Muzeul National Cotroceni

cotroceni

Dintre toate muzeele din Bucureşti, pentru unul am o slăbiciune… Cotroceniul, unde pe timpul facultăţii am petrecut o bună parte din timp la practică.

Cabinet, atelier oriental, înc. sec. XX

Cabinet, atelier oriental, înc. sec. XX

Pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc, complexul Cotroceni, cu gardul lui înalt şi sute de camere, nu adăposteşte doar Administraţia prezidenţială a României, ci şi un foarte frumos muzeu, cu intrarea chiar vis-a-vis de Grădina Botanică. Anul trecut, la târgul de carte, muzeul a avut standul lui de prezentare. Nu cred totuşi că m-aş fi oprit dacă nu mi-ar fi sărit în ochi câteva fotografii cu biserica din centrul complexului. Am recunoscut-o imediat, căci fotografii văzusem o sumedenie, dar ceea ce m-a izbit a fost calitatea digitală a fotografiilor. Cele pe care le ştiam eu, dinainte de demolare, nu aveau cum să fie atât de clare! Am aflat imediat că ceea ce văd este de fapt biserica reconstruită, aşa cum ştiam încă din 2001 că se intenţionează.

Copiii mei sunt mari – 8 şi 10 ani – şi am reuşit, cu diverse ocazii să le povestesc destul de multe despre istoria noastră naţională. Poate că istoria e o colecţie de poveşti, aşa cum susţin unii. Eu consider că e de bun simţ, că face parte din noi, din ceea ce suntem, să ne cunoaştem trecutul. N-am spus să memorăm liste de domnitori, populaţii sau bugete, dar să recunoaştem şi să plasăm în timp şi spaţiu marile personalităţi ale istoriei noastre nu este imposibil. Nu i-aş fi dus însă la Cotroceni nici anul acesta, mai aveau nevoie de un an sau doi, dar biserica m-a convins. Ultima dată văzusem acolo o curte goală, cu flori, şi jumătate de metru din fundaţie, care se înălţa speriat deasupra solului. Din holul muzeului vedeam până dincolo, la aripa nouă… toată curtea muzeului era împânzită de capiteluri şi coloane, iar pivniţa adăpostea pietrele funerare ale Cantacuzinilor.

Tête à tête, stil Rococo, sec. XIX

Tête à tête, stil Rococo, sec. XIX

Nu este un muzeu pentru copii mici, sau fără nicio noţiune de istorie naţională, de aceea aşteptam şi eu să mai crească. Ghidajul durează peste o oră, se plictisesc, nu înţeleg. Este frustrant şi pentru ceilalţi membri ai grupului atunci când există copii mici. Am uitat să menţionez, muzeul se vizitează numai în grup organizat, pe bază de programare, cu ghid, datorită regimului special de securitate. La intrare e ca la aeroport, se intră pe baza actului de identitate, se trece prin scanner. Preţurile biletelor sunt ceva mai mari decât la alte muzee de profil, începând de la 20 lei/adult, şi diferenţiat pentru copii, pe vârste. Detalii găsiţi aici. Ce îmi place mie „enorm” la mai toate muzeele româneşti este taxa foto, şi numai în 4 dintre săli. Nici nu stiu cum să-i spun, cel mai aproape de adevăr ar fi taxa pe civilizaţie. Nu fotografia dăunează obiectelor, ci bliţul, sau mai bine zis căldura degajată de acesta deteriorează obiectele şi mai ales picturile, accelerând degradarea. Dacă am fi fost probabil o populaţie care să nu funcţioneze după celebra zicală „După mine potopul”, probabil nu am fi avut taxele acestea.

Pentru cei mici există un program special, „Poveşti cu prinţi şi prinţese”, destinat copiilor preşcolari şi şcolari, cu prezentarea informaţiei la nivelul lor de înţelegere. Programul este disponibil însă pentru vizite de grup. Ar fi fost interesant să fie disponibil şi pentru familii, aşa cel puţin vizita ar fi atractivă şi pentru copiii mai mici. În săptămâna „Scoala altfel” programul funcţionează aproape exclusiv, sute de copii trecând pragul muzeului. Vă recomand însă ca, dacă vreţi să puteţi admira în linişte palatul, să mergeţi în oricare altă săptămână din an.

Serviciul de cristal al principesei Maria, 1906

Serviciul de cristal al principesei Maria, 1906

Nu reiau detaliile despre istoricul muzeului, colecţii şi exponate, le găsiţi pe site-ul lor, expuse pe larg. Ce am reţinut din vizita noastră: încep cu promisiunea pe care le-o făcusem de a vedea sabia de paradă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sabie care, din păcate pentru noi, se afla acum la Iaşi, la o expoziţie dedicată Unirii Principatelor. Apoi, le-am promis că vom vizita şi pivniţele palatului, dar, iarăşi, pivniţele nu mai fac parte din traseul de vizitare, găzduiesc expoziţiile temporare ale muzeului şi au o taxă separată. Cea de-acum, cu artă decorativă, nu li s-a părut suficient de interesantă, şi am preferat să vizităm biserica. Expoziţiile temporare se pot vizita oricând, fără programare, aşa că urmărim programul să vedem ce urmează, pentru a mai face un drum. Iris a rămas cu gândul la scrisoarea romantică a Elenei Cuza către soţul ei, iar Andrei la esenţele de lemn rar folosite pentru unele piese de mobilier. Dacă exista o colecţie de automobile, chiar şi în miniatură, cred că ar fi fost încântat. Sau măcar fotografii…

Revenind la biserică, se vizitează din noiembrie 2009. A fost refăcută exact pe vechiul amplasament, în curtea interioară, şi au fost încorporate în construcţie toate piesele care s-au putut păstra. Nu pot descrie senzaţia când am intrat, dar m-am gândit imediat la intrarea de la Curtea de Argeş, cu coloanele ce se ridică ameţitor şi te fac să te simţi copleşit. La Cotroceni nu sunt atâtea, nu sunt aurite, dar te copleşeşte destinul pe care această mănăstire l-a avut. (Reşedinţă regală, palat al pionierilor, după cutremurul din 1977, care a afectat grav etajele superioare, a intrat în reparaţii şi s-a decis transformarea acestuia în hotel pentru oaspeţii de seamă ai regimului. Ceauşescu se pare că spera ca regina Angliei să-i întoarcă vizita, şi pregătise în acest sens reşedinţa de la Cotroceni. Aripa nouă a palatului, unde se află acum administraţia prezidenţială, a fost construită tot în această perioadă.) A fost demolată în 1984, sub pretextul structurii afectate iremediabil de cutremur.

La interior, biserica este albă acolo unde a fost refăcută, piatra mai întunecată fiind ceea ce s-a păstrat din vechiul edificiu. Fresca interioară a bisericii a fost salvată parţial, iar ceea ce s-a păstrat în patrimoniul muzeului a fost aşezată în vechiul amplasament, pe suport. O bună parte din fresce, precum şi catapeteasma bisericii, au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă (găzduit de palatul regal), şi nu au fost cedate pentru refacerea bisericii. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc dacă, atunci când sper că va fi refăcută mănăstirea Văcăreşti, istoria nu se va repeta.

Nu face parte din muzeu şi nu se vizitează aripa nouă – aceasta este întrebarea prezentă pe buzele tuturor vizitatorilor. Am avut ocazia să o vizitez, şi sper ca într-o zi, cu ocazia „porţilor deschise”, să pot duce şi copii. Poate, cine ştie, în „săptămâna altfel”, cei care ne guvernează îşi vor deschide porţile pentru elevi.

Încă o menţiune, muzeul se vizitează cu cipici de unică folosinţă sau papuci. Dacă mergeţi cu copii mai mici, şi ştiţi că au probleme de echilibru din această pricină, le puteţi aduce botoşei de casă. Întrebaţi oricum când faceţi programarea şi de acest lucru, dar şi dacă este posibilă folosirea programului de ghidaj special pentru copii.

Pe site-ul muzeului puteţi vizita „virtual” complexul. Există câteva animaţii prin intermediul cărora puteţi admira în faţa ecranului toate saloanele. Pozele din articol sunt deasemenea de pe site-ul muzeului, deşi recunosc că am simţit lipsa unei galerii foto accesibile. Mai jos aveţi o serie de poze, găsite pe net, dar şi câteva imagini de arhivă care vi se vor părea cu siguranţă interesante.

Fişier:Mănăstirea Cotroceni, 1860.jpg
Mănăstirea Cotroceni, 1860


Biserica Cotroceni, interior actual (alte imagini aici)

44. Manastirea Cotroceni, interiorul Bisericii

44. Manastirea Cotroceni, interiorul Bisericii