albine cusute

De ce timpul cu copiii îți încarcă bateriile

Sunt adepta lucrului cu copiii în grupuri mici. Și nu pentru că se lucrează mai ușor, nuuu, departe de acest lucru, sunt 10, dar nu stau jos niciun moment, și avem mereu ceva de discutat. Se simte în momentul în care analizezi calitativ produsul acelei ore de curs, și acasă te gândești ce ai aflat în plus despre fiecare dintre ei. Și momentul în care realizezi că ai mișcat, chiar și cu un unghi de o secundă, cârma acelui copil, satisfacția este imensă. Asta înseamnă învățare: să produci o schimbare.

Ieri m-am apucat de albinuțele cusute, un proiect care necesită cel puțin o oră și jumătate pentru a fi realizat de copii. Ajung la clasă cu piticii, și, când văd cutia galbenă, se lansează sentința: azi coasem! Da… și albina era un proiect destul de ok pentru ei. Nu le plac nici prea simple, dar nici foarte complicate, la cei 5-6 ani. Le dau modelele și încep comentariile… Teach, stai cam prost cu timpul, nu-i așa? De ce spui asta? Când stai bine cu timpul, ni le aduci cu găurelele făcute… acum trebuie să le facem noi! Cum să nu râzi? Cum să nu ți se încarce bateria ca în Monsters Inc.?  Da, alergasem toată ziua, însă nu acesta era motivul pentru care la albină au perforat singuri modelul. Este un exercițiu pentru dezvoltarea mușchilor fini ai mâinii, de coordonare și precizie. Credeți că e ușor să folosești un ac și să dai cca 60 de găurele la punct fix? Încercați, cel puțin de câteva ori nimeriți pe lângă…

albine cusute

Modelul și alte exemple realizate de copii pot fi văzute aici.

În schimb n-am avut ocazia să vă povestesc altă discuție savuroasă, înainte de Paști. Ca de obicei, încerc să îi provoc nu numai să facă altceva, dar și să facă altfel lucrurile. Soluții diferite pentru același obiectiv. N., pe care o știu de când era mică – a venit cu tatăl la un atelier de-al meu – îmi spune cu un aer foarte serios: Teach, uneori ai atâtea idei că mă uimești! Îmi vine să te iau la mine acasă! Zâmbesc și o încurajez din ochi să argumenteze. Mama și tata să se obișnuiască cu ideea, mai avem o cameră, ne descurcăm. Protestez. Am și eu casă, copii, nu pot să schimb totul, așa, la dorința ei. Câți ani au? Hmmm… cred că ne-am înțelege!

Apoi a început o scenă ca în Bunicul lui Delavrancea, în care eram disputată și licitată între copii, în funcție de spațiul locativ și alte avantaje, cu argumente din seria „eu o iau, că eu am avut ideea” la „eu, că stau mai aproape de grădiniță”. I-am privit și am savurat momentul, bateria afișa 200%, pentru că nu există momente mai frumoase decât cele în care ești apreciat cu sinceritate de copii pentru ceea ce faci.

 

Pro sau contra camerelor de supraveghere în clasă?

Odată cu evoluția tehnicii încep să apară schimbări pe ici, pe colo, și în sistemele educaționale. Încerc pe scurt un istoric naiv al utilizării tehnologiei, gândindu-mă de ce a fost, de exemplu, introdusă în sport? Pentru a susține o decizie corectă. De câte ori la cursele de alergări nu s-au decis medalii olimpice pe baza fotografiei? De ceva ani s-a introdus chiar și în fotbal comunicarea directă între arbitri și analiza fazelor controversate pe film înainte de a da o sentință, totul cu scopul de a fi cât mai aproape de perfecțiune în decizie.

De ce s-au introdus camerele la BAC?

Pentru că pur și simplu nivelul de fraudare ajunsese la un asemenea nivel încât doar așa mai putea fi temperat, și, în cazul unor acuzații, există probe imbatabile.

De ce filmăm în trafic?

Pentru că avem nevoie să demonstrăm că pietonul ăla aiurit de a ajuns pe capotă era la 50m de trecerea de pietoni, și nu pe trecere…

De ce avem camere în intersecții? E, aici încă nu știu de ce nu se și folosesc, să tai amenzi pentru trecere pe roșu sau alte minuni de genul.

Am dat doar câteva exemple, și toate cele de mai sus au avut susținătorii și contestatarii lor. Însă ceea ce nu poate fi negat este rolul lor benefic: îi obligă pe cei aflați în vizor să respecte normele.

Recent primarul sectorul 3 a decis instalarea de camere în sălile de clasă din școli și grădinițe, și decizia este, bine-nțeles, aplaudată și contestată pe măsură. Am refuzat mai deunăzi să mă angajez într-o discuție pe tema aceasta cu un cadru didactic, care, numai din modul în care a pus întrebarea, comunicase și poziția sa fermă, împotrivă. Motivele erau simple, pentru că nu vrea. Însă, așa cum am învățat că furia este un sentiment secundar, trebuie să le descoperi pe cele primare pentru a rezolva problema. De ce nu vrea? Că nu e fotogenică? Mă îndoiesc. Există cu siguranță ceva ce trebuie să rămână între cei patru pereți. Pentru sistemul educațional înregistrarea video, și mai ales audio a lecțiilor ar însemna o lovitură cumplită pentru cei care au adoptat demult ideea că „merge și așa” sistemul. Pentru că oricine din forurile abilitate poate verifica câte ore ai susținut, și mai ales cum. Apoi, imaginați-vă că am putea scăpa de inspecții. Vine inspectorul, vrea să vadă ce face X la clasă, ia aleator patru înregistrări și se convinge ce poate.

Acesta cred că ar fi motiv nu de panică, ci de paranoia, pentru mulți dintre cei care se așază la catedră, citesc ziarul și pun copiii să conspecteze. Cei care își fac în mod constant treaba, și nu pentru că îi obligă cineva, ci pentru că au înțeles care este le menirea, chiar nu au de ce să se teamă. Și așa scăpăm și de parada lecțiilor pregătite doar de ochii celor care vin să asiste… Camerele i-ar obliga, cu siguranță, și pe cei care vin la școală să taie frunză la câini, să muncească. Iar lucrul acesta – nu-i așa – nu se poate!!

Unii sunt de acord doar cu varianta video, nu și audio… Vreți să-mi spuneți că ceea ce discutați la școală cu copiii nu pot auzi părinții? Îmi este frică să mă gândesc la asta! Deși dacă ne gândim la scandalurile ieșite în presă… n-ar fi rău ca microfonul acela să-i oblige pe unii să-și controleze limbajul!

Să vedem și partea avantajoasă tuturor. Lucrurile au luat-o razna și în ceea ce privește comportamentul copiilor față de profesori. E greu să demonstrezi că devin agresivi, obraznici, și să le aplici sancțiunile pe măsură. La evaluare – susține că a fost nedreptățit, că el a „știut”, dar profesorul nu l-a trecut… Gândiți-vă la incidentele care au loc în clase, în ore sau în afara lor, pentru care este foarte greu de împărțit dreptatea. O analiză a înregistrărilor poate lămuri ușor lucrurile. Cine a dat primul, cum s-au desfășurat lucrurile… nu mai contează versiunile mai mult sau mai puțin înflorite ale copiilor.

Acum trageți linie și adunați… avem sau nu de câștigat din instalarea camerelor? Ce ziceți?

*Nu veniți cu varianta că trebuie dat un contract nu-știu-cui, ci vedeți tabloul complet.