Duminică am fost cu Iris la teatru. Nu suntem clienţi ai spectacolelor organizate de Lumea lui Momo, pentru simplul motiv pentru că suntem prea mari şi nu ne încadrăm în grupa de vârstă căreia i se adresează atât piesele de teatru, cât şi atelierele organizate. Aşa că înainte de a accepta invitaţia, m-am asigurat că spectacolul este şi pentru copii mai mari, mai ales că ai mei (cel puţin Andrei) protestează vehement când mergem „cu copiii mici”. I-am ameninţat că de-acum voi merge cu fina mea, ea e mai mică şi în mod sigur va fi încântată!

Piesa a fost una provocatoare din titlu: „Răbdărică şi Mofturică salvează noaptea de Ajun”. Referindu-mă strict la piesă, mi-a plăcut la nebunie subiectul şi modul în care a fost pus în scenă. Dacă aveţi un copil care nu mai are răbdare până vine Moşul, care deja v-a adus la disperare cu numărarea zilelor, poate nu e dificil să-l imploraţi pe Răbdărică să apară. Contrar impresiei mele iniţiale, Răbdărică nu este un spiriduş nerăbdător, cum mă aşteptam, ci spiriduşul însărcinat cu calmarea copiilor. Cum? Spunându-i povestea… ce face Moşul în fiecare zi înainte de a pleca în marea călătorie magică. Dar extraordinar a fost rolul lui Mofturică. El intervine atunci când copiii sunt nehotărâţi, trimit Moşului un pomelnic de dorinţe, ba chiar în fiecare zi câte o scrisoare, şi nici ei nu ştiu de fapt ce-şi doresc cel mai mult de Crăciun! Riscul – să nu primească nimic! De ce? Pentru că, după fiecare scrisoare, spiriduşii se apucau de jucărie, dar nu reuşeau s-o termine, că sosea alta… aşa că în Ajun aveau câte-o jumătate din fiecare dorinţă, aşadar nimic gata să-i aducă.Nu-i o idee rea, la început de decembrie, să se hotărască pentru o singură dorinţă, să scrie scrisoarea, s-o lase în ghetuţe (o livrează Moş Nicolae) sau în fereastră, apoi să aştepte răbdători…

Am remarcat cu plăcere că Irisuca mea a crescut. A observat imediat că fiecare actor avea mai multe roluri, şi a sancţionat ferm, cu prietenii ei, neatenţia moşului de pe scenă. Cel puţin din spate vocile lor s-au auzit. În plus, diagnostic clar, Moşul era fals. ăla real are bluză roşie pe sub costum şi mănuşi albe! Pfii, doamne, aşa atenţi la detalii sunt copiii de azi că te înspăimântă!!

Ca organizare, mi-a plăcut ideea cu băncuţe în faţă, pentru copii, şi părinţii în spate, pe scaune. Păcat că nu sunt şi părinţi care să înţeleagă… e bine măcar că majoritatea respecta regula. A doua – lucru pe care nu o să-l înţeleg – la ce bun să aduci la teatru un copil de un an-doi? Doar pentru a-ţi linişti piticul tău de părinte preocupat? Ce e în stare să perceapă, nu mai spun să înţeleagă un copil la această vârstă? Ce poate face? Cu siguranţă să se plictisească, să ţipe, să deranjeze… Dacă ar fi fost un spectacol oferit gratuit, aş înţelege, toţi copiii sunt bine-veniţi. Dar în condiţiile în care cei veniţi acolo plătesc – şi 50 lei părinte+copil nu e o sumă neglijabilă – nu văd de ce trebuie să suporţi un copil mic şi plictisit.

Fac remarca aceasta în calitate de Stan-Păţitul. şi la atelierele mele pun limită de vârstă. Credeţi că se respectă? NU! Dacă eu spun minim X ani, înseamnă că voi apela la tehnici, noţiuni şi aptitudini pe care un copil de această vârstă ar trebui să le aibă, sau dacă nu le are, este suficient dezvoltat să înţeleagă explicaţiile. Hai să dau un exemplu, de la ultimul atelier: folosesc în explicaţii noţiunea de diagonală şi jumătate. Credeţi că le înţelege un copil de 2-3 ani??

Revenind la spectacol, în linii mari a fost fain. Nici lung, nici scurt, sala – neîncăpătoare, dar copiilor le-a plăcut. Nu pot să nu remarc dezamăgirea lor la final, când Moş Crăciun le-a promis de pe scenă „cadouri”, iar ei au primit la plecare o mandarină. Clar n-au înţeles că e vorba de cadouri viitoare, iar aşteptările lor au fost mult mai mari…

Dacă aveţi una dintre problemele de mai sus, le puteţi rezolva cu spectacolul oferit de Momolino.

Distracţie plăcută!