Am ajuns la mănăstirea Dealu pur întâmplător. Tocmai decisesem să încheiem excursia la Târgovişte, când, la ieşire din oraş, indicatorul ne-a sărit pur şi simplu în ochi. Mergem. Personal am mai fost când eram mică, nu-mi amintesc prea multe nici când, nici cu cine am fost în excursia de la Târgovişte. Ce ştiam de-atunci e că n-am putut urca în turn. Dar impresiile de la mănăstire erau încă vii… Albă, zveltă şi rece, înălţându-se în mijlocul curţii. Plus finalul de lecţie dintr-a XII-a, … a fost decapitat, iar capul a fost mai târziu adus în ţară şi înhumat la mănăstirea Dealu.
Aşadar, spre disperarea a doi copii obosiţi, am făcut stânga şi am început să urcăm serpentinele către mănăstire. Era deja seară, bătea toaca (să sperie dracii, cum mă făcea bunica să râd…) Linişte. Curat. Copleşitor. Cam asta simt când trec pragul porţii. Acum mi s-a părut mai mică. Contează jumătate de metru înălţime. Am ocolit biserica, am mers în foişor, unde ne aştepta o privelişte panoramică asupra oraşului, veche capitală a Tării Româneşti.
Am găsit aici şi o inscripţie legată de Macarie şi istoricul cărţii tipărite de dincoace de Carpaţi. Istorii demult uitate se trezesc… lucruri pe care le credeam acoperite de vreme: centrul de cultură dezvoltat în jurul mănăstirii, în întunecatul ev mediu românesc.
Am păşit apoi în biserică. Mică, ca orice biserică românească adevărată, cu pictura refăcută şi foarte frumoasă. Pe stânga, domnitorii-ctitori: Mircea, cu Cozia, Neagoe – Curtea de Argeş şi Radu cel Mare, cu mănăstirea Dealu. La dreapta, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab şi Mihai Viteazu. Le şopteam copiilor câteceva despre fiecare domnitor; de exemplu, Brâncoveanu este cel decapitat de turci împreună cu copiii. Când îl recunosc şi îmi spun singuri, adăugăm anii de domnie, apoi palatele construite… şi încercăm să învăţăm despre fiecare, încet. Cufundată în rugăciune şi ascultarea slujbei de seară, o călugăriţă bătrănă ne-a zâmbit. I-au plăcut şi ei povestirile despre faptele vitejeşti ale înaintaşilor noştri.
Am ajuns apoi la cele două sarcofage mici, din marmură, adăpostind fiecare craniile a două dintre marile personalităţi ale istoriei noastre: Radu cel Mare şi Mihai Viteazu. De-asta venisem, pentru a-i aduce un omagiu celui care a creat pentru poporul nostru sămânţa unităţii de neam. Chiar dacă statul „unit” creat de el păstra caracterul vasalic al statelor feudale, ideea de a uni toţi românii într-o singură formaţiune statală a încolţit şi a prins rădăcini adânci. Am privit fresca de deasupra mormântului, reînhumarea, şi alte informaţii s-au trezit… nu a avut linişte Mihai nici după moarte, a ajuns până în Rusia, în timpul primului război mondial. „Aici odihneşte ceea ce crima şi impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său trăieşte în sufletele unui neam întreg până ce Scripturile se vor împlini, când va afla în ceruri odihna drepţilor împreună cu sufletele fericite ale părinţilor săi… (Nicolae Iorga)”
Ne-am retras încet, să nu tulburăm liniştea locului, şi am pornit spre casă. Seara târziu am răsfoit net-ul, în căutarea unui articol cu mai multe informaţii despre aventura lui Mihai după 1601. Vă recomand să-l citiţi, sau măcar să-l răsfoiţi.
Mai multe informaţii şi fotografii găsiţi şi pe site-ul mănăstirii Dealu.