In vizita la Muzeul Municipiului Bucuresti

Muzeul Municipiului Bucuresti

Am crescut într-un mic orăşel de provincie, şi îmi amintesc că am început studiul istoriei cu puţină culoare locală. Orăşelul era situat lângă unul dintre cele mai cunoscute situri arheologice ale culturii Gumelniţa, iar noi eram cumva mândri de micuţul nostru muzeu din localitate. Dacă îl priveşti din exterior, este o vilă cu etaj, un pic mai mare decât casele normale din jur, dar în interior ai suficiente săli cât să te ţină ocupat ceva vreme. Când m-am mutat în Bucureşti a durat până să mă simt acasă. Nici acum nu-mi găsesc locul, tot venetic pe aceste plaiuri sunt… dar copiii mei sunt bucureşteni, şi, pentru ei, trebuie să descopăr farmecul acestui oraş, atât cât mai găsesc.

Muzeul Municipiului Bucureşti ne-a atras atenţia de foarte multe ori. Îmi e şi ruşine să mă gândesc că patru ani am luat troleul de vis-a-vis, dar nu am intrat să-l vizitez. (Aceiaşi patru ani am trecut şi pe lângă Foişorul de Foc, şi am ajuns tot acum să îl vizitez.) Noaptea muzeelor ne-a prins în centru, şi am fi intrat atunci dacă nu era o coadă infernală… Azi m-am bucurat că nu am făcut-o, căci în aglomeraţie nu am fi înţeles nimic.

Am vrut în primul rând să văd pe dinăuntru palatul şuţu. Cel puţin din acest punct de vedere vizita a fost un succes. În rest, personal sunt dezamăgită. Sălile expoziţiei permanente reprezintă aproximativ o treime din etaj, şi atât se vizitează. Obiectele expuse par mai mult o coleţie temporară, itinerantă, decât un mod de a călători în timp prin istoria locală, de a învăţa „altfel”. Am simţit imediat lipsa ghidului (6 lei/vizitator), deoarece obiectele prezentate în muzeu au ataşată minima descriere necesară. Doamne fereşte să completezi descrierile, să faci o expoziţie pentru public, nu pentru profesionişti… să scrii un paragraf descriptiv despre exponat. Adaug la aceasta traseul de vizitare, total „sucit”. Începe – logic, cu epoca pietrei, epoca metalelor (are în centru superba zeiţă de la Vidra, vasul antropomorfic din cultura Gumelniţa), aterizezi într-o sală dedicată epocii moderne, moment în care nu ştii dacă să o iei la stânga sau la dreapta… dacă o iei la stânga, firul se continuă oarecum, cu administraţia bucureşteană, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De fapt… trebuie să sari această sală, să intri în cea dedicată evului mediu, unde găseşti câteva exponate interesante.

Eu am rămas la sabia lui Constantin Brâncoveanul, ocazie cu care am văzut că-şi mai amintesc copiii ceva din vizita la Mogoşoaia, apoi la prima atestare documentară a numelui oraşului Bucureşti, în cancelaria domnitorului Vlad Tepes, la 20 septembrie 1459. Iris s-a oprit la un veşmânt de domniţă, din catifea, dar şi mai interesanţi erau papucii cu toc… şi de fapt percepuţi de picior ca fără. Deşi păreau cu 15cm mai înalte, domniţele medievale nu-şi distrugeau picioarele aşa cum fac „domniţele” de azi. Am găsit şi balanţe mobile şi cântare pentru verificarea monedelor, strămoşii lămpilor UV de la bancă. Am lămurit şi de ce monedele aveau găuri, şi cum arătau „puşculiţele” acum 200 de ani. Total rupt de această sală medievală este salonul roşu, vizibil după cordon, un exemplu de interior de secol XIX (interesant, mai ales prin manechinele cu costume de epocă, dar fără legătură cu sala precedentă).

Cum spuneam, noi am mers iniţial la stânga, către epoca modernă. Primul exponat la care s-a oprit Andrei a fost o bârnă din podul Mogoşoaiei. Normal, fără nicio explicaţie pe etichetă… i-am explicat cum se „asfaltau” străzile pe vremuri, când noroaiele inundau străzile, şi canalizarea era încă un vis. Alături era un exemplu de pavaj din lemn, care mi-a susţinut explicaţia. Privind cât erau de inegali buturii… mă gândesc cu groază cum ar fi o trăsură fără arcuri pe acele străzi… Am trecut mai departe, încercând să citesc cât mai mult din documentele expuse. Cel mai amunzant pentru timpul în care trăim a fost un bilet de avertisment către un cetăţean care risipea apa, deoarece cişmeaua din curte avea robinetul defect. Oare nu putem reînvia un pic administraţia bucureşteană?? Sau ar muri repede, istoviţi în lupta cu gunoaiele, câinii, risipa…?

