Pro sau contra competiției în educație?!

20150601-122412-NEX7-J37A135F35Tema competiției este una ce amenință să devină un subiect în care taberele să se sfâșie între ele mai ceva ca în campaniile electorale, pentru că susținătorii uneia sau alteia dintre variante sunt la fel de înflăcărați și dornici să-i convingă pe ceilalți de dreptatea lor. Am citit articolul „Argument contra competiției”, și am ajuns la o concluzie: competiția, în orice formă, face parte din natura noastră umană, din instinctul de supraviețuire. A renunța la ea este o intervenție puternică, poate parte a „civilizării” necesare unei conviețuiri armonioase. Dar totuși, pentru ca acest scop să fie atins, toți cei implicați trebuie să fie de acord. Altfel vom avea un grup dominant care se va impune foarte ușor în fața celor care refuză competiția.

Am inventariat, așadar, câteva idei legate de competiție, și le voi numerota, nu pentru că ordinea lor are vreo importanță, ci pentru a vă fi mai ușor să le comentați. Nu mi-am propus un articol exhaustiv, dar aș vrea ca la final, cu ajutorul părerilor voastre, să avem cât mai multe nuanțe ale acestei idei de competiție.

  1. Cum să ne alegem liderii dacă nu prin competiție? Cei care ne conduc trebuie, prin definiție, să fie capabili să ne reprezinte. Le delegăm putere și responsabilitate, iar ei trebuie să decidă în numele nostru ceea ce este util și favorabil comunității. Vedem în jurul nostru ce rezultate dezastruoase are falsa competiție electorală, care nu ia în seamă capacitățile individului, ci structura și ierarhia unei liste guvernate de interese obscure. Ar fi o soluție să existe „examene pentru parlamentari”? Și un prag de trecere? Am putea alege fără a lua în calcul competiția?
  2. Jocurile copilăriei, la modul cel mai general sunt bazate pe competiție. La ce folosește jocul? Copilul se antrenează emoțional pentru a face față frustrărilor de mai târziu. Educația prin frustrare nu este o lecție plăcută, însă e o lecție ce trebuie învățată. Să luăm de exemplu un copil care nu știe ce e aceea frustrare. Care ajunge la adolescență fără să experimenteze acest lucru. Se va îndrăgosti, și „celălalt” nu îi va răspunde ci, pe criterii arbitrare, alege pe altcineva. Ce nivel de frustrare va atinge acest copil? Și cum îi va face față?
  3. Jocul didactic – introdus ca metodă de învățare încă de la grădiniță, este un alt tip de joc: are scop, obiective, presupune o sarcină didactică, include elemente de joc, dar vizează în principal învățarea. Îl transformăm în competiție? Cine câștigă-știe și cine nu știe-pierde? Sau acceptăm greșeala, cu condiția să învățăm din ea? Până unde respectăm regulile? Dacă le-am stabilit inițial, acestea se aplică tuturor, până la final. Sau intervenim și le schimbăm, pentru că unii copii nu sunt capabili să-și gestioneze emoțiile și dăm bulină tuturor, să se simtă bine?6
  4. Cum împăcăm criza de prestigiu, caracteristică vârstei preșcolare și școlare mici, cu ideea de competiție? Suntem capabili să apreciem fără să apostrofăm și umilim? Căci aici găsesc eu probleme de funcționare a competiției… Putem să renunțăm la etichete? Știm să aplicăm învățarea prin cooperare?
  5. Competiția sportivă versus fairplay. Sunt copii care fac sport de performanță. Privind programul unui astfel de copil, eu îl consider adult fără copilărie. Mi se pare prea mult… dar sportul nu este separabil de competiție. Înseamnă competiție. Olimpiadele la vechii greci însemnau competiție. Și în continuare, chiar și „for fun”, orice joc sportiv înseamnă competiție, dacă ții un scor. Și singur dacă joci tenis la perete, ești în competiție cu tine, cel din minutele anterioare. Mișcarea în schimb poate fi distractivă. Mersul pe bicicletă în paralel, plimbarea pe munte, dar mișcarea nu înseamnă sport.
  6. Concursurile școlare.  Ah, aici sensul e… nici nu am cuvinte. Sunt cele de fațadă, în care le dăm diplome tuturor, amăgindu-i să se creadă buni, când de fapt nu sunt. Și sunt cele dure, care triază, și dau o șansă în plus, elimină, sau cele care fac doar o analiză a nivelului. Le încurajăm sau nu? Cât de realistă trebuie să fie propria imagine a personalității? Contează cum ne vedem noi? Cum ne văd ceilalți? Cum suntem de fapt? Mai participăm sau nu?

