Uite-l, băăă, ce țăran!! | Talente de Năzdrăvani

Săptămâna trecută la Social Media Summit s-a lansat o campanie pe cât de frumoasă, pe atât de grea: „Sunt țăran”. În momentul-cheie al anunțării temei am crezut că are loc vreun fenomen cosmic inedit, se aliniază planetele și începem în sfârșit să vorbim, serios, de valori, și, nu numai atât, de modul în care lipsa acestora se reflectă în comportamentul nostru din viața de zi cu zi.

Au pornit de la un apelativ pe care îl auzim din ce în ce mai des, „bă, țărane!”, și și-au propus să schimbe mentalitatea pe care o avem, la nivel de comunitate, asupra acestei noțiuni. A fi țăran nu este o rușine, și mulți dintre cei care se aflau acolo în sală nu erau orășeni get-beget, originile lor era tot în spațiul rural. Nu știu unde s-a pierdut de fapt sensul propriu, plin de conținut, al acestui cuvânt. Peiorativ, a fi țăran la oraș înseamnă a fi lipsit de bun-simț, a încălca cu bună știință normele sociale, a fi egoist și a te gândi în primul rând la tine. A fi țăran la sat înseamnă să fii respectuos, parolist,punctual, să ai un simț al măsurii, și să deții un bine înrădăcinat respect față de muncă.

Acum rămâne de caracterizat această nouă specie, numită „băă, țărane!”. Campania BIZ își propune să schimbe mentalitatea existentă acum, și să reabiliteze cuvântul „țăran”. De fapt, campania atinge puncte foarte sensibile ale societății noastre actuale, dincolo de „motivele” pentru care fiecare dintre cei care s-au implicat au ales să spună că sunt țărani. (Puteți accesa site-ul campaniei, și să le treceți în revistă, veți avea surpriză să nu le puteți adopta chiar pe toate!)

Ceea ce mi se pare misiune imposibilă este mesajul subînțeles al campaniei: acela de a fi mai răbdători și toleranți cu ceilalți, de a ne impune să ne schimbăm – în bine! -, de a vorbi mai frumos unii cu alții, de a transmite un mesaj fără să ne propunem, conștient sau nu, să rănim. „Poate că pe la voi pe-acolo, la țară, așa se face!” nu este un feedback, nu are niciun fel de valență educațională. Unul din profesorii de la facultate ne tot spune că, atunci când pe stradă nu ne convine ceva, să ne gândim cât este și vina noastră (a adulților, dar în mod special a profesorilor, căci acesta era contextul.)

Fiecare poate schimba ceva. Și am văzut asta la copilul meu, de 10 ani, care, privind admirativ o tânără ce aduna excrementele cățelului, a spus mai tare decât era cazul: Uite, vezi, se poate! De ce nu pot toți? Tânăra a zâmbit, și am privit împreună o altă doamnă, pe partea cealaltă a străzii, ignorând cu desăvârșire activitățile fiziologice ale cățelului propriu… Așadar, ce să sper? Că vom avea copii care își vor croi țara așa cum și-o doresc. Dar că până atunci noi trebuie să fim cei care dăm exemplu, ca să aibă de la cine învăța.

Și da, la mine acolo, la țară, unde am mers cu căruța sau pe jos ani la rând, unde am cules porumb și am bătut fasole, unde calc și acum cu nostalgie, au rămas puțini țărani. Nu am origini burgheze, sunt țărancă după ambii părinți. Bunica mea a mers doar în clasa I, dar a învățat mai mult singură acasă, pentru că și-a dorit. Bunicul meu și-a crescut copii, și-a îngropat sufletul în colectiv. Ceilalți doi bunici au fost rupți dintr-un sat de graniță, mutați forțat la oraș, și obligați să se redescopere, să dea vieții alt sens. Dar știu că bunica mea se spăla în fiecare seară, deși apa nu curgea la robinet, se scotea manual din puț, și nu te ucidea cu mirosul dacă urca în metrou. La bunicii mei în sat oamenii se salută, fie că se cunosc ori ba. Și aș putea să vorbesc, din amintiri, despre ce țărani minunați au fost bunicii mei.

Am crescut la sat. M-am mutat la oraș, unde nimeni nu te aude dacă strigi după ajutor. Lumea merge cu capul în jos, surdă, mută, insensibilă… calcă în picioare ultima urmă de umanitate, și o închid în egoism. „Scapă” din mână, pe jos, ambalajul ori țigara…

… ce țărani, dom’le…