Curaj, câinele cel fricos

Cred că știți serialul de desene animate, „Curaj, câinele fricos”, însă nu despre acesta este vorba azi. Azi e vorba despre Curaj. Nu, nici ministrul de la care așteptam atâtea, deși are și el ceva de-a face, ci despre curaj în sine, ca atitudine ce ar trebui să facă parte din seria celor cu care e bine să ne creștem copilul.

Am să încep totuși cu ministrul împricinat. Numirea sa la Învățământ, când probleme dificile agită lumea educației, a fost privită ca fiind de bun augur. Pregătit, și cu un nume predestinat să-și asume reforma și să o implementeze, a creat în mintea celor care așteptau demult o mână forte și un strop de curaj așteptări extraordinare. Și ministrul Curaj n-a avut curaj! A dezamăgit.

Ce înseamnă să ai curaj? Cu siguranță nu înseamnă să te arunci inconștient înainte, fără să calculezi riscurile, pentru că tu ai curaj și nu ți-e frică de nimic. A avea curaj înseamnă să găsești acel echilibru al nivelului de adrenalină, care să-ți permită să controlezi nivelul de frică într-un mod în care să rămâi conștient de pericole, și lucid în luarea deciziilor. A avea curaj cu siguranță nu înseamnă să fii „extrem”, indiferent ce înseamnă aceasta. Și nimeni și nimic nu-ți poate impune din afară care e acel nivel optim de adrenalină la care tu ai curaj.

Să luăm de exemplu frica de câini. Sunt copii care pentru nimic în lume nu s-ar apropia de animal, pentru că nivelul fricii este copleșitor pentru ei. Nu reușesc și pace să devină raționali, și să controleze acest sentiment. Și cu cât este mai mic, cu atât nivelul de „rațional” tinde să dispară, intervine cel de instinct și de apărare. Dacă comanda de „sus” e FUGI, nimeni și nimic nu-l va opri. Degeaba îi spui că ești cu mine, mie nu mi-e frică. El trebuie să aibă atâta încredere în tine, încât să știe că în momentul în care ți-a dat mâna, tu ești perfect capabil să îl aperi. Aceasta este legătura care îl ajută să găsească echilibru…

Și totuși, nu vei fi mereu acolo să-l sprijini, așa cum nu vei fi lângă el întreaga viața. Va trebui să-l înveți să gândească limpede în momente tensionate, să-și controleze emoțiile și să aibă puterea de a decide ceea ce este bine, pe termen lung, și nu confortul imediat. Abia atunci vei putea spune că este un copil curajos.

Să-l luăm drept cobai al experimentului de față tot pe ministrul Curaj. Discuția privind planurile cadru de gimnaziu a încleștat toți cei trei actori ai actului educațional, și s-a creat un moment de tensiune maximă, care l-a pus la încercare. S-a lăsat copleșit de presiune, iar decizia luată a împăcat pe toată lumea pe termen scurt. Cu alte cuvinte, nu a reformat sistemul, nu a dat pe nimeni afară, n-a renunțat la titulatură în învățământ, fiecare profesor a primit „o oră”, iar bieții copii… au devenit victimele unui experiment nedorit. Curaj n-a avut curaj.

Alt exemplu, mersul pe bicicleta cu două roți. Este pentru mulți părinți un hop care trebuie trecut, deși mulți dintre copii nu sunt, de cele mai multe ori pregătiți să-l facă. Să renunțe la acele roți ajutătoare. Cum îi „formezi” curajul? Îl pui pe bicicletă și îi dai drumul la vale. Sau îl înveți să înoate aruncându-l în apă. În ambele cazuri, cu destul de multe șanse, va învăța. Însă… nu ai crescut un copil curajos. Ai testat și ai activat instinctul de supraviețuire. Copilul s-a supus, el nu are curaj, ci nu are de ales. Merge înainte ca mielul la tăiere, și acesta nu este curaj!

Curaj înseamnă să ai capacitatea de a decide. De a trage tu aer în piept, de a-ți spune „pot” și a merge mai departe.

Cum să crești un copil curajos, Alfie Kohn

Nu știu ce se întâmplă „acasă”, și cum își crește fiecare copilul. Însă, la școală, educația în spiritul curajului are loc la orice pas, iar responsabilitatea ce apasă umerii profesorilor este enormă. Am văzut viitoare cadre didactice care tremură ca varga, ori nu intră la un examen pentru că „le este frică”. Nu au, așadar, deprinderile necesare pentru a-și controla nivelul de adrenalină, și de a decide. Peste câțiva ani, copiii vor da primele examene din viața lor cu tine alături. Ce le vei spune, și cum îi vei încuraja, dacă tu, ca adult, nu vei ști ce să faci?

La educație fizică, săritura la capră. Omul este obișnuit să meargă. Nu este pasăre, și a-l desprinde de legătura lui naturală cu pământul înseamnă să-i provoci limitele (cui nu-i e frică de avion?). Îi ceri să-și rupă singur această legătură de securitate, adică să renunțe la gradul de confort, și să se arunce în aer, unde nimic nu-i mai poate oferi controlul. Depinde de profesor cum explică, cum formează fiecare deprindere, cum îl ajută să înțeleagă că momentul de control îl ai la decolare, când imprimi mișcarea, și, mai ales, că „el” este acolo să te ajute. Câtă psihologie a copilului ar trebui să știe un profesor de sport? Sau oricine are un fluier și spune „săriți” poate rezolva și această problemă?

Ne-am obișnuit să ne supunem, și să aruncăm altcuiva responsabilitatea. Noi nu avem curaj să ne asumăm deciziile. Să spui „Eu consider că lucrurile așa ar trebui făcute”, și să semnezi…

Când ați fi vrut să aveți curaj?

 

Cristina H.
Posted in Idei pentru timpul liber and tagged , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea anonimatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente