Trecând în grabă prin Orşova – cu alt scop decât vizitarea mănăstirii, n-am putut să nu observăm, pe coama dealului Moşului, ce se avântă spre Dunăre, turla unei bisericuţe. Am pus un semn de întrebare, urmând ca la întoarcere să studiem cu atenţie. Nefăcând legătura, am decis să urmăm indicatoarele din oraş, cele cu "Sf. Ana – monument istoric", şi curând ne-am dat seama că începem să urcăm. Devenea destul de clar unde, şi am ignorat drumul rupt şi neîntreţinut.
După multe curbe şi râpe am ajuns la mânăstire. Multă lume, parcarea full, eram încă dezorientaţi, nu ne dădeam seama ce tip de monument urma să vizităm… până când am făcut legătura, în faţa unui panou cu detalii. 25 iulie – Adormirea Sfintei Ana, hramul mănăstirii.
Slujba se terminase, majoritatea plecau, dar am reuşit destul de greu să facem câteva poze. În biserică încă era aglomerat, şi cum e foarte micuţă, ne-am strecurat şi noi să o admirăm. Mai mult ne-a impresionat exteriorul, în forma de U, cu chiliile din lemn sculptat şi muşcate la ferestre. Dar şi mai mult ne-a vrăjit priveliştea. Un pridvor lateral permite să admiri, în toată splendoarea ei, valea Dunării.
Din pliantele mănăstirii am aflat că este ctitoria lui Pamfil Şeicaru, unul dintre cei mai mari gazetari români interbelici. Mănăstirea a fost ridicată în urma promisiunii pe care gazetarul a făcut-o în timpul primului război mondial, când, în cadrul luptelor de pe Cerna, a scăpat cu viaţă dintr-un tranşeu acoperit, chiar pe acest deal. Construcţia a fost ridicată între 1936-1939, dar sfinţirea mânăstirii s-a realizat abia după revoluţia din 1989. În perioada comunistă, aici a fost, pe rând, preventoriu TBC, tabără pentru copii, sau local de petreceri, chiar biserica fiind folosită pe post de bar sau recepţie.
Pictura originală nu s-a păstrat decât în turlă, ea fiind acoperită cu var în perioada comunistă. Lucrările de restaurare din ultimul deceniu al secolului XX au redat însă lăcaşului frumuseţea de odinioară. În 1995 a fost deschis aici un muzeu dedicat lui Pamfil Şeicaru, (muzeu care era închis la momentul vizitei noastre), publicistul neavând o casă memorială. În 2005 a fost îndeplinită şi ultima sa dorinţă, aceea de a fi înhumat în pridvorul mânăstirii pe care a ctitorit-o.
Dacă ajungeţi la Orşova, urcaţi la mânăstire. Pe lângă punctul de belvedere, biserica de lemn, pe coama dealului, are farmecul ei unic.