Şi tu ai un secret? este cred prima carte pe care am citit-o împreună cu Andrei, la prima vedere. De obicei citesc întâi eu. Îmi place să ştiu despre ce e vorba, să studiez un pic conţinutul, şi să văd dacă se potriveşte sau nu. Dar tentaţia a fost mare. La târgul de carte, ce a avut loc luna trecută la Romexpo, ne-am instalat amândoi confortabil în două fotolii mari, la standul Editurii Gama. Am început să răsfoim pe rând cărţile, mai mult eu, căci Andrei tocmai testa un skateboard miniatural, cadou la o revistă cu Fifi şi floricele. Am văzut noua serie din colecţia Mai bine vorbim despre asta! şi la prima vedere mi-a făcut impresie bună. Dintre cele patru titluri, cea cu secretul mi se părea tema cea mai interesantă de abordat, mai ales că 7 ani e o vârstă cu două tăişuri în privinţa "secretelor".
Am început amândoi să citim şi să dezbatem, întâi ce este acela un secret, să nu vorbim aiurea şi să nu stim despre ce. Cartea dezbate apoi problema secretelor frumoase, care de fapt sunt surprize mai mari sau mai mici, pe care trebuie să le dezvălui la locul şi momentul potrivit. A fost chiar el victima unui astfel de "secret frumos", anul trecut, când de ziua lui a avut parte de o petrecere surpriză… Partea cu adevarat interesantă a cărţii este cea care abordează secretele "urâte". Prezentarea este realizată în opoziţie cu frumos, şi încurajează copilul să discute. Este foarte probabil ca cei mici nici să nu-şi dea seama că de fapt sunt obligaţi să ţină un astfel de secret, şi că ar putea scăpa de povara apăsătoare printr-un singur act: acela de a o transfera unui adult, capabil să o rezolve sau să îl apere. Sunt abordate mai multe tipuri de abuzuri.
Primul, abuzul fizic, cineva care te-a rănit pentru că te-a împins, te-a lovit cu pumnul sau cu piciorul, lasă un interval foarte larg pentru a plasa un agresor. Un copil, un coleg, sau chiar un adult, poate fi cel care să se poate "urât". Urmează apoi un act frecvent printre şcolarii de astăzi, agresarea celor mai mici, sau mai slabi, de către cei mari, furtul mâncării sau al banilor de buzunar. Ameninţările la care cei agresaţi sunt supuşi îi fac deseori să ascundă aceste lucruri, când ar fi atât de uşor să vorbească şi să scape de această tortură zilnică. Al treilea tip de abuz, poate cel mai sensibil ca temă abordabilă într-o discuţie, este abuzul sexual. Este greu să vorbeşti cu un copil, să-i explici că lumea nu este roz, şi nu va veni niciodată un prinţ pe cal alb să descalece la scară. Dar discuţia poate începe cu faptul că fiecare om este stăpân pe corpul lui, că ai puterea şi dreptul să decizi cine să te atingă, unde, cât şi cum. E ok să dai un pupic unui prieten, unei rude, să dai mâna pentru un salut, să te aşezi pe o bancă lângă un cunoscut. Este ok să te ajute mama la băiţă, să te îmbrăţişeze un coleg să te felicite. În schimb mi se pare mult prea dură formularea din carte, dacă cineva te-ar atinge într-un mod care te-ar face să te simţi nelalocul tău şi murdar pe dinăuntru. Cred că putea lipsi fără probleme completarea de final. Este suficient, consider, să explici că nimeni nu trebuie să te atingă în părţile intime, să te mângâie, sau să rămâi singur cu un străin. Mi se pare că "murdar" este mult prea împovărător, şi poate crea o impresie greşită despre relaţiile fizice. Personal am sărit acest fragment când am citit, a fost o inspiraţie de moment, să citesc în gând fraza înainte. Şi nici nu am idee cum aş putea să-i explic noţiunile, dacă m-ar întreba.
Se trece apoi la tăinuirea faptelor urâte ale altor persoane. Ai văzut, sau ai auzit ceva ce nu este corect, sau nu trebuia să se întâmple. Trebuie să spui unui adult… şi se referă la copiii care sunt martorii unor agresiuni, dar, nefiind direct implicaţi, sau probabil ameninţaţi de agresori, păstrează secretul. Formularea din carte este consider punctul de plecare al unei lungi discuţii. Andrei nu a înţeles din prima despre ce este vorba, şi am dat exemple… daca el ar vedea un coleg că este bătut la toaletă de un alt copil, trebuie să spună acest lucru doamnei învăţătoare. Cumva i-am dat de înţeles că, dacă vede pe cineva păţind un lucru ce nu i-ar plăcea nici lui să i se întâmple, acela este un secret urât şi trebuie spus. Fiecare categorie este însoţită de un desen care ilustrează, destul de evident, despre ce tip de abuz este vorba. În încheiere, este definit "adultul", acea persoană la care copilul poate apela când simte nevoia să vorbească cu cineva: mama, tata, o mătuşă sau un educator.
Din aceeaşi serie au fost publicate alte trei titluri, la fel de interesante. Am avut plăcerea să le răsfoiesc. Şi tu eşti timid? mi se pare cea mai bună din serie. A găsit, după mine, calea cea mai bună de a comunica cu un copil, de a-l încuraja să se exprime, şi îi oferă şi soluţii de a ieşi din impas. Şi mai interesant mi se pare ghidul pentru părinţi de la sfârşitul cărţii (ghidul însoţeşte fiecare volum, cu sfaturi legate de tema dezbătută):
A fi timid nu este acelaşi lucru cu a fi introvertit. Copiii timizi interacţionează cu ceilalţi mult mai puţin decât şi-ar dori. Ei simt nevoia să se apropie de ceilalţi copii, dar în acelaşi timp evită situaţiile de acest fel. De aceea îşi limitează contactul social. Dacă într-adevăr nu pot evita anumite situaţii, atunci încearcă să rămână neobservaţi. În aceste momente, cel mai bine este să evitaţi comentariile despre imiditatea copilului când este şi el de faţă – „E foarte timidă”, „Nu-ţi va răspunde”, „Îi este ruşine” şi aşa mai departe.
Deseori, oamenii timizi au un nivel foarte scăzut al respectului de sine. Dacă faceţi comentarii negative în timp ce ei vorbesc, atunci vor fi mai atenţi la ce gândesc ceilalţi decât la ce încearcă să spună.
Ce nu trebuie să faceţi:
Este foarte important să nu vă etichetaţi copilul ca fiind timid sau să vă arătaţi supărat de asta. Veţi înrăutăţi lucrurile dacă vă îngrijoraţi nespus de mult de timiditatea lor sau dacă îi protejaţi prea mult în societate. De asemenea, evitaţi reproşurile de genul „Sufăr când te porţi aşa” sau „M-ai făcut de ruşine”, care l-ar face pe copil să se simtă vinovat, sau pedepsele verbale exprimate prin glume sau ironii de genul „Ţi-a mâncat pisica limba?”. Asemenea comentarii pot spori sentimentele de nesiguranţă, astfel că uşoara timiditate de la început ar putea duce la o problemă gravă de comunicare.
Ce trebuie să faceţi:
Arătaţi faţă de copil o atitudine tolerantă şi iubitoare, precum şi înţelegere, pentru ca acesta să se simtă sigur de dragostea adulţilor. Explicaţi-i copilului, pe cât posibil, cum trebuie să se comporte în societate şi discutaţi orice atitudine negativă ce vine din partea prietenilor lui. Ajutaţi la reşterea respectului de sine al copilului, la dezvoltarea abilităţilor sale şi găsiţi-i cât mai multe activităţi în domeniul în care se remarcă, precum lecţiile de pian, gimnastica şi altele asemenea. Pentru a învăţa cum să se comporte în societate, este important ca, încetul cu încetul, să puneţi copiii în contact cu oameni de toate vârstele.
Câteva sugestii
Puteţi stabili câteva provocări uşoare pentru un copil, cu scopul de a-i spori încrederea în sine: la restaurant rugaţi-l să comande mâncare pentru toată familia, bineînţeles cu ajutorul unui adult; când faceţi cumpărături, daţi-i voie, de exemplu, să-şi spună părerea cu privire la alegerea hainelor pe care ar vrea să le cumpere; când se îmbracă, lăsaţi-l să aleagă dintre câteva opţiuni; înscrieţi-l la o activitate de grup care l-ar putea ajuta să socializeze şi să se simtă în largul său (gândiţi-vă la o activitate care să-l facă să se simtă confortabil: sporturi de echipă, dans, muzică etc.).
La şcoală
Îl puteţi învăţa metode prin care să-şi poată controla starea de nelinişte. Gândiţi-vă că l-aţi putea învăţa tehnici de relaxare sau l-aţi expune progresiv la o situaţie care îi produce temere sau aţi putea exersa socializarea acasă, sub forma unui joc… şi multe alte metode. [Şi tu eşti timid?, Editura Gama, 2010, pagina 30]
A treia lucrare din serie este dedicată relaţiei speciale pe care un copil o are cu bunicii, Bunicii mei sunt speciali. Recunosc că mi-au cam dat lacrimile. Nu cred că un copil ar fi afectat, dar un adult înţelege altfel timpul, şi pe măsură ce înţelegi că nu se mai întoarce, apreciezi şi mai mult clipele petrecute cu familia. Abia astept să le-o citesc şi copiilor. Ei sunt încă norocoşi, au acei bunici încă tineri, cu care să iasă la joacă, să alerge… amintiri ce vor deveni de nepreţuit în timp.
Ultima lucrare, Atunci când părinţii mei au uitat să fie prieteni cred că ar trebui citită în primul rând de adulţi. Ajunşi în faţa unui pas definitiv, divorţul, de cele mai multe ori uită să se pună în locul copilului. El rămâne întotdeauna cel mai important, şi, dacă nu ştiu cum să abordeze problema, cartea este un instrument folositor. Aş vrea să trăim într-o lume în care nimeni să nu aibă nevoie de această carte… Am crezut că Andrei nu ştie ce e acela divorţ. O discuţie aparent banală mi-a arătat contrariul. Pe drumul către casă, îmi povesteşte… uite, mami, aici stă D., cu mama lui.<cu mama?> Da, numai cu mama. Tatăl lui stă în altă parte . Sunt divorţaţi. <Ce înseamnă?> Înseamnă că nu le mai place unul de celalalt, şi nu mai vor să stea împreună…
Lucrările sunt adaptate în limba română după versiunile apărute în Spania, şi se prezintă într-un format grafic deosebit, cu dimensiune de 22x22cm. Traducerile aparţin Laurei Frunză.
Sper ca prezentările să vi se pară suficient de motivante pentru a participa la un concurs, moderat de Laura, şi care are ca premii tocmai aceste patru lucrări. Mai multe detalii aici.
Info preţ | Biblioteca Năzdrăvanilor
