Carol cel Mare și nașterea Europei Occidentale

Programa pentru clasa a IV-a la disciplina istorie, în forma sa veche, aflată anul acesta pentru ultima dată în utilizare la clasă, prevedea o serie de personalități ale istoriei românești și universale ce trebuiau studiate de copii. Mă bucur că această viziune nu mai face parte din noua programă, căci la 10 ani este mai mult decât dificil să ai o privire de ansamblu asupra istoriei Europei, de la Alexandru Macedon la Carol cel Mare, până la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Totuși, în revista pentru elevi „Big Explorer”, profesorul B. Teodorescu a pregătit în anii trecuți o serie de articole utile pentru copiii interesați să cunoască ceva mai mult decât oferă manualul. 

Mai jos aveți textul inițial, varianta din manuscris, despre Carol cel Mare. Am ales să public acum acest material în plină criză a Europei Occidentale, când cea mai stabilă instituție – Uniunea – pare a se clătina din temelii. Dacă parcurgeți cu atenție, veți avea surpriza să descoperiți originile celui mai vechi conflict care a zdruncinat continentul de prea multe ori: între francezi și germani, încă de acum 1200 de ani, conflict închis după Al Doilea Război Mondial chiar prin înființarea Uniunii Europene. Ilustrațiile nu au fost publicate împreună cu articolul, le-am adăugat aici, pentru o mai ușoară parcurgere a textului.

 

Carol cel Mare și nașterea Europei Occidentale

Prof. B. Teodorescu

Aachener Dom bei Nacht

Catedrala din Aachen

În ianuarie 814, acum mai bine de 1200 de ani, se stingea din viață, în vremelnica sa capitală de la Aix-la-Chapelle, azi Aachen, în nord-vestul Germaniei, împăratul Carol cel Mare, una dintre cele mai importante personalități ale lumii medievale la începuturile ei, unanim recunoscut azi drept părintele Europei Occidentale. Portretul său, așa cum ni l-a păstrat biograful curții, Eginhard, (744-840), ne înfățișează un om voinic la trup, cu ochi mari și ageri, cu fața voioasă și senină, cu mers sigur și cu sănătatea zdravănă până la vârstă înaintată (a trăit peste 70 de ani), cu părul alb, dar frumos.

Istoria vieții și operei sale politice nu poate fi înțeleasă în afara contextului în care s-a produs: prăbușirea Imperiul Roman în partea sa de Apus (476), și invazia migratorilor germanici, în teritoriile în care vechea putere tocmai se stingea, împrejurare în care francii, sub conducerea Merovingienilor și a lui Clovis (481-511) și-au constituit regatul și au trecut la creștinism.

Bilanțul celor 150 de ani care au urmat, deși contradictoriu, a consemnat câteva succese incontestabile. La începutul secolului al VII-lea, nucleul central al noului stat era alcătuit din trei regiuni distincte: când reunite sub o singură autoritate, când desfăcute, atunci când stăpânul lor avea mai mulți fii, cărora le împărțea la moarte regatul ca pe o moșie: Neustria, în nord, între Somme și Loara, Austrasia, în partea centrală, la est de Somme, și Burgundia, la sud de Austrasia. Aquitania, spre Pirinei, și Provence la Mediterana, păstrau o oarecare autonomie, pentru ca extensiile spre răsărit, în ținuturile germane – Thuringia, Bavaria sau Alamannia – să fie încredințate unor familii princiare locale, supuse însă coroanei francilor.

Concomitent, vreme de un secol și jumătate, s-a dezvoltat un proces complex de aculturație, prin care au fost asimilate numeroase influențe străine, mai cu seamă romane, de la administrarea proprietăților statului, la modul de viață. Atât în societate, cât și în guvernare, biserica creștină și-a consolidat pozițiile și a echilibrat raportul de forțe în exercitarea puterii. Din păcate, de la Dagobert (639) la Carol Martel (714), numeroase forțe de disoluție au acționat concomitent asupra autorității regale, cu rezultate dezastruoase. Pe de-o parte, a crescut puterea aristocrației provinciale, tentată astfel să disloce unitatea și așa fragilă a statului. Aquitania a fost atacată de bascii iberici, nemulțumiți de stăpânirea vizigotă în peninsulă, iar în ținuturile răsăritene, alamanii erau în plină revoltă. La începutul secolului al VIII-lea, situația s-a complicat și mai mult, odată cu declanșarea unui nou val migrator, care i-a adus pe longobarzi în nordul Italiei, permanentă amenințare pentru Statul Papal, pe avari, care și-au instalat centrul stăpânirii în Pannonia, înaintea ungurilor, și pe arabi, care i-au izgonit pe vizigoți dincolo de Pirinei.

Istoriografia franceză a considerat la jumătatea secolului trecut (Henri Pirenne, în lucrarea Mahomed și Carol cel Mare) că între cele trei primejdii mai sus evocate esențială ar fi fost ultima, căci a favorizat separarea Occidentului de Orient și astfel nașterea Imperiului Carolingian. În anii din urmă, această interpretare a fost nuanțată, în sensul că opera politică a lui Carol a rezultat dintr-un proces istoric desfășurat pe durata a cel puțin două secole, accelerat doar de prezența islamului în Europa, care a rupt de vechiul imperiu răsăritean teritorii din sudul continentului, și a segmentat Mediterana, până atunci motorul economic al lumii.

În același timp, decăderea accentuală a dinastiei merovingiene a ridicat treptat la putere o familie de majordomi guvernatori ai casei regale nobile din Austrasia.

Primul a intrat în scenă Pepin, de Heristal sau Herstal, care a reușit să pună capăt, din păcate trecător, anarhiei nobiliare, și care a redus la dimensiuni simbolice funcția dinastiei conducătoare a regatului. La moartea sa, după alte turbulențe, puterea a fost preluată de Carol (714), supranumit Martel, de la marteau (ciocan), pentru forța loviturilor aplicate dușmanilor săi pe câmpul de luptă. El a reușit să se impună și să rezolve, până spre 720, toate problemele teritoriale ale țării sale. Astfel a readus la ascultare Neustria și Burgundia, a încredințat Aquitania ducilor ei în condiții care îi asigurau menținerea în regat, a redobândit teritoriile germane.

Nu s-a dovedit însă a fi de ajuns. Furtuna musulmană odată dezlănțuită în peninsula Iberică risca să se extindă și în Aquitania vecină, intervenția sa fulgerătoare și extrem de puternică îi aduse, în 732, unii spun chiar 733, victoria de la Poitiers, în sud-vestul Franței, care a oprit definitv ofensiva arabă la sud-vest de Pirinei.

Nu a preluat titlul regal, asociindu-se cu unul din ultimii merovingieni, și mai târziu a lăsat tronul vacant după moartea acestuia, puterea de care a dispus i-a permis să împartă privilegii armatei sale, recrutată în bună măsură din Austrasia natală, de regulă preluând proprietăți ale episcopatelor. Nu a ezitat însă a alătura cuceririlor sale germane o evanghelizare la fel de dură ca și a succesorilor săi. Prezent lungi ani, în campanii repetate, într-un capăt sau altul al regatului, Carol Martel a lăsat celor doi fii și urmași ai săi, Pepin (cel Scurt) și Carloman, un ansamblu statal slab și fragil, expus oricând anarhiei devastatoare a puternicii nobilimi provinciale, niciodată complet anihilată de acțiunile sale punitive.

În vremea lui Pepin cel Scurt au avut loc alte schimbări semnificative. Amenințat de longobarzi, și abandonat de împăratul de la Constantinopol, papa i s-a adresat pentru ajutor. Să observăm că ruperea legăturilor dintre Orient și Occident a anulat și funcția de legitimare monarhică a basileului, care se consideră acum singurul succesor al cezarilor romani, și începe să împartă coroane. Prima îi va fi atribuită chiar lui Pepin, care, după ce fusese proclamat rege de o adunare a aristocrației și a clerului înalt, e consacrat acum și de papă, atribuindu-i-se titlul regal, în schimbul promisiunii de ajutor și a exarhatului de Ravenna, o veche provincie bizantină în nord-estul peninsulei Italice, momentan cucerită de longobarzi. În același timp, în cancelaria de la Roma s-a alcătuit actul așa-zisei „Donații a lui Constantin”, prin care marele împărat ar fi lăsat conducătorului bisericii creștine Italia și apusul Europei. Realitatea este că Pepin a trecut Alpii și a smuls longobarzilor teritoriile exarhatului de Ravenna și ale ducatului Romei, care vor forma baza teritorială a Statului Papal, textul de mai sus dovedindu-se astfel un fals de proporții.

Dürer karl der grosse

Carol cel Mare. Albrecht Dürer [Public domain], via Wikimedia Commons


La moartea sa, Pepin lăsa regatul, după tradiția francilor, ambilor săi fii: Carol și Carloman, dar modul în care îl înjumătățise arăta preferința sa pentru cel dintâi, posesiunile acestuia le înconjoară pe cele ale fratelui său, protejându-le, și în caz de nevoie, gata să și le însușească, cum s-a și întâmplat în 771, la moartea asociatului său. Avea pe atunci 24 de ani (se născuse probabil în 747), și sunt toate motivele să credem că era pregătit să-și asume conducerea regatului. Eginhard, pe care l-am mai invocat, ne vorbește de un tânăr înalt – avea se pare 1.92m – robust, bine clădit, cu obișnuința exercițiilor fizice, care își întreținea corpul inclusiv prin îmbăiere zilnică. Călărea admirabil, vâna și arunca sulița. Nu știm să fi făcut studii, dar este de bănuit că a descoperit singur, sau cu autorul tatălui său arta războiului și știința de a-și conduce semenii și de a-și administra proprietățile. Este neîndoielnic că pe lângă limba francă vorbea latina, indispensabilă în relațiile cu biserica și limba greacă. S-a afirmat insistent că nu știa să scrie și să citească, dar este greu de crezut că un om atât de implicat într-o mare renaștere culturală, prieten al atâtor intelectuali de prestigiu, și perpetuu interesat de dezbateri teologice complicate era un analfabet. A trăit 72 de ani, i s-au atribuit cinci soții legitime, între care două, Hildegarda, descendenta regilor merovingieni, și Liutgarda, de origine alemană, au fost strălucitoare, și a avut 18 copii, dintre care doar o parte i-au supraviețuit.

Personalitate complexă, înzestrată cu mari calități de inteligență, abilitate diplomatică, strategie și tactică deosebită, (nu doar în domeniu militar), și capacitate juridică și administrativă, Carol nu a fost un erou legendar și un sfânt, așa cum biserica l-a consacrat mai târziu, ci un om excepțional pentru timpul său și cele care au urmat.

Prima imagine și cea mai des frecventată este aceea a marelui combatant pentru unitatea lumii occidentale și pentru creștinism. Și într-adevăr, lunga sa domnie regală și imperială (46 de ani), răsună aproape de la un capăt la celălalt de zăngănitul săbiilor, de nechezatul cailor de luptă, și de strigătele învinșilor și învingătorilor.

Cronologia esențială a războaielor sale ni-l arată într-o permanentă agitație, de la un capăt la celălalt al regatului său, încercând mereu să-i consolideze frontierele terestre și să-i apere coeziunea. La numai un an după moartea fratelui său, Carol începea, în 772, lungul conflict cu saxonii, o amenințare permanentă pentru stăpânirile sale nordice, încercuiți și învinși în cele din urmă cu constituirea unei mărci de graniță, adică un ținut protejat de o trupă și un comandament militar.

Mort de Roland

Moartea lui Roland. Roncevaux, 778. Lângă el, fratele său, Baudouin.

Abia încheiată această campanie, și Carol e solicitat de papa Adrian I, amenințat de longobarzi. În 774 el trece Alpii, ocupă Pavia, și adaugă titlului de rege al francilor și pe acela de rege al longobarzilor. Luptele cu saxonii continuă, iar în 777 este inițiată lunga și dificila lor evanghelizare. Chemat apoi de guvernatorul Barcelonei, răvrătit împotriva șeicului arab de Cordoba, regele ocupă și jefuiește Pampeluna, atacă fără succes Saragossa, și la întoarcere, într-un defileu stâncos, într-o zonă împădurită, unde luptătorii nu pot trece decât în sir indian, cad într-o ambuscadă. Bascii care au organizat-o ar dori să preia bunurile furate de trupele lui Carol, așa că lasă să treacă majoritatea oștilor regale, și lovesc ariegarda care păzea bagajele. Împotriva unei prestații eroice, trei comandanți de vază, între care și Roland, contele mărcii Bretagniei, mor pe câmpul de luptă – ultimul, personaj central al unui cunoscut chanson de geste (poem epic care relatează fapte ale unor personaje istorice sau legendare, considerat nepotul lui Carol) – a devenit modelul cavalerilor medievali.

Saxonii continuă să reprezinte o problemă greu de rezolvat. În 782 o revoltă condusă de Widukind zdrobește o armată francă, și e nevoie de trei ani pentru ca rebelul să fie învins și silit să depună jurământ de credință. Dar evanghelizarea care continuă prin teroare produce o nouă răscoală, și după 793, Carol e obligat să recucerească această țară după 20 de ani de lupte și să stabilizeze frontiera orientală a regatului său pe Elba. În răstimp, în 788, este ocupată și Bavaria.

