Suntem sau nu toleranti?

Îmi e greu cumva să accept cursul nou pe care l-am imprimat vieţii mele în acest an. Îmi e greu mai mult să mă adaptez noilor cerinţe, programului, solicitărilor, mult mai variate decât am îndrăznit eu să anticipez. Totuşi, calitatea principală a fiinţei umane este faptul că are un caracter educabil si adaptabil la mediu :), aşa că nu-mi rămâne decât să mă descurc…
Dintre noile „task-uri”, cele care îmi fac cea mai mare plăcere sunt acelea care ţin cont de latura mea creativă, dar şi cele care mă provoacă să stau cu laptopul pe picioare şi să scriu. Articolul de mai jos este o temă, realizată pe un subiect impus. Mă bucur că am avut libertatea de a scrie un articol de popularizare, şi nu mi s-a cerut o variantă ştiinţifică. Trebuie să recunosc că, deşi scriu aici pe blog de foarte multă vreme, a fost prima dată când am scris şi am citit apoi unui public pe care la final l-am putut privi. Pe voi, cititorii mei virtuali, nu vă pot „privi” decât dacă îmi permiteţi, prin comentariile la articole; aşa îmi daţi voie să văd reacţia, să ascult criticile.
Mi-a părut rău să las articolul de mai jos pe o foaie, într-un dosar, aşa că am ales să-l public. După ce veţi parcurge textul, dacă aveţi timp, aş vrea să acceptaţi provocarea temei.

Cultivarea spiritului de toleranţă în grupurile de copii

Mă hazardez în acest moment să spun că, în ciuda tendinţelor de „civilizare” pe care toţi ni le dorim integrate în viaţa noastră cotidiană, nicăieri nu suntem învăţaţi să fim toleranţi, să acceptăm diversitatea, faptul că alţi indivizi pot fi altfel, în propriul lor mod, şi că poate acel mod îi face speciali. Nu tolerăm deviaţiile de niciun tip, şi ne este mult mai uşor să marginalizăm şi să etichetăm decât să integrăm, să tolerăm şi să acceptăm.

În funcţie de valorile unei societăţi într-un anumit punct al dezvoltării sale istorice, persoanele diferite, indiferent prin ce natură, au primit un tratament special. Fie erau eliminate fizic, ca în cazul nou-născuţilor spartani, care nu ar fi putut satisface idealul militar al cetăţii, ori consideraţi „posedaţi” de diavol şi arşi pe rug de către Inchiziţie. Ulterior, curiozitatea ştiinţifică, probabil inspirată de Umanism, Renaştere, şi în cele din urmă circulaţia ideilor iluministe, i-au transformat în subiecţi de cercetare, izolaţi şi supravegheaţi.

Indiferent de atitudine, societatea a împins la extreme aceste categorii de persoane. În zilele noastre, prin măsurile legislative, se încearcă o altă extremă: integrarea totală. Dacă nu s-a reuşit într-o extremă, nu înseamnă că se va reuşi în cealaltă, pentru că nu se încearcă schimbarea valorilor ce stau la baza comportamentelor sociale de astăzi. Nu cred că am învăţat să căutăm calea de mijloc.

Aş da ca exemplu simplu reacţia grupurilor de copii la o simplă corectare a unei deficienţe de vedere cu ajutorul ochelarilor. Chiar dacă nu mai este ceva rar întâlnit, extrem de mulţi copii purtând ochelari (accesul la serviciile medicale ajută la depistarea precoce a problemelor), grupul reacţionează negativ. O reacţie puternică apare şi în cazul deficienţelor fizice. Pot argumenta aici cu un exemplu: băieţel, născut fără palma stângă, din cauza unui pliu placentar. Este capabil, în proporţie foarte mare, să se descurce cu toate sarcinile şcolare. Reacţia colectivului este împărţită: sunt colegi care îl ajută – eventual să se îmbrace, să-şi strângă lucrurile, dar şi copii care îl evită, cu scuza nu are o mână. Toleranţa se învaţă în familie. Dacă ţi-ai obişnuit copilul cu sintagme de genul „nu te joci cu el că e ţigan/handicapat/bolnav”, i se pare normal şi lui să elimine din anturaj, pur arbitrar, o persoană diferită.
ochelari
Un alt exemplu este atitudinea copiilor şi a colectivului de părinţi faţă de integrarea la grădiniţă a unui copil cu deficienţe de atenţie şi învăţare, cu un comportament relativ agresiv. S-au făcut eforturi, dar reacţia spre excludere a semănat doar cu un foc mocnit, ce aştepta doar scuza – pala de oxigen – pentru a se impune. O criză, care i-a speriat pe ceilalţi copii, a dus la eliminarea acestuia din comunitate.

Toleranţa este relativ cultivată şi în literatura pentru copii, şi am ales două exemple: Heidi, fetiţa care luptă cu cu propriul ei deficit de învăţare, dat de lipsa accesului la educaţie, şi care, totodată, trebuie să o ajute pe Clara – fetiţa imobilizată în scaunul cu rotile, izolată şi ţinută ascunsă de familie, să se simtă normală. Un al doilea exemplu, care mi se pare mult mai aproape de realitatea de azi, este Puiul lui Brătescu-Voineşti. Prepeliţa reacţionează aşa cum o face şi societatea noastră actuală. Îl ajută, îl acceptă, până la momentul final, când este nevoită să plece cu puii normali. Este ceea ce se întâmplă acum, atitudinea pe care noi o avem faţă de persoanele cu nevoi speciale: dăm minim, atât cât este nevoie să nu ni se spună cumva, de către ţările europene, că îi ignorăm, fără a ezita să-i abandonăm şi să-i sacrificăm la nevoie.

Nu ştiu în ce măsură toleranţa ar putea fi învăţată prin intermediul bisericii, şi cât de mult putem trece peste anumite „valori” impuse de aceasta. Nu a evaluat încă nimeni impactul social al actualei educaţii religioase din şcoli, axiomele profund intolerante încastrate în minţi atât de fragede, precum cea „fă-ţi prieteni asemeni ţie”, dar exemplele pot continua, mergând până la considerarea deficieţelor ca fiind rezultatul practic al păcatelor. Cum poate o instituţie, care tranşează lucrurile simplu, între Rai şi Iad, supunere şi nesupunere, să cultive ideile democraţiei, variaţiei de opinii şi de opţiuni pe care o societate modernă, în secolul XXI, ar trebui să le aibă?

Ca o concluzie, toleranţa va trebui s-o învăţăm singuri, printr-un efort imens de autoeducare, autoimpunere a unor noi valori, şi respect faţă de drepturile tuturor indivizilor. Democraţie înseamnă că libertatea personală se întinde până acolo unde întâlneşte libertatea altui individ. Trebuie să i-o respecţi, dacă vrei ca a ta să fie respectată.

Mi-aş dori, dacă puteţi, să daţi alte exemple din literatura pentru copii prin care sunt încurajaţi să accepte parteneri de joacă cu deficienţe. Circula pe net acum vreo cateva luni un clip – îmi pare rău că nu-l găsesc acum – cu un copil paralizat, care mergea la o şcoală normală, iar o fetiţă se ambiţiona să se joace cu el. Surprindea minunat ceea ce se petrecea dincolo de masca exterioară, aparent insensibilă a băieţelului din scaunul cu rotile. Gândindu-mă la această temă, mi-am amintit de „Căţeluşul şchiop”… cum credeţi că influenţează poezia? Personal nu-mi place partea de etichetare, „copil urât şi rău”, şi nici cea de resemnare şi auto-izolare a căţeluşului.
Aştept cu nerăbdare reacţiile, şi voi reveni cu o completare, căci Irisuca mea tocmai ce mi-a arătat zilele trecute o temă foarte frumoasă la civică (clasa a IIIa), tocmai pe această temă.

Edit (multumesc, Cristina Neacsu!)

Cristina H.
Posted in De-ale școlii.

9 Comments

  1. Într-un manual pentru clasa a III-a este un text ”O fapta generoasa”dupa Edmondo de Amicis.Textul prezinta atitudinea unor colegi fata de un copil cu deficiente.Dupa lecturare ne-am pus întrebari,am gasit raspunsuri care,asa cum spuneai,ne-au ajutat la lectia de ed.civica /Persoane cu dizabilitati.
    Textul este foarte bine integrat în contextul lectiei de Ed.Civica,copiii au fost foarte marcati de felul în care se comporta personajele si sper ca,macar unii,isi vor modifica comportamentul.Oricum,le-a dat de gandit,am discutat amplu pe aceasta tema.

  2. Eu cred ca micutii au o putere de acceptare foarte mare, pentru ei diferentele nu exista la varste fragede. Lucrurile se schimba prin influenta mediului, societatii si literaturii dar si din interiorul lor.
    Tin minte si acum felul in care Dante se apropia de copiii din parc de etnie roma: desi erau murdari, poate chiar desculti, mai zvapaiati, niciodata nu s=a dat inapoi sa se joace cu ei iar eu nu l-am oprot atata vreme cat lucrurile erau normale, ca intre copii. Si fata de adulti a avut aceeasi reactie.
    De o vreme insa am observat ca selecteaza singur. Si dau doar cateva exemple: nu a vrut sa urce in lift cu un vecin care avea un defect fizic evident (un ganglion, probabil, urias crescut la ceafa). Dupa o luna a urcat cu acelasi vecin care intre timp se operase. Nu a mai simtit repulsie.
    Nu a vrut sa ii dea unui copil in parc bicicleta pentru ca avea … dintii mari.
    A inceput sa se amuze de o femeie in varsta care era incaltata cu niste adidasi rupti.
    Reactiile lui au fost absolut spontane, nascute doar din perceptia lui asupra lumii.
    I-am explicat despre fiecare caz ce particularitati fac sa fie asa. Dar i-am spus ca nu il obliga nimeni sa accepte ceva ce el simte ca nu poate accepta. Asa cum spui si tu, nu putem obliga si trece in extrema cealalta. Anumite lucruri se accepta in timp iar experienta lor de viata este destul de restransa. Important este cum reactionam noi, adultii, in fata comportantului lor si ce le spunem la fiecare caz in parte.

    Dar faptul ca i-am explicat de foarte devreme ca oamenii sunt diferiti, ca unii sunt de alta culoare, ca portul unora este diferit de al nostru asa cum si limbile sunt diferite, il face sa nu intoarca capul pe strada daca vede un om de alta culoare sau cu alt tip de imbracaminte decat pe la noi.

    Mie mi-a placut felul in care ai abordat subiectul.

    • Este dupa mine o diferenta intre o reactie normala a copilului, care se sperie de ceea ce nu cunoaste, si hartuirile intentionate, vorbe aruncate cu scopul de a rani sau domina. Sunteti foarte departe de acest punct.

  3. Din literatura universala daca imi aduc aminte Edmondo de Amicis avea o istorioara in Cuore inima de copil -Micul patriot padovan
    Vecinii nostri sunt tigani…si intr-o parte si in alta..(zona 0 a localitatii :))).Si dupa cum ii aud ca vorbesc, si se bat, si se spala pe picioare in strada..etc …nici vorba sa-i las pe copiii mei sa se joace la ei in curte ( au si ei copii mici), dar le-am spus ca daca vin ei la noi in curte e ok..intr-o zi a venit o fetita de la ei la noi acasa, si s-a dat pe hinta noastra…iar Gabriel s-a jucat pe strada intr- o zi cu un baiat din vecini si zicea: mama, sa stii ca baiatul nu vorbeste asa urat ca parintii lui…in fine… avandu-i asa aproape si observandu-i zilnic…nu cred ca sunt toleranta cu tiganii… pur si simpu nu pot!

    • Andreea, m-ai facut sa rad…
      Si mama innebunea din cauza „vecinilor”. Am crescut la tara, la granita dintre zone. Numai ca pe „zona alba” nu erau copii, si la joaca o zbugheam mereu pe zona neagra, unde erau o sumedenie… nu-mi amintesc sa fi deprins ceva negativ de pe la ei, doar ganganiile tratate cu gaz, ca paranix nu era pe vremea aia 🙂 . Dar imi amintesc ce salata buna de rosii faceau, si mancam la gramada cu paine, de i s-a ridicat mamei parul in cap, si eu nu pricepeam de ce ma ia asa pe sus acasa, doar eu mancam cu furculita, nu cu mana!
      Fobia ei s-a extins si la copii, cand ai mei se jucau cu vecinii pe ulita, i-a chemat in curte, chiar daca se plictiseau infiorator. Nu m-am inteles cu ea, asa ca ai mei ieseau pe ulita la „copii” doar cand eram si eu acolo, caci aveam autoritate mai inalta ca bunica. Asa s-au dus pe apa sambetei tentativele mele de non-discriminare si toleranta fata de vecini.

  4. Prea putini si din ce in ce mai putini suntem toleranti ( vedem asta daca mergem 10 statii cu autobuzul in Bucuresti, la o ora de varf). Mi-e greu sa scriu pe tema asta si o sa incerc sa fiu cat mai obiectiva; intrucat ma aflu in postura unei mame de copil altfel …cu ochelari, ghete ortopedice, operatie pe cord, deficiente de vorbire si lipsa de atentie. Cu cat erau mai mici copiii din jurul ei cu atat pareau mai toleranti si o acceptau in grupul lor. La scoala am avut noroc de o colega de banca nu doar toleranta ci extraordinara, ne-a ajutat enorm; insa acum in clasa aVa lucrurile s-au schimbat pentru ca la randul ei risca sa fie exclusa si ea din grupurile ei de prieteni. Copiii sunt toleranti daca au de la cine sa invete asta (adica educatie); ne-am lovit de tot felul de etichete si jigniri, de impins pe scari si palme in cap prin pauze….dar cu rabdare si interventia doamnelor invatatoare si a mea ca parinte vorbind deschis si frumos cu unul din copii lucrurile au mers ca unse…sau poate s-au obisnuit cu „neobisnuitul”. In clasa a Va, colectivul s-a schimbat (s-a facut o noua organizare in scoala) si asa am aflat ca toleanta se mosteneste (n-am sa intru in si mai multe detalii).
    Am gasit o carte numita” Povesti terapeutice pentru copii si adolescenti”, cu mici povestiri educative minunate. Printre povestile clasice insa exemplele sunt mai rare, dar sunt daca sti cum sa le privesti: Frumoasa si Bestia; Mutulica din Alba ca Zapada; Catelusul Schiop; chiar si Vrajitorul din Oz (Dorothy accepta si-si ajuta fiecare partener de drum indiferent de defectele lui)…..si chiar in momentul acesta am avut revelatia faptului ca fetita mea este atrasa de toti monstrii din toate povestile si desenele si ca nu i-au placut niciodata papusile……
    Numai bine!

    • Va tin pumnii, sa gasesti sprijinul necesar in cadrele didactice de acum, sa puteti vorbi cu copiii si sa gasiti acea cale de mijloc de care aveti nevoie!

Dă-i un răspuns lui vavaly Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea anonimatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente