Am aflat de cartea lui Marian Godină în urmă cu vreo câteva săptămâni, când încă nici nu ieșise din tipar. Am vrut atunci să văd măcar un pdf de prezentare, dacă tot îmi era recomandată, însă nu s-a putut. Și cum fără să văd cartea n-aș da nici eu 35 de lei pe ea, dar minte să v-o recomand, am profitat de vizita de ieri în târgul de carte să răsfoiesc volumul.
De la început trebuie să vă spun că am pornit cu o idee preconcepută. După succesul de bestseller a precedentei, „Flash-uri din sens opus”, prima idee pe care am avut-o a fost că omul este pe val, și nu ratează momentul. Nu mă arunc cu capul înainte când se pornește un curent, și, poate greșesc, cu cât se încăpățânează mai mulți să meargă într-acolo, cu atât stau mai mult pe loc. Așa că n-am citit cartea lui Marian Godină…
Ieri, în schimb, eram chitită să citesc. Însă, în timp ce reușeam să mă afund în acțiune, și autorul se învârtea prin stand. L-am privit, e un om cât se poate de normal, transfigurat de emoțiile pe care cei de rând le încearcă la evenimentele publice, nu ca vedetele obișnuite să pășească pe covorul roșu, și pentru care tracul este ceva încercat cu ani în urmă, dar pe care acum îl simulează foarte bine la nevoie.
Mi-au umblat prin cap o mulțime de întrebări referitoare la acest om care nu și-a propus nimic mai mult decât să aleagă calea corectă de a face lucrurile, de a respecta regulile, și de a le arăta și celorlalți altă lume, complet diferită de ceea ce avem acum, în care poți fi corect. Și a mai arătat ceva Marian Godină: că poți lupta cu sistemul, doar că trebuie să ai curaj să o faci. Este foarte greu să pornești de unul singur pe acest drum, și poate de aici succesul nebun pe care l-a avut cu prima carte, și susținerea extraordinară din partea publicului. Pentru că suntem o societate care are nevoie disperată de un model de corectitudine pe care să îl adopte. Și sper să și reușească.
Revenind la cartea pentru copii, mi-a plăcut. N-aș încadra povestea la literatură, și nu știu câtă emoție ar putea stârni unul copil. Însă este profund moralizatoare și ancorată în cotidian, și am zâmbit la fiecare pagină. Ai mei copii n-ar mai avea ce să învețe din ea, însă sunt foarte, foarte mulți părinți care ar avea de dat examen din paginile acelea. Dacă povestea, așa cum a fost scrisă, ca jurnal, este și reală, jos pălăria, domnule Godină!
Așadar, problemele abordate – esențiale în educația copiilor, sunt:
- polițistul este o persoană în care trebuie să ai încredere, și la care să apelezi la nevoie. Aviz părinților care își sperie copilul cu „te ia poliția” (idem cu doctorii care fac injecții etc.) Și în general aceasta ar trebui să fie percepția pentru orice om în uniformă… Personal i-am învățat pe copii ce să facă dacă se pierd (parc, supermarket): nu plângi și cauți repede un polițist, paznic, om în uniformă, spui cine ești și ce-ai pățit…
- traversarea străzii se face pe la trecerea de pietoni, cu asigurare. Mai avem de lucrat la „mergi normal pe trecere”, nu alergi… dar suntem pe drumul cel bun.
- în mașină porți întotdeauna centura de siguranță – aici am rezolvat, nu mai spun de ani de zile „Centura!”
- copiii mici nu circulă pe scaunul din față, ci în spate, în scăunel potrivit – am început să dezbatem cât sunt de mari ei acum (scăunelele ne-au rămas mici), însă nu sunt mai mari decât amenda, chiar dacă la centimetri sunt mai înalți decât șoferul… Însă în București așa vreau pe cineva de la circulație în intersecție la Iancului, dimineața, să-i adune un pic pe toți cei cu copiii pe parbriz…
- a promite ceva este un angajament, nu un mod de a scăpa dintr-o situație.
- numărul de urgență 112 – când și de ce sunăm.
Volumul este ilustrat în stil modern, ok cu tendințele actuale, deși am alte gusturi. Imaginile duc la ideea de acuarelă, și parcă aș mai fi înveselit puțin personajul principal, deși ilustrațiile au fost cele care m-au ajutat să identific autorul. Cartea o găsiți la editura Curtea Veche, chiar și pachet promoțional cu precedenta, Libris (cu reducere în această perioadă și transport gratuit), elefant, librarie.net, eMag.