Extensia regatului franc spre teritoriile germanice, încorporate treptat, l-a adus pe rege în preajma ținuturilor locuite de triburile slave și avare. Dacă pe cei dintâi îi va intimida cu forța armelor sale, fără a încerca să-i încorporeze, cu ceilalți, mult mai agresivi, regele se răfuiește în două expediții succesive, în 791 și 796, ruinând puterea acestei stăpâniri, al cărui șef, kaganul, va depune jurământ de credință în 811, fiind silit să accepte convertirea creștină și vasalizarea.

În fine, la răscrucea secolelor VIII-IX, Carol revine în peninsula Iberică, cucerește Barcelona în 801, și constituie între Pirinei și Ebru marca Spaniei. În ultimii ani ai domniei, el a fost solicitat și la frontierele nordice, unde normanzii atacă din Danemarca. Deși a instalat și aici o marcă, lipsa flotei a lăsat fără apărare coastele maritime ale regatului franc, înlesnind mai cu seamă după moartea sa invaziile repetate ale popoarelor nordului.

Francia at the death of Pepin of Heristal, 714

Francia at the death of Pepin of Heristal, 714. Paul Vidal de La Blache [Public domain], via Wikimedia Commons

Aflată în punctul maxim al destinului său istoric, Carol este efectiv stăpân al Occidentului, protector al papei și demn urmaș al lui Constantin cel Mare. Autoritatea sa se întinde de la Elba, la nord, la Ebru în sud, și de la Atlantic la Dunăre. Liantul acestui enorm conglomerat de teritorii și popoare, este pe de o parte puterea monarhică a lui Carol, sprijinită pe componente de guvernare latine și germane, și creștinismul. După 806 regele care se mișca odată cu capitala sa se stabilește – avea de-acum 64 de ani – la Aix-la-Chapelle, în nordul Austrasiei, de unde venise familia sa, și de unde își începuse ascensiunea și acolo unde ridicase, după 794, un palat somptuos, asemănător reședinței basileului de la Constantinopol. Din acest edificiu impresionant s-a păstrat doar splendida capelă cu coloane de marmură aduse de la Roma, cu mozaicuri remarcabile, și cu o cupolă înaltă de 31 de metri.

În acest context, proclamarea imperială a regelui francilor și longobarilor nu trebuie să mai surprindă. Dacă este o problemă măsura în care el era conștient de semnificația acestei noi încoronări, în care se pare că vedea mai degrabă o onoare meritată, decât inserarea sa într-o mare tendință politică și creștină, este cert că după 800 nu s-a schimbat nimic esențial nici în politica și nici în felul său obișnuit de a fi.

Sacre de Charlemagne

25 decembrie, anul 800, Carol cel Mare este încoronat împărat la Biserica Sf. Petru din Roma de către papa Léon III.


Desigur, învățații de la curte – în frunte cu Alcuin, lansaseră de mai multă vreme ideea de imperiu creștin, stat universal, cu scopul de a propaga și susține religia lui Hristos. În același timp, și de la Roma veneau semnale încurajatoare. Noul papă, Leon al III-lea (795-816), un întâmplător pe tronul pontifical, deși bine sfătuit de Carol, nu a putut evita un conflict cu locuitorii orașului etern, care l-au agresat și l-au închis. Ieșit de-acolo doar pentru că fusese susținut de regele franc, și, desigur, și pentru a-i mulțumi, papa Leon a mers în Saxonia după protectorul său, singurul garant al lumii creștine.

Apoi evenimentele s-au precipitat. În calitatea de mai sus, Carol era singurul capabil să decidă în conflictul papei cu aristocrația romană, și a făcut-o trecând Alpii, iar în ziua de 23 decembrie 800, suveranul pontif era exonerat de orice vinovăție. De Crăciun, prezent în catedrală la slujbă, regele este obiectul unei ceremonii speciale. Papa i se aruncă la picioare, apoi îl încoronează împărat, iar poporul roman îl aclamă. Noul său titlu, care nu exclude calitatea regală, ci le reunește pe-amândouă într-o formulare mai degrabă surprinzătoare: „Carol August, încoronat de Dumnezeu, mare și pașnic împărat, guvernând Imperiul Roman, și prin grația lui Dumnezeu, rege al francilor și longobarzilor”.

