Azi am participat la cea de-a doua sesiune a Trainingului părinţilor eficace. Şi, pentru încă şase săptămâni, aşa voi începe probabil fiecare relatare de joi (sau vineri…). Nu intenţionez să fac un rezumat a ceea ce se întâmplă la sediul Parentime timp de trei ore, ci să scriu, complet alandala, ce-am reţinut.
Prima, cea care mi-a plăcut: băieţii nu lovesc pentru că sunt violenţi, ci pentru că aşa ştiu ei să-şi manifeste afecţiunea. Când scapă de modul asta de salut? Se pare că niciodată, din păcate pentru unii dintre ei. So, dacă vine la tine un puşti, îţi arde o palmă şi fuge, să ştii că te place. Fii-mea îmi spunea că e un băieţel la şcoală care o trage de codiţe. Se pare că şi aici e vorba tot de afecţiune. Dar cum şi eu am avut codiţe, şi nu-mi plăcau declaraţiile astea, i-am spus Irisucăi să-l pună la punct niţel. E corpul ei, nu-i place, şi nu e ok să o atingă.
A doua a fost problema etichetelor, şi a asumării acestora de către cei care le poartă. Un copil căruia i se spune prost, va ajunge să se considere astfel, şi să renunţe la a căuta soluţii, pentru că – e ştiut faptul – el e prost. Dintre cele mai „periculoase” etichete pentru dezvoltarea unui copil sunt: eşti fată/băiat, copil cuminte, eşti copil.
Cu fetele şi băieţii e destul de clar… unele comportamente sunt acceptabile pentru unii, inacceptabile pentru ceilalţi. Iar deviaţiile de băieţoasă sau fetelcea, atât de arătate cu degetul, sunt de fapt benefice dezvoltării copiilor. Un joc cu maşinuţe este foarte indicat fetelor, şi un joc de rol cu păpuşi numai bun pentru băieţi. Explicaţia este lungă, nu mă opresc la ea. Doar nu excludeţi un joc sau o jucărie pentru că este de băieţi sau de fete.
Un copil cuminte este cuminte prin prisma ferestrei comportamentale a adultului. Un copil nu poate fi cuminte, doar aşa spune şi proverbul… cine a văzut babă frumoasă şi copil cuminte?! Dacă este atât de cuminte, ceva este în neregulă. Acel copil a renunţat la propriile sale nevoi pentru a satisface nevoia de fericire a adultului. Problema va veni mai târziu, căci acel copil nu ştie să spună NU. Doar imaginaţi-vă un adult care nu ştie să spună nu… mai vreţi un copil cuminte?
A treia, sună simplu: eşti copil. şi pentru că eşti copil, nu poţi. Hmmm, pe-aici mi-am mai prins şi eu urechile. Dar m-am mai relaxat în ultimul timp, şi dacă nu e chiar problemă de viaţă şi de moarte, şi copilul e dispus să încerce, de ce nu? Asta nu înseamnă că nu stau cu ochii ca pe butelie, sau nu-mi sare inima din piept, dar înveţi experimentând, şi găseşti soluţii băgându-te în probleme.
Una care mie mi-a dat de gândit este eticheta de copil deştept, la fel de periculoasă ca şi prima. Aşteptările sunt întotdeauna prea mari, iar temerile copilului pe măsură. Îi e frică de eşec, îi e frică să nu dezamăgească, şi nu ştie să piardă. şi, mai ales, nu ştie să exteriorizeze aceste sentimente, care îl vor copleşi. În plus, nu va putea fi fericit. Lui îi va lipsi întotdeauna „un pic” pentru a atinge perfecţiunea, va avea mereu „ceva” de adăugat soluţiei pe care a găsit-o.
În rest am discutat despre cum poţi asculta un copil, cum poţi identifica corect a cui este o problemă, şi cât de important este să ştii să taci atunci când cineva are nevoie doar să fie ascultat.şi nu mai povestesc, căci poate vreţi să faceţi cursul. Ar fi păcat să divulg tot.