Orice bun părinte are un singur scop în viaţă, de când şi-a adus pe lume copilul. Tot ceea ce face este pentru copil. Nu contează la ce nivel ajunge sacrificiul de sine, până la ce oră zaci pe birou la muncă, nu te gândeşti decât să-i fie bine copilului. Că te dai de ceasul morţii să-l înveţi să ţină creionul în mână, să-l pronunţe pe R sau să-l trimiţi la o şcoală privată, care să-i acorde o altă şansă în viaţă.
Fiecare atât cât poate. Şi cât reuşeşte. Dar fiecare îşi iubeşte copilul în felul lui, şi reacţionează în consecinţă. Te chinui, pui un ban de-o parte, să poţi să-l ajuţi să-şi ridice o casă, sau să nu mai treacă prin tot ce-ai trecut tu, de unul singur.
Şi totuşi… până unde?
De ce pun întrebarea asta? Simplu. Merg spre grădi dimineaţa. În drum avem şi o şcoală. Dacă suntem mai matinale, ne întâlnim şi cu şcolarii. Cu foarte rare excepţii, majoritatea copiilor sunt însoţiţi. Ceea ce nu mi se pare exagerat, dată fiind lumea nebună în care am ajuns să trăim.
Dar… există un „Dar“…
De ce, dom’ne, părinţii sau bunicii trebuie să care ghiozdanul odraslei?! Uite asta nu o să înţeleg. Fii-mea de mică îşi duce rucsăcelul. Are în el sticluţa cu apă. Nu o dărâmă, dar este A EI, şi este responsabilitatea ei să şi-o transporte. Şi face asta de la 3 ani, căci de-aia are ghiozdănel.
Dar azi priveam o bunică, cam pe la 1.50, ce înota prin zăpadă ducând pe umăr sarsanaua odraslei ce deja o depăşea cu un cap, iar după constituţie putea juca şi rugby. Dar nu-şi putea căra singur rucsacul cu spider man, care probabil costase şi-o căruţă de bani după cum arăta.
Aşa că mi-am pus întrebarea… până unde le facem copiilor noştri viaţa mai uşoară? Până la a-i scuti de orice responsabilitate?
Încerc să găsesc un punct de echilibru. Nu trebuie să-i dau cu linguriţa, dacă de la un an jumătate mănâncă singur. Să facă singur ceea ce este în stare. Ok, poate nu e destul de mare să se îmbrace singur, dar să se dezbrace poate. Poate nu ştie să încheie nasturii, dar e în stare să tragă bluza pe el…
„Mami, mă speli?” Nu. Încearcă întâi singur şi vin să văd dacă ai reuşit.
„Mami, mă ştergi la fund?” Nu. Încearcă singură! „Prinţesele nu pun mâna pe kk!“ Eeeeeiiii, nu mai spune… uite că nu ştiam că născusem în purpură!
Secretul… încă îl caut. Dar cred că primul pas este să te opreşti, tu, ca adult, să-i usurezi viaţa mai mult decât este necesar.
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
copiii trebuie ajutati, dar pana la un punct! fetita isi cara lucrurile de la doi ani, nu a fost hranita din clipa in care a fost capabila sa tina lingurita in mana (poate doar cu cateva exceptii, cand era bolnava…), a invatat sa se imbrace si sa-si incheie nasturii si capsele inca de la grupa mica, nu a fost carata in brate dupa varsta de un an si jumatate, etc si, uite, e bine merci, independenta, eficienta si increzatorare. se mai alinta, dar cu masura. acum ioana are 6 ani si, ca sa dau un ex, isi duce singura lucrurile necesare pt 3 zile (hainute, jucarii, apa, gustari)de excursie si face majoritatea lucrurilor (mancat, spalat, imbracat, etc) exact ca un om mare. am incurajat-o sa faca totul singura si cred ca i-am usurat si ei viata si mie.
sa inteleg ca n-am reactionat exagerat, cand o bunicuta binevoitoare vorbea retoric in spatele meu… uite mai danut, vezi, fetita asta, mititica, cum se chinuie cu ghiozdanelul ei… iar eu te ajut pe tine!
daca mai zicea si „eu nu sunt asa rea”, cred ca aveam si o reactie fizica, spontana necontrolata, pe langa cea verbala…
si din pacate, sunt atat de putini cei care au curajul sa-i lase sa se descurce si singuri!
apropo de usurat viata… a mea s-a usurat „considerabil” de cand ii laud, ce copiii mari si ordonati sunt cand isi pun singuri lucrurile in dulap sau la spalat 😀
si trebuie sa adaug ca nu mai e o tragedie sa ramai fara paine, are cine sa se duca repede la chioscul de langa bloc. ba ii face si placere, si se lauda si cat il tinea gura la gradi, ca el a crescut „mai mult”, are voie singur afara 😀
Si-asa-i rau, si-asa nu-i bine. Si crede-ma, iti spun din experienta. Totusi, eu am considerat totdeauna ca e bine sa ceri copiilor mai mult. Si nu numai lor. Altfel, nu cumva se plafoneaza? Si iar: nu numai copiii.
nu se mai cheama plafonat, cica i se spune „relaxat”. ba incepem sa aplicam noi metode de invatare, iar partea in care copiii „nu sunt obligati” imi „place” la nebunie… scrie daca vrea… pai as vrea sa-l cunosc si eu pe cel care face de placere 5 pagini de liniute 😀
am vaga impresie ca generatia de-acum il considera „normal” pe dnul Goe…
zilele trecute am trecut si eu pe la scoala si am vazut moda cu caratul ghozdanului de catre insotitor si ma gandeam eu in mintea mea ca sunt o mama denaturata ca fiul meu, inca un copil de gradinita, isi cara singur rucsacul, acum m-am mai linistit, aia sunt pe dos, nu eu 😀
m-am gandit si eu, ca au apatur ghiozdane troller… nici de alea nu pot trage singuri?
societatea asta de consum le vine in intampinare, le-a rezolvat si problema greutatii.
sa vedem ce face cu adultii 😀
imi povestea zilele trecute o prietena de o colega de serviciu care saraca sta pana la 11 noaptea cu fiica-sa sa-si faca temele pentru ca nu vrea sa le faca pana vine mama-sa de la serviciu, iar bunica-sa ce sa-i faca daca nu vrea.
ori sunt eu scorpie, ori sunt alea blegi, dar pana la urma care pe care educa, noi pe copil sau copilul pe noi. daca nu vrea sa le faca sa mearga cu ele nefacute, plus ca am inteles ca nu e chiar clasa I, sau sa le faca asa cum stie si impreuna doar le verificam si incercam sa pricepem ce n-am facut corect.
cata, cand ma gandesc ca vine clasa intai ma ia groaza. banuiesc ca si pe tine 😀
si prefer varianta scorpie, care verifica temele…
Chestia cu caratul ghiozdanului mi-a amintit o faza din copilaria mea. Aveam o colega de clasa, Pamela, printr-a’ntâia.
Eu 1 metru si’un scuipat, 25 de grame. Aveam un ghiozdan din ala plasticat, era de 2 ori cât spatele meu. Noroc cu ghiozdanul ca nu ma lua vântul la plimbare pe strada.
Ea 1,50 pe putin, 70 de kg si un rucsac din ala modern, de la neamurile din Deutchland.
Eu mergeam singur la scoala, ea cu ma-sa care-i cara ghiozdanelul. Si într-o dimineata, o întreaba tata-miu de ce-i cara ghiozdanul. Raspunsul a venit prompt:
– Nu poate saracuta sa-l care. Nu vezi ce micuta e?
Si când te gândesti ca pe lânga Pamela, eu eram cât un gândac de colorado…
pai nu ti-ai dat si tu seama, crescuse atat de repede la inaltimea aia ca nu i se maturizase coloana!
cum era mititica sa care greutate de ghiozdan… daca alura ei de fotomodel avea de suferit si nu mai ajungea pamela shiffer cand se facea mai maricica?!
cand mi-aduc aminte ca tata m-a dus doar in prima zi de scoala, sa-mi arate unde-i scoala, si nici atunci nu mi-a carat ghiozdanul… era cu alba ca zapada :D, cum era sa-l las sa-l care…? si oavea montate special cureluse de spate, sa nu-l car pe umar sa ma cocosez. nici gand sa mi-l care cineva…-
acum eu nu stiu daca faptul ca-i cocolosim ii aduce la dependenta de noi… sau mai au si altceva care-i tine pe loc… langa mama si articolul vestimentar atat de apreciat din garderoba ei…
uite, eu nu i-am decojit copilului seminte cat era mic… l-am invatat ca daca vrea ceva, trebuie sa se ocupe singur cu acel ceva… nu l-am lasat sa le desfaca intre dinti, ci l-am invatat sa-si foloseasca degetelele pentru asta. apoi si-a dus jucariile peste tot pe unde a vrut. cat i le-am dus eu avea rucsacul de l-ar fi suspectat toti ca face parte din grupare terorista si are toate bombele din lume. cand a inceput sa care el a triat foarte atent… deci a invatat si asta.
(am dus totusi rucsacul de scoala, cel prea greu pentru a nu-si strica amarata de coloana, dar il mai si imparteam, ca sa stie ca sunt cartile lui)
nu ma simt mama rea sau rece pentru ca m-am purtat asa… cert este ca, in ciuda acestei incercari de a-l face sa fie independent, desi isi curata cada, baia, masa etc etc – e o fericire sa fii nevasta lui, desigur, peste ani! – e lesinat sa stea cu mine – a trebuit anul acesta sa nu mai dau pe acasa decat 2 ore pe seara, ca sa se obisnuiasca… dupa 3 luni, i-a venit inima la loc – si daca nu sta cu mine mama – ca inainte 6 zile din 7 eram doar a lui…- tot ma iubeste, iar eu trebuie sa merg inainte, sa ma adolescentesc…
stiu ca ne vine sa-i gugulim, dar pare si penibil sa fie aceeasi guguleala de la 2 ani la 10…
nu da cu pietre in mine, daca ti se pare ca sar calul cu printzipurile mele.
nu detin pietre in recuzita.
Nu trebuie sa faci pt copil lucruri pe care le poate face singur. Acesta este unul din principiile adleriene legat de metode de educatie. Si ca sa parafrazez: cum nu il putem proteja pe copil pentru viata, trebuie sa il pregatim pentru ea; asta presupune si responsabilizare, incurajare si respect pentru copil. Cand rasfeti un copil e practic si o mare lipsa de respect, deorece mesajul transmis este:”tu nu esti in stare”. Ar fi foarte multe de spus pe tema asta,dar, mai bine ma opresc inainte sa fiu atentionata ca ar trebui sa fac asta. Ma bucur ca exista parinti ce refuza sa se inscrie in acest trend si se poarta…normal
uitasem de articolul asta, multumesc ca mi-ai reamintit!
tot pe-aici sunt cu ajutorul…
intre timp am ajuns la scoala, unde parintii cara in continuare ghiozdanul odraslei, ba ii duc pana in clasa si le scot cele necesare pe banca!!