Se întâmplă uneori să asculți oamenii vorbind, și să-ți dai seama că în jurul bulei de siguranță pe care ai creat-o în jurul copilului tău există o altă lume, total paralelă, unde lucrurile nu se mai împart în alb și negru, unde nuanțele de gri sunt variate, tentante și ascund capcane periculoase. Sunt momentele în care ai vrea să-și iei copilul în brațe, să-l faci mic și să-l bagi înapoi în săculețul protector, unde îl țineai în siguranță. Sunt momentele în care zbor lângă el, și mă întreb dacă aripile lui sunt destul de puternice pentru a face față vânturilor gri ce-l vor pune la încercare dincolo de peretele până la care eu am acces în viața lui. Și mă întreb cu disperare dacă trec sau nu acest examen al vieții, dacă l-am învățat cum să respire corect când întinde aripile, cum să înfrunte vânturile, pe care să le ia în piept și să le învingă și pe care să le aștepte cuminte să treacă.
Este cel mai greu examen al vieții, acela în care vezi dacă munca ta de părinte dă sau nu roade. Dacă copilul tău este capabil să-și aleagă și să urmeze un drum în viață, împăcat cu el însuși, mulțumit de ceea ce face, și reușind să identifice singur și să ocolească „gropile” din asfalt, fără să cadă în ele.
Cam aceasta era starea mea de spirit la o discuție între specialiști despre consumul de droguri la copii, în București. Nu eram implicată în discuție, dar asta nu înseamnă că nu auzeam și nu mi se zburlise fiecare firicel de păr. Am copii la vârsta critică din raport, și la liceu central din capitală, așa că mă lua amețeala cu fiecare slide pe care îl schimbam. Discuția pornea de la soluțiile pentru copiii prezentați la urgență cu intoxicații cu substanțe interzise de lege, și aici erau primele două categorii: copii intoxicați accidental și copii intoxicați voluntar. Voi începe cu prima.
Accidental există variante: părinții consumatori – bebeluși născuți dependenți și probleme greu de imaginat pentru un om normal. Sau probleme cu adolescenți, copii altfel ok, care n-au nimic de-a face cu drogurile, dar s-au aflat în compania nepotrivită. De exemplu, ieși în club cu gașca, ești simpatică, X te vede, te place, dar nu-i răspunzi. Pleci să dansezi, lași paharul pe masă… când te întorci, de sete, îl termini… și te trezești dimineață, nu știi unde, nu știi cum, nu știi când ai pierdut firul în club. Sau și mai rău, te trezești la spital (peste poate câteva zile)… fără să-ți amintești nimic din noaptea cu pricina, și de-odată viața la 16 ani parcă nu mai e așa distractivă. Soluția pentru aceste cazuri este să ne învățăm copiii ca la ieșirile în oraș să consume numai băuturi îmbuteliate, pe care să le deschidă ei, sau să fie deschise în fața lor, să le consume și să le arunce dacă nu le pot supraveghea. Anul acesta Andrei a fost în prima lui tabără. Și au fost la discotecă în grup. Ascultând prelegerea, mi-am dat seama că viața curge mai repede decât vreau eu, și unde abia bifasem discuțiile despre s e x, și așteptam măcar o scurtă perioadă de liniște… mi-am dat seama că nu va veni.
De ce? Pentru că ne apropiem îngrozitor de repede de vârsta care intra în cea de-a doua categorie. Cel mai mic consumator voluntar prezentat la UPU avea 9 ani, și își injecta singur heroină de trei ori pe zi, cu o dexteritate pe care unele asistente de la recoltări n-o capătă după ani de experiență. Frecvența cu care încep să apară cazurile de 12 ani – clasa a VIa- devine din ce în ce mai alarmantă… iar pe grupa de vârstă 15-18 ani, consumul crește vertiginos. 
Îngrijorător este faptul că acești copii nu vin din familii defavorizate. Sunt copii din mari licee bucureștene, copii care își permit financiar drogurile, ajung rapid la dependență și adulții din jurul lor sunt prea preocupați de alte aspecte ale vieții în loc să-și petreacă timpul cu ei, să-i asculte și să-i sprijine.
Disperarea că „nu se face nimic” se citea în toate glasurile implicate în dezbatere. Părinții nu discută, sau nu știu ce să discute cu copiii. Se complac în a-și considera odrasla perfectă, imună la tentații, și îl iau în brațe pe „nu mi se întâmplă tocmai mie”. Media știe să facă circ, nu educație, și era dată ca exemplu captura impresionantă de heroină din vara aceasta. Câte secunde însemnau, pe lângă bla-bla-ul ce umplea imaginile în reluare cu rezervoarele tirurilor transportoare, să înșiri efectele devastatoare ale consumului de heroină? De ce nu există spațiu gratuit, așa cum există pentru alte campanii, în care să fie puse pe ecran măcar câte cinci din urmări ale consumului de droguri? Nici la școală cadrele didactice nu se implică. Erau propuneri pentru includerea acestor teme de educație în orele de religie și dirigenție. Referitor la ultima, se face, dar la liceu, și destul de timid, fiecare cum poate. Eu una aș vrea materiale video reale, cum se chinuie cu orele medicii să țină în viață un adolescent cu supradoză. Cum fiecare secundă contează și cum trebuie să te resemnezi că nu ești Dumnezeu și nu poți face minuni. Aș vrea să vadă secții de dezintoxicare, cum ajungi să fii redus la treapta de animal, depersonalizat, absent, și să vadă asta dincolo de praful alb sau țigară.
Cu un lucru aveau dreptate. Consumăm timp cu orele de religie, și nu le folosim. Din nefericire, biserica ortodoxă are o influență impresionantă în rândul maselor, pe care o folosește numai în interes propriu, nu să facă educație și să schimbe mentalități. Soluția pe care ei o găsesc pentru orice problemă a societății noastre este cea radicală: educație sexuală? Nu: Abstinență. Droguri? Abstinență! Nu continui, că mă enervez, și nu face bine. Nu există educație cu forța. Unui copil când îi vei spune NU, va încerca cu siguranță zona interzisă. Trebuie să-l lași să înțeleagă, să judece, și să ajungă singur la concluzia aceasta.
Întrebarea ce-mi stătea în minte – cum au acces la substanțe și-a căpătat repede răspuns. Dacă magazinele din stradă au fost închise, cele online prosperă, bine-nțeles, mascat. Dar livrarea este mai rapidă decât la pizza, dai telefon și în 15 min ai un evantai de oferte. N-ar fi rău să verificați istoricul navigării de pe computer, telefon sau tabletă, și sper să nu aveți surpriza să constatați un interes deosebit pentru „sare de baie” sau alte accesorii de acest gen.
La final m-am întrebat dacă n-ar fi o idee bună și la noi legea din Asia de Sud-Est, pedeapsa cu moartea pentru traficanți și dealeri, măcar pentru cei din urmă prinși că vând copiilor. V-aș întreba dacă ați vorbit cu copilul vostru, ce vârstă are, ce a înțeles, cum reacționează la știrile de acest gen. I s-a spus la școală ceva? S-a întâlnit vreodată cu o ofertă de acest gen? Tu știi ce face acum copilul tău?
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Mhm, ok, acum putem sa gandim un pic mai departe de: drogurile, noul bau-bau pentru adulti? Nu stiu in ce categorie de varsta se incadreaza majoritatea cititorilor tai, dar am sa presupun ca nu’s chiar asa multi de 20 + (un pic), asa ca am sa imi ofer opinia de „insider” (ma rog, mai mult by-stander) in lumea asta a bu-hu-hu tentatiilor. In primul rand, un copil/tanar caruia nu ii lipseste nimic esential (ma refer la dragoste, incredere in el, mediu sanatos familial) NU va ajunge dependent de droguri hardcore. TOTI cei pe care ii stiu de baga metadona, cocaina si alte cele au probleme mai serioase to begin with. Incepand de la lipsa de atentie de la familia care crede ca e ok numai sa arunce cu bani in ei si-n rest sa nu ii intrebe de sanatate, la mediu violent in care au crescut (nu neaparat sarac) sau parinti cu asteptari prea mari (tu sa fii primul in clasa, olimpic, mereu „cuminte” – whatever that means, abstinent in toate), a caror greutate i-a facut sa clacheze. Din „fericire” copiii tinuti in lesa stransa in perioada adolescentei sunt atat de spalati pe creier incat rareori incearca asa ceva, dar daca o fac totusi dintr-o revolta stupida sunt si printre cei care dau cu capul de targa spitalului cel mai tare (daca mai apuca). Mai sunt si cei care incearca pentru a se integra intr-un grup, dar aici iar este vina parintilor care nu au stiut sa il indrume in a-si construi propria personalitate in ciuda faptului ca nu sunt de acord cu ea. Un copil invatat ca trebuie sa fie pe placul parintilor ca sa fie iubit, va continua acest model de comportament si in viitoarele relatii, atunci cand parintii nu vor mai fi pe primul plan in viata sa. In al treilea rand, daca ai un copil inteligent, open-minded, curios, da, va incerca la un moment dat… ceva. Ca sa vada cum e. Vezi persoane cu talent deosebit, scriitori, oameni de stiinta, mai toti aveau „a drug of choice”, in special barbatii. Deci nu pornim ca bovinele de la premisa ca daca ne prefacem ca nu o sa faca si nu o sa dreaga sfantul si inocentul copil, neaparat asa o sa se intample. Ce ai tu, ca parinte, de facut in acest caz? Ei bine, cel mai important e sa ii explici ca NU TOATE DROGURILE SUNT LA FEL. Ca rahaturile alea de etnobotanice asta sunt, rahaturi de pesticide si otravuri (literally) care incep sa iti faca creierul terci de la prima utilizare. Ca drogurile „mari” provoaca dependenta FIZICA de la prima utilizare si ca ce sa vezi puiule, dupa iti trebuie bani seriosi ca sa sustii consumul, si de cele mai multe ori continui nu pentru ce stare placuta provoaca, ci ca sa nu te chinui ca un vierme cu durerea fizica de withdrawal. Ca daca tot vrei sa incerci, stay safe: weed de ex, care nu provoaca dependenta, efectele sunt mild si iata ca oameni mai deschisi si mai putin corupti o baga si in legalitate. Ca alcoolul e ok ocazional, dar uite, nu vrei sa ajungi ca aia de ii vezi la stiri rupti in vama cand pierzi controlul. Ca tutunul nu te omoara, decat peste 20-30 de ani. Tot in chinuri. Vedeti impreuna documentare despre, sunt o gramada care arata si ce se intampla dupa ce curiozitatea e satisfacuta. In ultimul rand, nu ii speriati si indepartati de voi. Tot copiii vostri sunt. Spuneti-le ca e ok daca au facut-o. Ca va pot spune si nu ii dati afara din sufletul vostru din cauza asta. Intrebati-l de ce a facut-o. Daca simte ca ii lipseste ceva. Si spune-i ca tu, ca parinte, vrei sa stii, decat sa nu stii. Daca e altceva decat pura curiozitate, eu stiu, tristete, singuratate, ca o sa treaca si altfel. Drogurile nu sunt rezolvare sau prieteni. Voi sunteti. Si ca e bine, totusi, sa mai astepte.
Ai dreptate, cititori 20+ cred că sunt puțini, pentru că este un site care se adresează părinților. Ce-am urmărit prin el nu e să ajut acolo unde deja sunt probleme, pentru că doar psihologii și cei de meserie o pot face în acel punct. Însă mă bucur că ai postat mesajul, pune o lumină din altă direcție, părinții să fie atenți și la greșelile lor și cum își trăiesc viața, ce presiuni pun pe copii.
Un alt punct pe care am vrut să-l subliniez este cel al educației, care TREBUIE făcută. Copiii trebuie să știe cum se numesc, ce efecte au, pentru că numai așa îi poți ajuta să ia o decizie corectă. Și educație înseamnă și ceea ce am boldit în articol. Cred că e un punct de început.
Mă interesează în primul rând să nu ajungă victime accidentale. Acolo unde ei decid, chiar dacă decid prost, noi părinții nu avem ce să facem, decât să le fim sprijin. Dar așa cum îl învăț să treacă strada pe la semafor, în siguranța, așa îl învăț și că în club nu accepți băuturi de la necunoscuți, și nici băuturi deschise.
E un început, nu?
Te contrazic cu o singură problemă, iarba ARE urmări, este complet greșită impresia că e „nevinovată”. Nu am acum la îndemână materialul pe care l-am folosit pentru articol, și nu vreau să vorbesc din punct de vedere al ne-expertului. Dacă te interesează, revin cu informația.
