Aseară am construit morişti. De fapt, încercăm să aplicam mai nou regula "Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi", şi să nu amâni un lucru doar pentru că nu arde termenul de predare. Aşa că la exclamaţii de genul "Dar mai avem timp până duminică", încerc să dau replica.. "şi ai acum altceva mai important de făcut".
Am printat moriştile. Am considerat că încă nu sunt suficienţi de mari să le confecţionăm de la 0. Dar vom încerca şi varianta aceasta. Le-au decupat, deşi nu le-a dat mari batăi de cap. Apoi, coloratul a mers mai greu. În primul rând că nu au înţeles de la început care anume sunt părţile vizibile, şi de ce trebuie să deseneze pe "spate". A fost nevoie să o asamblam înainte ca să înţeleagă, iar Andrei s-a supărat că a desenat două maşinuţe degeaba. Degeaba, pentru că nu se văd.Cea colorată este vopsită în culorile Spaniei, celelalte sunt modele din anii ’50. A urmat asamblarea… n-aveam idee ca aproape nu poate mânui un ac, să dea 5 găuri într-o hârtie. Dar până la urmă am reuşit. Colţurile le-a prins prima dată invers. Iar jale, iar plâns, că el nu se pricepe… Cu puţin mai multă atenţie, a reuşit. L-am privit exact în momentul în care s-a luminat la faţă, ochii au început să-i strălucească. Lumina victoriei, satisfacţia reuşitei, acel sentiment care te face să creşti. Şi pentru care muncim atât de mult. Beţişorul l-am înfipt eu.
Irisuca a stampilat o mulţime de zâne, zâniţe şi buburuze. Din nefericire, în zona neaccesibilă. A dat singurică găurile pentru ac, dar cu asamblarea n-a reuşit. A fost prea mult pentru ea. Cu o mică mangustă lângă mine, am terminat şi a doua morişcă. Se făcuse târziu, şi cred că vecinilor de sub noi nu le-au priit moriştile noastre. Vântul nu adia deloc la fereastră, iar copii le-au probat prin casă…