Proclamarea Imperiului carolingian a adus pe scena lumii o nouă forță comparabilă cu a celorlalte două care o dominaseră până atunci: Imperiul Bizantin și Califatul arab, care sub Abbasizi își mutase centrul de la Damasc la Bagdad. Presupușii parteneri sunt însă în situații fundamental diferite: basileul rivalizează cu Carol pentru vechile sale posesiuni italice, și este într-un puternic declin, în vreme ce puterea arabă atinge în vremea lui Harun-al-Rașid (786-809) un moment de remarcabilă forță și prosperitate. Aceasta și explică de ce abia în 812 Mihai I recunoaște tacit titlul imperial al regelui franc, și de ce cu califul de la Bagdad se schimbă repetat ambasade, cele venite din Orient aducând în Europa cadouri excentrice, dar de mare valoare: un elefant care a trăit 9 ani în menajeria de la Aix-la-Chapelle și un orologiu hidraulic.

Spațiul nu ne îngăduie să insistăm asupra operei politice, economice și sociale a lui Carol cel Mare. Nu putem însă să nu evidențiem că în timpul lungii sale domnii se încheie un proces a cărui evoluție începuse încă în vremea romanilor. Din străvechea instituție a „patronatului”, prin care oamenii liberi se așezau sub protecția unuia din puternicii zilei, mai cu seamă în vremuri confuze, s-a născut treptat feudalitatea occidentală, un sistem complicat de raporturi între suveran și vasal, regele care aduna în jurul său fideli, pe care îi răsplătea, în schimbul loialității, cu singura propritate de care dispunea: pământul, cu titlu de beneficiu. Efectele în timp ale acestei stări de lucru nu au întârziat. După moartea lui Carol s-a accentuat tendința vasalilor de a-și lăsa moștenire bunurile și de a le asocia cu drepturi administrative, juridice și fiscale, concedate trecător altă dată, și numai în schimbul unui jurământ de credință.

În mai puțin de un secol, rezultatul acestui transfer de proprietate și de autoritate a fost slăbirea constantă a puterii regale, și creșterea corespunzătoare a forței economice și politice a unei nobilimi din ce în ce mai nesupuse. Desigur, consolidarea relațiilor feudale era favorizată și de societatea preponderent agrară a timpului, și de o economie de subzistență, în care schimbul de bunuri era o raritate.

AachenerDomKarlsthron 1661a

Tronul lui Carol cel Mare și al urmașilor săi, aflat în catedrala de la Aachen.


În fine, ceea ce se numește, într-o formulare mai degrabă exagerată, renașterea carolingiană, o epocă de mare reînnoire culturală, cert dirijată de numeroșii clerici care îl înconjurau pe suveran. Domeniile cele mai cunoscute au în vedere aducerea în actualitate, prin copiere în mănăstiri, a unui mare număr de texte cu minuscule și cu miniaturi, cele mai multe din epoca antichității, care altfel ar fi fost pierdute definitiv. Apoi înființarea unui mare număr de școli, a căror funcționare în episcopii era pusă, firesc, sub autoritatea clerului, cea mai importantă fiind școala palatină de la Aix-la-Chapelle, considerată un fel de academie, reunea erudiți veniți din toate colțurile lumii creștine. Să adăugăm și marea moștenire în domeniul lăcașurilor de cult. În urma lui Carol au rămas 27 de catedrale și 417 așezări monastice. Pentru a le împodobi, în epocă s-a dezvoltat arta prelucrării metalelor prețioase și a fildeșului.

Construcția carolingiană nu s-a putut menține multă vreme, deși la moartea sa în 814 a revenit unui singur moștenitor. Deja în 842 nepoții săi – doi împotriva celui de-al treilea, semnau celebrele jurăminte de la Strassbourg, redactate pentru prima dată în franceză și germană, pentru cele două limbi care circulau în imperiu, semn al individualizării, încă de pe atunci, a celor două popoare, a căror civilizație va influența decisiv lumea occidentală. În fine, un an mai târziu, prin tratatul de la Verdun, statele corespunzătoare acestei disjuncții etnice și lingvistice erau constituite: Franța, Germania și o parte a Italiei, adăugată unei fâșii care despărțea cele două mari entități de mai sus, mergând din nordul Europei la Mediterana.

Regele franc încoronat de papă în anul 800 ca împărat al Occidentului este astăzi revendicat în egală măsură de francezi și germani. Să apreciem totuși, așa cum se spune destul de frecvent că, dacă botezul regelui Clovis a făcut din noul stat creștin mama Europei, tatăl n-a fost altul decât Carol, deloc întâmplător supranumit „cel Mare”.

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in Istorie, Ora de Științe and tagged , , , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente