cei care locuiesc la oraș, sfaturi despre conviețuirea pașnică cu zburătoarele, la bloc. O dezbatere aprinsă a produs capitolul despre observarea, filmarea și fotografierea păsărilor, căci punct de camuflaj pe balcon nu am fost dispusă a face 🙂 .

Ultimul capitol este dedicat păsărilor-problemă și problemelor pe care le pot provoca păsările, de la accidente – ciocniri de geamuri, până la comportamente intenționate ale acestora. Ce faci dacă găsești un pui/exemplar rănit. A fost capitolul care i-a amintit lui Iris un episod mai puțin plăcut al experienței ei cu păsările: s-a trezit, de curând, în mijlocul Capitalei, cu o cioară în cap, la propriu. Noroc că avea părul strâns în coc, și s-a prins de acesta, n-a rănit-o. Nu știm ce a provocat zburătoarea, căci nu poartă nimic sclipitor, nu se dă cu parfum… cert e că, dacă le vede înșirate, îi este teamă. Mami, a fost ca în filmul ăla de groază! (Câți nu se gândesc la Hitchcock când le văd multe, strânse la un loc…?)

Prietenii pasarilor, Orban Zoltan, Editura Casa

La final, cartea include 40 de pagini cu imagini ale celor mai frecvente specii de păsări din localități. Informațiile despre acestea sunt completate cu iconițe care caracterizează comportamentul: prezența în țară, motivul prezenței în localitate, unde este amplasat cuibul. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaștem despre păsări… așa că voi încheia cu unul pe care l-am aflat citind:

Știați că unele răpitoare de noapte nu își construiesc singure cuibul, ci se instalează în cuiburile altor păsări (ciori mai ales)? Intră aici ciuful de pădure (specie pe care o cunosc prea bine de când am lovit cu mașina un exemplar…), șoimul dunărean, vânturelul de seară.

Mai multe vă las să descoperiți singuri în volumul disponibil în librăria online a editurii Casa, sau în alte librării, precum: elefant, libris, eMag, Cărturești, BookCity.

Menționez că nu este doar o carte de popularizare a păsărilor. În traducerea acesteia s-a implicat și Societatea Ornitologică Română, iar achiziția ei sprijină, direct și indirect, proiectul prin care se urmărește educația tinerei generații în ceea ce privește respectarea naturii, mai ales urbane. Proiectul se intitulează „Grădini și școli prietenoase cu natura” și puteți afla detalii despre acesta aici.

Felicitare string art cu pliculete

Felicitare cu surprize în plicuri

Aniversările din luna august au fost o nouă provocare pentru mine și Iris, căci am vrut să fie speciale felicitările pregătite. Partea proastă a fost că n-am reușit să le pregătim de-acasă, și le-am lucrat în concediu, aproape noaptea, la lumina lanternei… așa că rezultatul, deși fain, nu prea e de lăudat. Însă ideea de a pune plicuri pe felicitare a mers de minune, căci așa toți cei prezenți au putut scrie propria urare, să o închidă în plic, și totuși sărbătoritul să primească o singură felicitare. Satisfacția a venit de la deschiderea pliculețelor și citirea mesajelor, mai ceva ca la loz în plic.

Mai jos vă propun un model cu două pliculețe, dar puteți face oricâte, mici sau mari, decorate frumos, mai ales dacă felicitarea însoțește un cadou oferit de mai multe persoane. Cu siguranță e mai amuzant decât să apară la interior o listă întreagă de nume.

Felicitarea de azi presupune puțină îndemânare și atenție.

  1. Se ia un carton colorat A4, și se îndoaie perfect pe jumătate.
  2. Se ia un alt carton, de altă culoare, și se decupează 12×16 cm. Dacă aveți foarfecă decorativă, trasați liniile la 13 și 17 centimetri, apoi încă două, la 1 cm de fiecare margine, și apoi tăiați de jur-împrejur, astfel încât la final să aveți unul pe dimensiunea indicată. Aveți grijă să potriviți corect modelul și direcția de tăiere la fiecare deschidere de foarfecă!
  3. Se decorează cartonul. Puteți desena floricele, trasa linii, dacă aveți cercuri magice, sunt la fel de indicate. Eu am ales să cos, tehnica string-art. Am luat un echer, am fixat o direcție, și am perforat din 5 în 5 milimetri. Apoi l-am așezat din nou, în altă direcție, cum mi s-a părut mie că ar ieși ceva interesant. Pentru modelul în „L”, trebuie să aveți același număr de puncte pe ambele laturi. Pentru cealaltă decorațiune, am început de la capătul liniei frânte o serie de corzi, când am terminat punctele de pe latura scurtă, am început o nouă serie de la celălalt capăt. Dacă aveți la îndemână un florar, puteți exersa cu liniile curbe, doar să perforați la distanțe egale.
  4. Lipiți cartonul galben (cel pe care îl aveți mai mic) pe cel îndoit ca suport, drept sau înclinat, cum preferați. Dacă aveți bandă dublu-adezivă pentru craft, e mai recomandată decât lipiciul, căci nu îndoaie cartonul.
  5. Realizați plicul pornind de la un pătrat. Cele folosite de mine au ca bază un pătrat cu latura de 7cm. Dacă nu vă este chiar la îndemână să le îndoiți din ochi, aveți aici o pagină cu modele, pe diferite dimensiuni. O printați, si folosiți modelele pentru a confecționa pliculețe din hârtie decorativă. Pe linia continuă se decupează, pe linia punctată se îndoaie. Lateralele se vor lipi cu atenție de partea de jos a pliculețului, căci se suprapun foarte puțin. Eu am folosit o bucățică de bandă adezivă pentru a le fixa, pe interior.
  6. Finalizați decorul felicitării cu orice accesorii aveți la îndemână, și nu uitați să puneți scrisorelele înainte de a lipi plicurile. Am folosit câteva floricele decupate dintr-un abțibild mai mare.

Felicitare string art cu pliculete

Spor la lucru!

(* La cerere pot efectua modele personalizate. Pentru detalii, lăsați un mesaj cu email corect.)

Jurnalul unei pisici asasine ANNE FINE

Jurnalul unei pisici asasine – Anne Fine

Am observat că în ultimul timp copiilor le plac poveștile scurte. Sunt sigură că, dacă își pun mintea cu asta, „cercetătorii britanici” vor valida imediat un studiu din care va rezulta că tehnologia pe care o au la îndemână, expunerea la tv de la vârste fragede și jocurile pe calculator au o legătură cu durata medie a lecturii… Deși nu sunt cauze de ignorat, încep să consider că generația lor a luat-o cu mult înaintea scriitorilor de cărți pentru copii, și că sunt puține cele în care ei se regăsesc.

Jurnalul unei pisici asasine ANNE FINEMi-a fost recomandată, acum mulți ani, cartea lui Anne Fine, Jurnalul unei pisici asasine. Nu știu cum de nu s-a ales cu un articol pe blog, și i-am constatat lipsa de vreo trei ori până acum, când am vrut să o recomand spre lectură. M-am lovit din nou de titlu de curând, când am scris articolul pentru jurnalul de lectură recomandat celor mici, și-am zis că, pentru hohotele de râs pe care le-a stârnit, pisica asta merită mai multă atenție din partea mea.

Nu știu ce clasă voi avea anul acesta, însă, în funcție de vârsta lor, intenționez să organizez un moment de „poveste”. Cu siguranță nu mai sunt mulți cei care au citit, în reviste, poveștile prezentate în foileton. Așa vreau să procedez eu cu unele dintre cărțile pe care le-am pus deja de-o parte, și Jurnalul acestei pisici se pretează de minune. Acțiunea este suficient de rapidă, umor există din belșug, suspans și surpriză, plus un stil fantastic de expunere… Mi-e teamă, legat mai ales de acest volum, că, deși mi-am propus să iau capitol cu capitol, sau să ocup maxim 15 minute… va trebui parcursă dintr-o dată. A fost și reacția mea la prima lectură: am devorat-o, fiecare pagină creștea curiozitatea și tensiunea, și voiam mai mult…

Deznodământul n-am să vi-l spun. Și, dacă mă credeți pe cuvânt, nu citiți niciun rezumat înainte. Savurați-o așa cum este. Treceți peste copertă (aș zice că merita mai mult la grafică), și aruncați-vă în poveste. Este doar o poveste scurtă, un adult n-ar trebui să aibă ce face cu ea într-o oră, un copil – ceva mai mult. Concluzia însă va spune multe despre ce înseamnă să judeci și să fii judecat superficial, după aparențe, și nu după faptele reale! Are legătură cu realitatea pe care o trăim, în care prea repede ne grăbim să punem etichete, să arătăm cu degetul și să condamnăm.

Căutând câteva informații despre Anne Fine, mi-am explicat și umorul fantastic al acestui volum. „Doamna Doubtfire” vă spune ceva? Dacă nu vă spune, musai căutați filmul. Scenariul e bazat pe o nuvelă ce-i aparține aceleiași autoare. (Aș recomanda cartea, dar cum nu am citit-o… oare și în acest caz filmul e mai slab decât cartea, cum se întâmplă de obicei?)

Și, tot cu această ocazie a căutărilor, am văzut că aventurile pisicii asasine au și continuări…

Cartea este disponibilă în librăria online a editurii Paralela 45, sau în alte librării: elefant, Libris, eMag, Cărturești, sau dacă preferați, în limba engleză, la BookDepositoryokian, books-express.

Lectură plăcută!


Edit, 2019: Colecția a crescut între timp și a căpătat o nouă înfățișare grafică, cu coperți cartonate. 

 Șoricelul de bibliotecă - Jurnal de lectură pentru copii

Jurnal de lectură pentru copii

„Drama” oricărui școlar care în toamnă se reîntoarce la școală, în România (căci nu cred că în altă parte se poartă), este raportul de activitate pe vacanță… cât ai lucrat, cât ai citit, câte fișe ai făcut… După ce că se termină vacanța, și mai toți copiii aproape că nu au simțit-o, te mai și stresezi în ultimele 2-3 săptămâni să îngrași porcul în Ajun. Adică să completezi cumva auxiliarele date la n materii, să mai bifezi ceva de pe lista de lectură…

Ai mei sunt copii de balanță. Adică, dacă unul e sus, celălalt e jos. În timp ce Andrei savurează o stare de dolce-far-niente, că doar e vacanță și să nu-l bat la cap, Iris se agită să găsească volumele de pe lista doamnei, la care trebuie să facă fișă de lectură. Nu că n-ar fi citit, toată vacanța a avut mereu o carte în brațe, dar ceea ce a vrut ea: vrăjitori, aventuri, pisici… Numai de Nils nu s-a atins, nici de Gulliver, nici de ceilalți…

 Șoricelul de bibliotecă - Jurnal de lectură pentru copiiPentru că eu am început să-mi organizez cât de cât cărțile pentru întoarcerea mea la școală, mi-a amintit de „cel mai fain jurnal de lectură”: Șoricelul de bibliotecă – Jurnal de lectură pentru copii, de la editura Paralela 45. I-a plăcut volumul de când l-a văzut. Se poate personaliza, ba chiar ai sondaje pe teme de lectură… Șoricelul te însoțește în paginile jurnalului, și îți vorbește, te încurajează să citești mai mult, să mai completezi o filă. Progresul este vizibil, căci cu fiecare fișă completată poți „ronțăi” colțul, iar când nu mai ai colțuri în dreapta jos… ai terminat jurnalul!

Răsfoiește aici primele pagini!

Sunt 48 de file, cu fața identică, unde micul cititor trebuie să completeze datele de identificare ale cărții citite și să-i acorde o notă. Iris consideră că „nota părinților” nu are ce căuta aici, că nu e obligatoriu să fi citit și ei cartea. Apoi, nu ți se cere rezumat, ci trebuie să îți spui părerea. Nu e deloc ușor să ai o opinie, căci asta înseamnă să gândești, să cântărești faptele. Ahhh… dacă reușim noi să formăm generații care pot avea propriile opinii judecând faptele… cred că ajungem departe! Tot Iris îmi spune că un rezumat nu arată că ai citit. Îl poți lua de oriunde. O opinie personală, argumentată, mai greu…

Pe verso, filele de lectură sunt diferite. Sunt jocuri – de la cele simple, de colorat/desenat, labirinturi sau altele de acest tip, la exerciții de scriere creativă a acțiunii înainte de început sau după final, argumentarea părerii despre un personaj la alegere (care ți-a plăcut cel mai mult/puțin și de ce), exerciții de vocabular și multe, multe alte variante. Toate nu fac decât să aducă mai aproape copiilor această activitate de întocmire a fișelor de lectură… căci, să fim serioși, cui îi place să le facă?!

La final, sunt câteva recomandări de lectură ale Șoricelului, din colecția editurii, pentru clasele primare. În fapt, acestui nivel i se adresează și jurnalul prezentat. Din recomandări reiau seria „Portalul Magic”, pe care am prezentat-o și eu, „Jurnalul unei pisici asasine” (minunată, trebuie să o citiți!!), „Cărțile cu Apolodor”, dar și apariții mai noi, „Ochi de lup”, „Operațiunea Nor de Furtună”, „Cele o mie una de fantome”.

Șoricelul de bibliotecă – Jurnal de lectură pentru copii este disponibil în librăria online a editurii Paralela 45, dar și în alte librării, precum: Libris, Elefant, Cărturești, eMag.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Peștera lui Ionele – Parcul Național Apuseni

Am hotărât să încheiem vacanța în Apuseni cu un maraton de peșteri: Peștera Urșilor, Peștera – Ghețarul de la Scărișoara și Peștera lui Ionele. Deși lăsată ultima pe listă, Peștera lui Ionele se anunța cea mai interesantă, deoarece era locuită de o colonie permanentă de lilieci. Recomandarea de a pune de fapt peștera pe listă a venit chiar cu acest mesaj. O să-i vedem agățați de tavan, nu trebuie să facem gălăgie și, mai ales, să nu punem lanterna pe ei, ca să-i vedem mai bine…

Maratonul nostru era însă cât pe-aci să scoată peștera de pe listă, căci la 18:00 se închidea, iar noi la 18:01 abia parcam. Am urcat totuși la peșteră, și am avut noroc: ghidul decisese să mai țină puțin deschis, că… veneau turiști!

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Impresionantă ca deschidere, peștera ne-a atras atenția de la început cu pârâul care izvorăște chiar din gura peșterii. Cred că e prima dată când văd și eu un astfel de izvor, din „nimic”. Pur și simplu, după un platou uscat, apa începe să izbucnească și să se zbată furioasă clocotind spre vale. Părea atât de natural și ireal în același timp… Odinioară, apa venea din peșteră, după ce săpa galeriile. Acum pârâul ce te însoțește la vale se naște aici, imediat după poartă.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Gura peșterii, cu o înălțime de 15m. În dreapta scării de vizitare, valea secată a pârâului care a săpat această peșteră. În sezonul ploios, pârâul este alimentat de lacul din peșteră.

Peștera lui Ionele este situată pe versantul drept al Cheilor Ordăncușii, la altitudinea de 805m, cu o denivelare de 35m, este amenajată și luminată, și se vizitează un traseu foarte scurt. Din cei 324m, doar 131 m reprezintă traseul pe care pot merge turiștii, după ce parcurg cei 100m pe poteca ce urcă 30m de la parcarea de lângă șosea. Poate că nu am citit mereu cu atenție regulamentele de vizitare, însă aici am avut ceva timp… mi se pare ireal cum trebuie să repeți, mereu și mereu, că nu trebuie să atingi formațiunile din peșteră, că în subteran sunt interzise „fumatul, consumul de alimente sau efectuarea necesităților fiziologice”. Asta spune enorm de mult despre gradul nostru de cultură și civilizație… și pur și simplu nu mai ai nimic de adăugat 🙁 .

Știam că suntem deficitari la protejat natura, că regulile privind liniștea și fotografierea fără blitz a liliecilor erau necesare… probabil în cele din urmă animalele acestei planete ne vor tolera pe noi, așa cum suntem.

Traseul vizitabil acum se încheie pe o platformă unde, în sezonul ploios, se formează un lac temporar cu o adâncime de 12m. Peștera lui Ionele este încadrată în clasa C de protecție. Peșteră de interes local, este situată și în zona de conservare specială a Parcului Național Apuseni. Din 2008, galeriile finale, unde locuiește colonia de lilieci, au fost închise publicului. Motivele cred că le înțelegeți din cele de mai sus. La noi, cel mai bun mod de a proteja natura este să nu permiți deranjarea ei.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Scara 1 – vedere de sus spre nivelul de acces al peșterii

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Lacul subteran, acum secat. Adâncimea: 12m. Se poate observa pe perete nivelul maxim de umplere, peste care începe să se scurgă și să alimenteze pârâul.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Tavanul peșterii. Înalt, dar puțin spectaculos ca elemente caracteristice – stalactite.

Totuși, am văzut lilieci. Era deja seară, începeau să iasă să se hrănească. Zburau prin peșteră și lumina era suficientă să-i urmărim. Am văzut unul mergând pe perete, alții trecând razant pe lângă noi. Mi-aș fi dorit să-i văd și înghesuiți unul în altul… dar… să sperăm că anii de izolare vor duce la creșterea coloniei.

N-am înțeles, în schimb, de ce, dacă trebuie păstrată liniștea, scările metalice fac un zgomot înfiorător. Ne-am străduit să mergem în vârful picioarelor, însă nu eram singurii vizitatori, și zgomotul de fundal era prea deranjant…

Peștera este deschisă publicului între 10:00 și 18:00. Tariful – anul acesta cel puțin – este 10 lei pentru adulți și 7 lei pentru copii. Am văzut că era lipit prețul biletului peste o listă mai veche… așadar modificări se pot face oricând. Chiar dacă, pentru cât se vizitează, mi se pare cam mult, sper măcar că banii ajută și la conservarea micii minuni care supraviețuiește aici.

O imagine pe care n-am putut s-o includ în articol, realizată 3D în poarta peșterii, poate fi văzută aici, pe pagina de Facebook a blogului.

La final, câteva sfaturi: oriunde mergeți, nu lăsați nicio urmă a vizitei voastre! Începeți cu a nu lăsa șervețelele folosite în pădure, a nu rupe florile, a nu scrijeli copacii și stâncile, a nu atinge stalactitele și stalagmitele, a nu deranja viețuitoarele… hai să ne civilizăm un pic!