Îmi propusesem să las acest moment pe mai târziu, dar azi, cu febra care stă să crească, n-am reușit. M-am dus la verificat cu un proiect de lecție, pentru o disciplină, a doua oră de predare pe care copiii o aveau. Da, ok, în teorie, dar nu cred că mi-a ieșit rău deloc. Și m-am ofticat la culme. Am scris 4 pagini, chiar și povestea pentru captarea atenției, de care legam tot conținutul, totul era o aventură, să rezolvăm o problemă, descriere pentru joc didactic… și toate astea n-au contat. A citit obiectivele, a zis ok, a pus o corectură la sarcinile de lucru asociate obiectivelor (deși e prima dată când văd așa ceva pe prima pagină, că trebuie scrise așa cum le dai copilului), a apreciat creativitatea temei pentru acasă (adică a sărit la final), și m-a luat la întrebări că… de ce nu am probă de evaluare.

Și de la cele 38-39 de grade, am simțit cum mă ia și mai tare cu călduri. În a doua oră a unei discipline, după o fișă de lucru, mai dai și probă de evaluare?? Să evaluezi ce?? Și așa conținutul puțin abia a stors niște teme pentru fișă, la evaluare ce să-i fac?? Aaa, și musai, să pun calificative! M-am enervat. Pe interior îmi sărise și tensiunea. Și n-am mai rezistat. I-am spus că nu știu cum procedează dânsa la catedră, însă eu, în a doua oră, nu am nici cea mai vagă intenție să fac altceva decât o evaluare continuă pe parcursul lecției, și să mă joc cu ei, că sunt mici! Și pentru calificative am timp tot semestrul, nu alerg să-mi completez rubrica în catalog. Ei nu, domnule, că proiectul ăsta era așa, ceva model. Hai pe bune! Dacă e un proiect pentru o anume lecție, o iei așa cum am proiectat-o. Nu, pe hârtie e una, la clasă e alta!

Și nu e prima dată când aud maxime de genul. Au mai fost. Mai tare decât cea de sus e că poți face obiective fără să cunoști conținutul unei lecții. Că e doar un exercițiu. Nu contează… nu? Sau când, exasperată de un obiectiv „perfect”, am cerut să-mi explice cum îl realizează cu toți elevii din clasă… am primit un răspuns care verifica cu totul altceva. Ceea ce ați verificat e de fapt alt obiectiv. Aaa, păi e prea puțin să scriem doar atât la un obiectiv, trebuie să fie mai mult!

Așadar, nu contează până la urmă să realizezi obiectivele propuse, contează să fie impresionant scrise. Și musai vreo 4-5, chiar dacă nu le poți realiza. De ce să nu ai unul și bun? Și chiar să îl realizezi, cu toți elevii?

Când show-ul contează mai mult

De toate astea s-a legat o luuungă discuție cu Iris. Săptămâna trecută au avut inspecție „mare” în scoală. Iar copila nu era doar supărată, era de-a dreptul revoltată de atitudinea profesorilor în această ipostază. Ce mi-au auzit urechile… e greu de descris. Însă acesta este un mesaj pentru toți cei care se pregătesc intensiv pentru o inspecție. Dacă de regulă nu faceți ceva altfel la clasă, nu vă dați peste cap când vine inspectorul, că vă compromiteți. Nu în ochii lor, oamenii ăștia deja sunt imuni la showurile bine regizate, că nici nu le mai văd, și bag mâna în foc că puțini chiar înțeleg ce văd. Vă compromiteți definitiv în fața elevilor, care văd, înțeleg, și judecă atât de realist situația.

Asta, normal, dacă vă pasă…

Profesorii au fost întorși pe toate părțile: care s-au prefăcut mai drăguți la inspecție, care au arătat că știu ce e aceea învățare prin joc, dar nu o fac, care au fost naturali, ca în toate orele lor, și nu s-a simțit că e inspecție…

Încă nu am, pentru ea, un răspuns. Dar îmi răsună în urechi o întrebare… Profesorii chiar ne cred proști?

Voi ce vă amintiți din inspecțiile pe care le-ați trăit? Că mi-e greu să cred că nu…