Vă recomand să mergeţi să vedeţi muzeul. Este totuşi un colţ de istorie locală ce merită cunoscut. Dar neapărat să citiţi înainte prezentările de pe site-ul muzeului municipiului Bucureşti, dacă vă ţin nervii, căci nu înţeleg din ce motiv site-ul este scris cu majuscule (poate muzeografii responsabili nu au aflat că online acest lucru înseamnă a urla), şi se citeşte destul de greu. Apoi, navigarea este dificilă, îţi trebuie ceva răbdare să parcurgi întreg textul. Facem abstracţie şi de muzică… Sunt rea, şi recunosc, dar am fost furioasă după ce am ieşit din muzeu şi mi-am luat teme pentru acasă, cum ar fi descifrarea decretului de la 12 iulie 1848. Normal, în vitrină sub document scrie data, căci orice român e capabil să citească literele slavone, doar toţi am făcut rusă la şcoală… Am uitat mult din lecţiile de paleografie din facultate, am reuşit să citesc antetul documentului… „Dreptate-fratie. În numele poporului roman, guvernul provizoriu… şi este semnat de Neofit, mitropolit al Ungrovlahiei, Ctin Golescu, N. Bălcescu, Chr. Tell, I. Eliade, I.C. Bratianu, C.A. Rosetti, la Bucureşti. Abia aştept să văd despre ce e vorba, căci nu imi amintesc de niciun document al revoluţiei de la această dată… şi nici nu-l găsesc.

Ca să merg cu critica până la capăt, pe site-ul muzeului nu scrie, lângă preţul biletelor (6 lei adulţi, 3 lei copii/elevi/pensionari), şi faptul că exist taxă foto, în valoare de 15 lei. Am plătit biletele, am urcat la etaj, am întrebat pe unul din supraveghetori daca se pot face poze, da, dar fără blitz (pentru cei care încă nu înţelegeţi această cerinţă de bun simţ, nu este pusă pentru a frustra vizitatorii prin calitatea slabă a pozelor obţinute, ci pentru a proteja exponatele de flashul de lumină şi căldură puternică ce le degradează rapid). La ieşire, când mă îndrept din nou către taraba cu bilete, în căutarea unor cărţi poştale cu clădirile demolate, aflu pe un ton agresiv că există taxă foto, că e acolo în specificat într-un afiş ascuns după alte rânduri de ilustrate… Am replicat că am cerut lămuriri sus, la supraveghetori… păi nu ştiu fetele! Atunci, ma întreb şi eu, care este rolul supraveghetorilor de sală? Dacă nu pot verifica nici măcar atâta lucru? Ok, să nu atingem exponatele, lucru pe care oricine trebuie să-l ştie (e din cerinţele de bun simţ menţionate mai sus). Dar, dacă îmi stângeam camera înainte de a coborî, nu mă întreba nimeni de sănătate, nu?

Acestea fiind spuse, vă las în compania pozelor, unele mai bune, altele mai puţin.

 

Alte aventuri

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.

Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)

Posted in Nostalgii de vacanta and tagged , , , , , .

2 Comments

  1. La Muzeul Municipiului Bucuresti am fost in vizita mai mult pentru mine, ca sa vad Palatul Sutu. Insa aveam cu mine atunci si copilul cel mare – 6 ani la momentul respectiv. El era plin de intrebari, cele mai frecvente erau „ce scrie aici?”. Cele mai frecvente raspunsuri ale mele au fost „Nu stiu. Nu inteleg alfabetul acesta”.
    Am avut aceeasi experienta (de data asta fara copil) la Muzeul National de Istorie unde exista doar doua „exponate”: copia dupa Columna lui Traian si o parte din tezaur.
    Daca la Palatul Sutu n-am avut mari asteptari la Muzeul de Istorie am avut si am fost foarte dezamagita.
    Exista, in ambele cazuri, o istorie bogata si frumoasa care nu este prezentata in nici o forma.
    Imi amintesc din copilarie Muzeul de Istorie din Suceava si era mult mai multa istorie decat in tot Muzeul National…..

    • OOO, stai, ca la muzeul national n-am ajuns oficial cu copiii, din acelasi motiv. Il stiu prea bine, ei sunt prea mici, si nu ma tine glasul sa vorbesc 10 ore, ca sa suplinesc lipsa informatiilor.
      Cand mergeam cu elevii, imi lua si 5-6 ore sa fac sectiile de veche si medievala, pentru ca au o multime de intrebari la fiecare exponat.

      Referitor la muzeele de istorie locala, mi se pare de bun simt sa pui o mica poveste langa fiecare exponat. Nu de alta, dar vizitatorii din alte localitati poate nu stiu ce e foisorul, sau cum sa citeasca extinderea orasului in timp pe o harta.
      Muzeografii nostri in schimb cred ca au inca mentalitatea ca nu sunt platiti suficient nici sa stea 8 ore in sala… dar sa mai si faca ceva real acolo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente