Chiar înainte să înceapă școala am văzut pe unul din grupurile de învățători de pe facebook o clasă decorată care părea desprinsă dintr-o poveste. Toate colegele care au reacționat atunci erau pe linia „așa ceva nu se poate să existe la noi”, spunându-i minune sau atribuindu-i alte calificative de gen.
A început școala și odată cu ea și scandalul. Pe scurt, clasa Disney de la Liceul pedagogic Timișoara nu este „normală”.
Sursă foto și declarație: oradetimis.ro (sunt mult mai multe imagini disponibile)
Am atras atenția asupra faptului că normalitatea este cea care trebuie să predomine, nu este normal să îi îndepărtăm pe copii de realitate. Nu este un lucru care să nu poată fi apreciat, este un lucru frumos, dar școala ar trebui să le ofere copiilor stabilitate, un mediu egal, nediscriminatoriu, în care copilului să i se ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise. Am fost în mijlocul lor, am avut o poziție despre ceea ce am identificat la fața locului, un lucru este clar, ne bucură priceperea lor și arta pe care au dovedit-o în a pregăti sălile de clasă, au fost extraordinari, dar e normal să păstrăm limitele și normalitatea, a declarat pentru oradetimis.ro, Aura Danielescu, inspectorul școlar general al ISJ Timiș.
Așadar, inspectoratul se scandalizează că, la un liceu pedagogic, care teoretic ar trebui să și experimenteze alternative educaționale, din fonduri private, se realizează un decor care, dincolo de aspectul de poveste, este și practic. Zidul din spate ascunde dulăpioarele copiilor, rafturile cu rechizite sunt în „scorburi”, și ne uităm la tabla spre căsuța piticilor. Nu se spune văd nimic de proiectorul instalat, bănuiesc din aceiași bani, deasupra tablei.
Dacă tot milităm la nivel oficial pentru o școală a normalului, de ce în marea majoritate a școlilor românești nu există acest „normal” la care să ne raportăm? În mediul rural – „un mediu egal, nediscriminatoriu” – sunt școli care au toalete afară, nu au apă curentă, se încălzesc cu lemne. Sunt școli unde băncile au și 100 de ani. Sunt școli unde părinții cumpără la început de an bănci, perdele, dulapuri. Comentez în continuare: „…copilului să i se ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise.” – sigur, o lume în care îl punem în genunchi la școală, îi spunem că Darwin e un impostor, că trebuie să se supună și să nu gândească. La care „normal” ar trebui să ne raportăm? Declarația celor de la ISJ Timiș dă dovadă de un mod limitat de gândire, un „pat al lui Procust” care domină spațiul de decizie românesc, cel puțin la nivel educațional.
După ce că nu sunt în stare să le asigure copiilor manuale, că i-au transformat în cobai ai unor reforme făcute cu picioarele și din mers, au un tupeu fantastic să ne vorbească despre „normalitate”. Mie nu mi se pare „normal” ca, atunci când, prin lege, învățământul este numit „gratuit”, să cumpăr manuale, pentru că cele de la școală sunt într-o stare jalnică. Nu mi se pare normal să cumpăr cretă, proiector, dulapuri, și tot ce mi-au mai auzit urechile la început de an școlar. Nu mi se pare normal să citesc în manualul de istorie de-a patra, pe care Iris îl folosește anul acesta, că România și-a depus candidatura la aderarea în UE, și să argumenteze de ce se dorește acest lucru. Nu mi se pare normal să avem un învățământ depășit de realitățile în care trăim, și să mai citesc că folosirea magnetofonului la clasă este „mijloc modern de învățare”.
Nu e normal să existe clase cu 36 de copii, la ciclul primar, când în legea educației – art. 63, (1) c), se spune că o clasă de nivel primar are în medie 20 de copii, nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25!
Mă bucur că undeva, pe pământ românesc există 28 de copii (am numărat scăunele din poză) care se duc de plăcere la școală, și, la clasa pregătitoare, se simt bine și nu regretă grădinița. Cei de la inspectorate, ministere, alte comitete și comiții, să-și tină părerile pentru ei, până când vor fi în stare să ne ofere un normal în care să ne simțim respectați, și nu abuzați la orice decizie.
Știu ce se va întâmpla în continuare: clasa nu va fi „demolată”, însă pariez că în toamnă se va da o circulară prin care se interzice cadrelor didactice să intervină în „normalul” clasei. Fără derapaje de la linia de partid, da?
Ca să închei „vesel”… se potrivește bancul următor:
În cimitir, groparul sapă liniștit. Dintr-un mormânt se ridică un schelet. Încearcă să-l sperie, însă el își vede de treabă. Văzând că n-are succes, scheletul se îndreaptă spre gard și dă să sară.
Dintr-odată se trezește cu ditamai lopata după ceafă.
Groparul: Râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta!
(orice asemănare cu personajele și faptele reale nu este deloc întâmplătoare 🙂 )
Însă suntem în căutare de alte culori. Mi-am amintit cu această ocazie de o carte primită toamna trecută, Sunt copil, cum mă simt? , de Corina Bimbașa. Este primul volum al seriei Recunoaște emoția, din care vor mai fi editate câteva titluri care sună foarte interesant: Sunt la școală. Cum mă simt? pentru copii de 6-12 ani și Nu mai sunt copil. Cum mă simt?, pentru copii mai mari de 12 ani. Cea de-a doua ar fi fost poate minunată acum, la început de an școlar, dar probabil încă nu este gata. Am lăsat-o pe Iris să caute ce alte emoții putem pune în evantai, și a ales încrezător, mândru, dezamăgit. Chiar i-a plăcut cum sunt explicate sentimentele, pentru a le putea „recunoaște”, a criticat doar grafica, deși mie mi s-au părut fețele extrem de expresive, chiar dacă stilul nu e chiar unul preferat de mine. Mi-a plăcut enorm pagina dedicată furiei. Identifică momentul apariției furiei – copilul pierde la un joc, e lovit de alt copil, nu e băgat în seamă de ceilalți, cazuri care se întâmplă nu zi de zi, ci secundă de secundă! Apoi dă și soluțiile:
Toamna aceasta Bucureștiul devine destul de „agitat” la categoria evenimente pentru copii, poate pentru ca cei mici să simtă cât mai ușor trecerea de la vacanță la școală. Și cum este și perioadă de evaluări, când faci eforturi să scuturi de nisip amintirile din anul școlar trecut, atelierele sunt mai mult decât bine-venite.
Ultimul pe lista noastră din Vrancea, adăugat cumva din mers, a fost mausoleul de la Soveja. Ne propusesem Mărășești și Mărăști, dar după vizita la 
Chiar la începutul verii am fost la teatrul Excelsior la ultima reprezentație a stagiunii cu Thomas Sawyer, (vezi recomandarea mea 