*Edit: așadar, la adolescenți, consumul ăsta nevinovat implică: tahicardie, hipotensiune arteriala, frecvent crize de panica, convulsii. Dacă există și un fond medical nedepistat, combinația este minunată. Chiar dacă nu dă dependență fizică așa ca celelalte, dă dependență psihologică. În cazuri mai grave, produce coma superficială, – halucinații, sentimente de persecuție și dedublări ale personalității, asociate cu anxietate extremă.
Poate convulsiile nu sună periculos… dar de ce poți da cu capul în timpul unei crize, da.
Concluzia o tragi singur.
Of…ce m-ai pus pe ganduri!! Nu ca nu stiam de droguri, dar ..pana acum pareau departe…Nici in com. Costei ( Timis ) drogurile nu sunt straine..chiar vis-a vis de casa noastra este un parc de joaca unde mai mergeau copiii sa se joace..de curand am fost si eu pentru ca m-au chemat copiii sa vad niste pui de catelusi aruncati probabil acolo. Nu mi-a venit sa cred cand am vazut seringi pe jos!!! ( si ceva prezervative) Am ramas fara cuvinte si ajunsa acasa le-am explicat copiilor ( mai ales lui Gabi) ce si cum…si despre seringi si despre prezervative…cica acolo e sexy club sambata si duminica..vis- a vis de casa noastra si noi stam vis-a vis de fosta primarie!! deci chiar pe centru..cum se zice!!!
Andreea, și când va pleca la școală… la liceu/facultate, vor fi multe tentații. Ai mei de când au văzut că „se poate discuta” cu mine pe orice temă au început să mă asalteze cu întrebările, curiozități pe care habar n-aveam că le au la vârsta aceasta!! Și trăgând linie, aveam și eu curiozitățile mele la vârsta lor, însă nu aveam pe cine să întreb… nu exista un „google”, și nici adulți dispuși să discute 🙁
Ma bucur ca mi-ai raspuns 🙂 sunt la curent cu tot ce inseamna studii in domeniu pentru ca, asa cum am spus, ma invart intr-un mediu unde consumul este frecvent si din pacate, deseori necumpatat, si eu nu imi formez o parere despre un subiect (important) decat dupa ce cunosc toate laturile acestuia (cum e cel mai sanatos, cred). Altfel, chiar aerul care ne inconjoara este poluat si cancerigen, dar asta nu inseamna ca nu mai respiram, nu? Consumul de iarba ocazional (insemnand 2 ori/an de ex) nu provoaca alte daune decat cele provocate de consumul unei tigari obisnuite. Unii ar zice chiar mai putin, dar dat fiind ca nu cunoastem cu exactitate daca e „bio” decat daca o crestem cu mana noastra, m-as abtine de la astfel de comentarii. Iar pentru un om care sufera de durere severa si cronica in romania, (ex bunica mea – cancer terminal), e mana cereasca, chiar daca efectul dureaza una-doua ore, se simte om in orele alea. Intr-adevar, consumata zilnic si in cantitati mari, te transforma intr-o leguma cu care nu se mai poate comunica logic (cunosc…).
Despre preventie, neluatul de nimic desfacut de la necunoscut (includ aici pe langa pahare cu alcool, si tigarile – sunt persoane care isi scot tutunul din tigari si baga amestecat, ca sa poata fuma mai „public”, sau o tipa careia in loc de o tigara cu iarba i s-a oferit una cu heroina). Al doilea pas este sa anunte de fiecare data unde este, cand pleaca, cand ajunge undeva, la fete – cand se urca noaptea intr-un taxi sau masina si nr.-ul acestuia. Nu neaparat parintii, dar macar un prieten de incredere. Poate par paranoica, dar am auzit si am vazut cu ochii mei atatea, incat prefer sa fiu paranoica decat sa fiu batuta, violata, sau intr-un portbagaj in drum spre Italia. Iubitul meu are o fosta colega de facultate care a fost vanduta de verisoara ei unor prozeneti in Thailanda, acum 7 ani. Nici acum nu a scapat de acolo. Repet, aceste intamplari se gasesc intr-un mediu intelectual, artistic, oameni cu joburi importante, respectati de societate. Nici nu vreau sa ma gandesc ce se intampla in paturile sociale inferioare. Rezum: locatia trebuie mereu comunicata cuiva, eventual si timpul petrecut acolo. Eu ii dau mesaj iubitului meu asa: cand plec de acasa, cand ajung unde am treaba si cam cat aproximez ca stau, cand plec de acolo, si eventual, daca nu e si el acasa, cand ajung inapoi.
Alt lucru pe care il poti face e sa ii spui ca are timp pentru toate. Adolescentii, in marea lor majoritate, nu sunt capabili sa ia asemenea decizii pentru ei insisi, nu pentru ca ar fi prosti sau neinformati, ci din cauza lipsei de experienta. Cunosc un numar totusi limitat de oameni, adeseori asemanatori cu ei, deci un numar limitat de viziuni asupra unei probleme. In facultate, la serviciu, li se va extinde orizontul, plus ca vor deveni mai individualisti, si nu vor mai alerga dupa tot ce pare „cool”. Deci incercati, cu prietenie, sa ii tineti departe de aceste lucruri macar pana la majorat 🙂 ah, mai voiam sa zic ceva: ar trebui ca tinerii sa semnaleze in cluburi cand vad minori. Acestia NU au ce cauta acolo. Eu o fac de fiecare data, gasesc un bodyguard sau ceva si il conving sa ii legitimeze. De obicei reusesc. Mi-e mila intr-un fel pentru ei, pentru ca am fost si eu acolo, dar sincer cred ca este mai bine asa. De asemenea la magazine atrag atentia vanzatoarei daca vad ca se repede sa vanda alcool sau tigari minorilor. Scuza cu „e pentru tata” e fumata de cand aveam eu putini ani, si chiar daca ar fi asa, nici iresponsabilitatea parintilor nu e de nepedepsit.
Iar m-am intins, dar vreau sa mai adaug ceva: vorbiti, vorbiti, vorbiti! cu copilul si mai ales adolescentul vostru. Despre orice! Numai asa il puteti cunoaste, citi printre randuri. Uite de exemplu mama, cand eram la liceu, venea de la serviciu, facea o „cafeluta” si stateam la barfa ca fetele. Ea imi povestea despre colegele ei, eu despre colegii si prietenii mei. Mama mea e o tipa foarte empatica si deschisa, si faptul ca simteam inca de pe atunci ca ii pot spune orice fara sa puna mainile in sold, a ajutat foarte mult sa nu trecem prin furia adolescentului neinteles. E important sa le vorbiti si voi la fel de deschis, nu doar sa ii trageti de limba pentru ca nu veti obtine nimic. Poate obtineti si beneficii, informatii noi, sau poate doar petreceti cu copilul vostru timp de calitate 🙂
Am vazut si edit-ul:
Consumul pe un fond medical nedepistat intr-adevar, poate duce la consecinte grave, dar te invit sa citesti disclaimerul de la cinema-ul 4D, care poate induce crize de epilepsie, convulsii, infarct si altele. Ce facem, il interzicem? De asemenea, ai citit vreodata prospectul de la Nurofen Plus? (asta am la indemana). Suna foarte scary, si totusi se vinde la liber, in farmacii. Efectele pe care le citezi apar in urma unui consum frecvent si a unor cantitati mari, dar, desigur, in aceste studii infricosatoare nu vad sa scrie apare efectul de la un consum de (nu stiu cate grame o data). Eu nu despre asta vorbesc. Eu vorbesc despre experienta vs teorie. Dependenta psihologica apare si in cazul tv-ului, si in cazul jocurilor video, putem vorbi de dependenta psihologica si in relatie cu o persoana, cum este cazul celor care persista in relatii abuzive si gasesc continuu scuze acuzatorului. Internetul: un alt posibil factor al dependetei psihologice. Nu vad chestiile astea interzise. De ce? Pentru ca in cazul unei dependente psihologice, problema este alta. Obiectul sau persoana asupra caruia/careia se manifesta aceasta dependenta nu este cauza, ci consecinta, iar cauza trebuie cautata in alta parte si in cel mai fericit caz, tratata la psiholog/psihiatru.
Până la urmă orice medicament e un drog, însă există o mare diferență. Normal că îi dai opium și morfină unui om ca să-și poată trăi cu demnitate ultimele clipe, mi se pare inuman să nu o faci.
Da, am citit prospectul de la nurofen plus, că aveam nevoie să iau și să conduc, și farmacista nu știa ce efecte are… Însă acolo alegi, iei sau nu medicamentul. Prospectele știm cum sunt făcute… să acopere orice situație în care compania ar putea fi dată în judecată. Dar medicamentele le iei cu scopul de a fi „mai bine”, nu de a te distruge.
Da, știu și de țigările manufacturate, n-am ajuns cu discuția la ele. Încă.
Tot ce spui tu e perfect adevărat, și poate am avea șanse mult mai mari dacă de la teorie chiar am ajunge la practică cu copiii, de orice vârstă. Ca să alegi între bine și rău, trebuie să le cunoști pe amândouă. Însă cum să o faci cu părinți care nu știu poate să le vorbească, profesori prea grăbiți să evalueze și să critice, și o biserică intolerantă, complet departe de realitate?
Alor mei le-am spus că nu există nimic pe lumea asta, absolut niciun lucru pe care ei să-l facă și eu să nu-i mai iubesc. Și le repet continuu. Da, mă pot necăji, supăra, scoate din minți, și o să reacționez, poate nu pe placul lor, că sunt om. Dar asta nu are de-a face cu ce simt pentru ei, aici totul rămâne ca în ziua în care i-am ținut prima dată în brațe. Și indiferent ce-ar face, eu sunt acolo întâi să-i sprijin, să-i ajut să depășească momentul.
Nu știu dacă va fi de-ajuns. Abia am „împlinit” 12 ani, și următorii 6 sper să fie cei mai frumoși ani din viața noastră.
un subiect la care nu m as fi gandit in urma cu cativa ani si mai ales nu abordat aici, pe site ul asta unde e atata frumos, candoare, copilarie.
din pacate insa viata este si asa, societatea in care traim ne obliga sa ne uitam atenti si la zona gri ce se afla dincolo de zidurile inocentei si familiei. cu atat mai mult deci te felicit ca ai abordat subiectul atat de realist si transant.
probabil ca multi parinti si dascali merg inca pe educatia aceea in care copilul sa vada doar binele, frumosul, sa ii ferim de ce e urat, de imagini şocante şi deznodământuri nefericite.
citeam insa de curand cum danezii nu fac acest lucru iar copiii lor sunt pusi sa experimenteze si sentimentele negative tocmai pentru a le intelege si a le face faţă.
de asta cred că o abordare directă, realistă, tranşantă, cu prezentarea concretă a consecinţelor, poate da rezultate.
eu, ca adult, am citit cartea Caietul Mayei de Isabel Allende şi am rămas zguduită de ce am citit. e o carte pe care i o voi pune copilului la dispozitie cand va incepe sa citeasca si sa inteleaga. nu trebuie sa ii ferim de a intelege consecintele.
am citit si discutiile de mai sus si sunt de aceeasi parere: cunoasterea si obserarea atenta a propriului copil este esenţială. chiar azi, in urma unui joc la care el a trisat, am discutat despre minciună si furt, despre consecinţe şi multe altele. chiar si prin joc parintii pot aborda subiecte pot spune vitale pentru viitorul copiilor lor.
🙂 ce caracterizare frumoasă pentru site-ul meu! Mulțumesc!
Despre sentimentele negative am scris indirect încă de la început, prin intermediul temelor săptămânale, și anume înfrângerea. Foarte greu au făcut față copiii ierarhizării care urma la final, și știu și părinți care au refuzat să participe la a doua parte a programului (cea a evaluării) pentru că au considerat că nu este un sentiment pe care e timpul să-l cunoască copiii proprii.
Nu am citit cartea recomandată de tine, însă sunt de acord că nu putem să-i creștem ferindu-i de toate relele și greutățile. Pe lume sunt oameni răi, neserioși, oameni de doi lei care nu pun preț pe prietenie, promisiune, angajament, și pe care trebuie să-i recunoști și să le faci față. Nu există nici făt-frumos pe cal alb, și nici o comoară de descoperit pentru a trăi fericit până la adânci bătrâneți…