Rar îmi ies din fire, și reușesc și să mă abțin și să-mi țin gura. Am primit chiar un compliment de la o prietenă, care îmi spunea că a tras aer în piept, așteptând să izbucnesc, și a fost uimită să vadă că tac. Pentru că – asta e, îmi dau seama când e momentul în care energia ar fi consumată în zadar, și n-aș reuși să schimb nimic. Azi am reușit performanța a doua oară, cu aceeași persoană. Doar că am constatat că tristețea care mă cuprinde în acest moment e de durată…
Am asistat azi la lecția demonstrativă a unei colege. Nu sunt importante detaliile, ci ideea că copiii (grupa mare) au reușit să confecționeze o rachetă. Mare!! Erau încântați, nu conta cât de dreaptă, bine lipită era, era racheta LOR. Abia așteptau să se joace cu ele, să fie ei cosmonauții care conduceau racheta. Putem să le luăm acasă?? Normal că puteți! Cum era să-i spun că a lucrat degeaba, nu are dreptul să se joace cu creația lui?
Ei bine, se poate! Legea în clasă nu o fac studenții la practică, ci „doamna”. Cum au decolat vreo 5 rachete, care se alergau vesele pe covor (doar stătuseră mai bine de 45 min pe scăunele), a intervenit imediat regula și autoritatea: toată lumea pune racheta sus pe dulap, le luați acasă vineri. Ce plânsete, ce satisfacție de a-ți crea singur o jucărie, și mai ales, ce e aia să vrei să te joci cu ea?? Nu aveți voie să vă jucați cu ele, că le stricați!! Așa, și? Nu de-asta le-au făcut? Ce le mai arătați părinților când vin? Ei bine, eu dacă mi-aș fi luat copilul fericit, cu o rachetă dezlipită, pe care o băgăm în service amândoi, mai ales că el a confecționat-o și știe cum s-o repare, aș fi mai mult decât încântată!! Dar nu, rachetele trebuie să stea sus, la „expoziție”, să nu care cumva orgoliul părinților la ora amiezii să aibă de suferit! Habar n-aveam că pentru părinți muncim la grădiniță! Sau așa am ajuns să ne măsurăm calitatea muncii depuse?
Am lăsat în clasă niște copii triști. Ei își doreau din tot sufletul să se joace cu rachetele…
Mi-am amintit de ceșcuțele mele de carton. Fetele deja începuseră jocul de servire a ceaiului, și decupau chiar cu mai mult zel sorbind printre picături ceai imaginar din ceșcuțele gata lipite. Așa că azi am plecat și eu cu un pic din tristețea lor. La noi și grădinița a devenit prea serioasă. Nici aici nu avem voie să ne jucăm!!
PS. Racheta este confecționată din tuburi de carton, reciclate, iar vârfurile sunt improvizate din semicercuri. Motoarele de jos au fost în cele din urmă fixate cu scoch.
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Cred că ești tu prea pretențioasă!
Nu-mi dau seama dacă e ironic mesajul, ori facem haz de necaz… dar copiii din grupa aceasta sunt în permanență amenințați că, dacă nu fac X lucru, nu mai au voie să se joace.
Culmea e că și lecția începuse cu „Să ne imaginăm că suntem mici cosmonauți și ne construim o rachetă”. Iar ei asta au făcut. La ce bun să o ai dacă nu te joci cu ea?!
Despre părinți nu mă lansez, că tot ce-i interesează pe unii e dacă a mâncat și cât. Dacă a făcut 10 fișe, a învățat 5 poezii, de parcă merge la facultate, nu la grădiniță. Aici e LOC DE JOACĂ. Înveți prin joc, dar te joci de-ți merg fulgii, de-aia te duci acolo, de-aia trebuie să se trezească dimineața și să tragă de tine să-l duci. Pentru că, dacă se joacă – și face ce-i place, va vrea să se ducă, și nu va mai plânge dimineața când pleci la muncă.
din pacate unii dascali inca traiesc in epoca lui ”nu e voie” … trista intamplare dar sigur nu e unica.
Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la unicitate! Mai mult la generalitate…
Știi ce-mi amintesc eu de la grădiniță? Că scoteam în curte niște balansoare mari de lemn, pe care încăpeam vreo 12 copii odată, le montam pe suport, și ne dădeam până nu mai puteam. Când nu eram la balansoar, ne alergam în curtea cu copaci, jucam omul negru…
Si eu sunt foarte trista de faptul ca la gradinita nu se pot juca copiii ( grupa mijlocie), decat foarte putin, atunci cand isi termina toate lectiile. Da , da ati citit bine, toate lectiile de parca ar fi la scoala. Eu traiam cu ideea ca la gradi se invata lucrurile prin joaca, nu sa stea copilul infipt in scaunel cateva ore in sir. M-am plans si eu ca omul vazand disperarea copilului de a se juca, iar raspunsul doamnei a fost ca eu trebuie sa ii explic (pentru ca deja refuza teme si statul la masuta) ca intai terminam ce avem de lucrat, iar daca ramane timp de joaca, ne jucam daca nu e si maine o zi. Cam asta se intampla la noi la gradi cu copii de 4, 5 anisori! Nu mai zic de bulina neagra !!! Care o primea pentru ca nu statea pe scaun sau ca vorbea cu colegul! Si sincer va zic, e un copil caruia ii place „sa lucreze.”( pictat, colorat, decupat, confectionat, modelat, etc.)
Imi pare si mai rau ca acolo unde trebuia sa gasesc rezolvare nu a fost posibil!
Știu ce spui. Doamna menționată mai sus îi „motiva” în activitate cu o singură frază: Nu te potolești, nu te joci azi!
Culmea e că nici nu se jucau, chiar dacă piticii erau incredibil de supuși… tot nu le rămânea timp 🙁 .