Sunt, mai sus, o sumedenie de întrebări, care să ne țină ocupați zile în șir, și nu la toate dețin un răspuns. Însă mă gândesc că supraviețuirea unei specii se face prin competiție. Exemplarele mai puternice, mai capabile, domină un teritoriu mai vast, au primele acces la resurse, își aleg poziția și sunt cei care decid. Exemplarele mai slabe, necompetitive, sunt cele care se supun și acceptă ceea ce rămâne.

Societatea umană nu cred că este, chiar și în al treilea mileniu de civilizație, departe de această structură. În jungla umană a adulților, spre care ne creștem și îndreptăm copiii, e bine sau nu să fii competitiv?
Cum să crești un copil curajos, Alfie Kohn
Am făcut, la început, o trimitere către o traducere a unui articol aparținând lui Alfie Kohn, cu care nu sunt în totalitate de acord. Va fi așadar o adevărată provocare pentru mine participarea la a doua conferință din 21 mai, „Argument împotriva competiției”, mai ales că, după cum vedeți mai sus… întrebări am o sumedenie.

 

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in De-ale școlii and tagged .

3 Comments

  1. eu stiu asa: cand copilul meu avea putin peste un an, varul lui cu cateva lunimai mare, deja see simtea competitia dintre ei. in orice. cu cat au crescut cu atat a devenit mai vizibila, accentuata si de multe ori obositoare pentru noi, adultii. desi se vedeau rar, comnpetita aparea imediat dupa bucuria revederii.
    desi s a mai estompat si acum la 7 ani si jumatate tot se simte.
    la fel se intampla si cu prietenii din parc. e ceva instinctiv, dincolo de ceea ce invata la scoala.
    da, mi ar placea o educatie in care sa nu se puna atat de mult accent pe aspectul asta, pe evaluar si concursuri aproape saptamanale, astfel incat sa inteleaga ca invaa pentru ei si nu ptr un calificativ sau ptr a fi mai buni ca altii.
    dar competitia face parte din noi, ca oameni, oricat am vrea sa recunoastem sau nu.
    dar e important si sa intelegem ca participarea,implicarea, ne aduce un castig, indiferent pe ce loc ne situam. bucuria participarii,, sau prezentarea la un interviu pentru un job, sunt tot atatea etape pentru reusita. cred pe asta ar trebui pus mai mult accent si nu pe cine iese primul. poti sa nu iei interviul din prima, dar la un moment dat angajatorul sa isi aminteasca de o particularitate a ta si sa te solicite. nu ai „castigat” la prima strigare dar pe termen lung se poate dovedi un succes faptul ca ai fost acolo.

    • Uite, am uitat de competiția afectivă, de la banalele „pe cine iubești mai mult”, până la crizele afective… pur și simplu vrei mai mult.
      E foarte greu să controlezi instinctele de bază…

  2. aaa, nu mi aduce aminte de iubitul mai mult. pana si pe pisica o iubesc mai mult decat pe el (Dante) ca ei nu ii dau nici teme de facut nici sa si stranga haine sau altele :)))

Dă-i un răspuns lui vavaly Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente