Îmi e greu cumva să accept cursul nou pe care l-am imprimat vieţii mele în acest an. Îmi e greu mai mult să mă adaptez noilor cerinţe, programului, solicitărilor, mult mai variate decât am îndrăznit eu să anticipez. Totuşi, calitatea principală a fiinţei umane este faptul că are un caracter educabil si adaptabil la mediu :), aşa că nu-mi rămâne decât să mă descurc…
Dintre noile „task-uri”, cele care îmi fac cea mai mare plăcere sunt acelea care ţin cont de latura mea creativă, dar şi cele care mă provoacă să stau cu laptopul pe picioare şi să scriu. Articolul de mai jos este o temă, realizată pe un subiect impus. Mă bucur că am avut libertatea de a scrie un articol de popularizare, şi nu mi s-a cerut o variantă ştiinţifică. Trebuie să recunosc că, deşi scriu aici pe blog de foarte multă vreme, a fost prima dată când am scris şi am citit apoi unui public pe care la final l-am putut privi. Pe voi, cititorii mei virtuali, nu vă pot „privi” decât dacă îmi permiteţi, prin comentariile la articole; aşa îmi daţi voie să văd reacţia, să ascult criticile.
Mi-a părut rău să las articolul de mai jos pe o foaie, într-un dosar, aşa că am ales să-l public. După ce veţi parcurge textul, dacă aveţi timp, aş vrea să acceptaţi provocarea temei.

Cultivarea spiritului de toleranţă în grupurile de copii

Mă hazardez în acest moment să spun că, în ciuda tendinţelor de „civilizare” pe care toţi ni le dorim integrate în viaţa noastră cotidiană, nicăieri nu suntem învăţaţi să fim toleranţi, să acceptăm diversitatea, faptul că alţi indivizi pot fi altfel, în propriul lor mod, şi că poate acel mod îi face speciali. Nu tolerăm deviaţiile de niciun tip, şi ne este mult mai uşor să marginalizăm şi să etichetăm decât să integrăm, să tolerăm şi să acceptăm.

În funcţie de valorile unei societăţi într-un anumit punct al dezvoltării sale istorice, persoanele diferite, indiferent prin ce natură, au primit un tratament special. Fie erau eliminate fizic, ca în cazul nou-născuţilor spartani, care nu ar fi putut satisface idealul militar al cetăţii, ori consideraţi „posedaţi” de diavol şi arşi pe rug de către Inchiziţie. Ulterior, curiozitatea ştiinţifică, probabil inspirată de Umanism, Renaştere, şi în cele din urmă circulaţia ideilor iluministe, i-au transformat în subiecţi de cercetare, izolaţi şi supravegheaţi.

Indiferent de atitudine, societatea a împins la extreme aceste categorii de persoane. În zilele noastre, prin măsurile legislative, se încearcă o altă extremă: integrarea totală. Dacă nu s-a reuşit într-o extremă, nu înseamnă că se va reuşi în cealaltă, pentru că nu se încearcă schimbarea valorilor ce stau la baza comportamentelor sociale de astăzi. Nu cred că am învăţat să căutăm calea de mijloc.

Aş da ca exemplu simplu reacţia grupurilor de copii la o simplă corectare a unei deficienţe de vedere cu ajutorul ochelarilor. Chiar dacă nu mai este ceva rar întâlnit, extrem de mulţi copii purtând ochelari (accesul la serviciile medicale ajută la depistarea precoce a problemelor), grupul reacţionează negativ. O reacţie puternică apare şi în cazul deficienţelor fizice. Pot argumenta aici cu un exemplu: băieţel, născut fără palma stângă, din cauza unui pliu placentar. Este capabil, în proporţie foarte mare, să se descurce cu toate sarcinile şcolare. Reacţia colectivului este împărţită: sunt colegi care îl ajută – eventual să se îmbrace, să-şi strângă lucrurile, dar şi copii care îl evită, cu scuza nu are o mână. Toleranţa se învaţă în familie. Dacă ţi-ai obişnuit copilul cu sintagme de genul „nu te joci cu el că e ţigan/handicapat/bolnav”, i se pare normal şi lui să elimine din anturaj, pur arbitrar, o persoană diferită.

Un alt exemplu este atitudinea copiilor şi a colectivului de părinţi faţă de integrarea la grădiniţă a unui copil cu deficienţe de atenţie şi învăţare, cu un comportament relativ agresiv. S-au făcut eforturi, dar reacţia spre excludere a semănat doar cu un foc mocnit, ce aştepta doar scuza – pala de oxigen – pentru a se impune. O criză, care i-a speriat pe ceilalţi copii, a dus la eliminarea acestuia din comunitate.

Toleranţa este relativ cultivată şi în literatura pentru copii, şi am ales două exemple: Heidi, fetiţa care luptă cu cu propriul ei deficit de învăţare, dat de lipsa accesului la educaţie, şi care, totodată, trebuie să o ajute pe Clara – fetiţa imobilizată în scaunul cu rotile, izolată şi ţinută ascunsă de familie, să se simtă normală. Un al doilea exemplu, care mi se pare mult mai aproape de realitatea de azi, este Puiul lui Brătescu-Voineşti. Prepeliţa reacţionează aşa cum o face şi societatea noastră actuală. Îl ajută, îl acceptă, până la momentul final, când este nevoită să plece cu puii normali. Este ceea ce se întâmplă acum, atitudinea pe care noi o avem faţă de persoanele cu nevoi speciale: dăm minim, atât cât este nevoie să nu ni se spună cumva, de către ţările europene, că îi ignorăm, fără a ezita să-i abandonăm şi să-i sacrificăm la nevoie.

Nu ştiu în ce măsură toleranţa ar putea fi învăţată prin intermediul bisericii, şi cât de mult putem trece peste anumite „valori” impuse de aceasta. Nu a evaluat încă nimeni impactul social al actualei educaţii religioase din şcoli, axiomele profund intolerante încastrate în minţi atât de fragede, precum cea „fă-ţi prieteni asemeni ţie”, dar exemplele pot continua, mergând până la considerarea deficieţelor ca fiind rezultatul practic al păcatelor. Cum poate o instituţie, care tranşează lucrurile simplu, între Rai şi Iad, supunere şi nesupunere, să cultive ideile democraţiei, variaţiei de opinii şi de opţiuni pe care o societate modernă, în secolul XXI, ar trebui să le aibă?

Ca o concluzie, toleranţa va trebui s-o învăţăm singuri, printr-un efort imens de autoeducare, autoimpunere a unor noi valori, şi respect faţă de drepturile tuturor indivizilor. Democraţie înseamnă că libertatea personală se întinde până acolo unde întâlneşte libertatea altui individ. Trebuie să i-o respecţi, dacă vrei ca a ta să fie respectată.

Mi-aş dori, dacă puteţi, să daţi alte exemple din literatura pentru copii prin care sunt încurajaţi să accepte parteneri de joacă cu deficienţe. Circula pe net acum vreo cateva luni un clip – îmi pare rău că nu-l găsesc acum – cu un copil paralizat, care mergea la o şcoală normală, iar o fetiţă se ambiţiona să se joace cu el. Surprindea minunat ceea ce se petrecea dincolo de masca exterioară, aparent insensibilă a băieţelului din scaunul cu rotile. Gândindu-mă la această temă, mi-am amintit de „Căţeluşul şchiop”… cum credeţi că influenţează poezia? Personal nu-mi place partea de etichetare, „copil urât şi rău”, şi nici cea de resemnare şi auto-izolare a căţeluşului.
Aştept cu nerăbdare reacţiile, şi voi reveni cu o completare, căci Irisuca mea tocmai ce mi-a arătat zilele trecute o temă foarte frumoasă la civică (clasa a IIIa), tocmai pe această temă.

Edit (multumesc, Cristina Neacsu!)