Nu mi-e frica, nu mi-e frica de Bau-Bau…

Am considerat dintotdeauna că a speria un copil cu "Bau-Bau" este o tâmpenie. Şi am fost convinsă că se pot explica pericolele altfel decât creând frici artificiale.

Până pe la 6 ani încercam să-l conving pe frăţiorul meu mai mic că nu e nici un monstru ascuns în debaraua de lângă toaletă, la capatul unui hol lung şi întunecat. Cum nu am reuşit să-l conving, în cele din urmă tata l-a antrenat să se lupte cu Bau-Bau, care nu ştie box… aşa că, după ce a exersat câteva croşee, a plecat voiniceşte spre toaletă. Monstrul se pare că a aflat de noile lui calităţi, şi s-a mutat în debaraua altui copil.

Morala: montează întrerupătoarele electrice la aprox. 120cm. de podea. Dacă îşi poate aprinde singur lumina, orice monstru va fi învins.

Când am început să ascultăm celebrul "şlagăr" despre Bau-Bau, mi-a fost teamă pentru moment ca explicaţiile privind lumea imaginară să nu creeze alte legături în mintea lor, şi să apară întrebări referitoare la existenţa altor personaje, cum ar fi Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă. Din fericire n-au apărut, dar încă avem ceva probleme în a stabili graniţa dintre lumea poveştilor şi cea reală. Dar, ne-am lovit şi noi de Bau-Bau. Pentru că, aşa cum spun şi versurile, "cei mari altă treabă n-au". De ce să te chinui să explici unui copil, pe înţelesul lui, că nu are voie un anumit lucru. E mai simplu să-l aduci în scenă pe Bau-Bau. Aşa că, după o lună la bunici, am avut nevoie de două săptămâni de dezintoxicare, şi de scos bau-baul din baie.

Morala: asigură-te că Bau-Bau nu se află în vizită la cunoscuţi şi că nu are un caiet de notiţe, să scrijelească adresa ta…

Dar… cum se spune, ce-şi face omul cu mâna lui, nici dracul nu desface… am comis-o. Întâmplător am trâns câteva filmuleţe haioase de la Pixar. Printre ele, şi câteva scurte parodii după "Compania Monştrilor". Adevărul e că Sullivan şi Mike Wazowski sunt delicioşi. Aşa că am împrumutat repede versiunea în română. Filmul a fost la înălţime, numai că la sfârşit… a apărut întrebarea… "vor veni şi la noi?" Ups. Of. NU. Şi încearcă iar să explici cum e cu lumea poveştilor… A fost mai simplu să le spun că nu cred că au şi uşa noastră. Dacă o aveau, veneau şi când eram eu mică… şi cum n-au venit până acum, clar, n-o au.

Dar Monştrii a fost o nimica toată pe lângă Scooby Doo. Am încercat cu disperare să nu-i las să vadă serialul. Pentru că nu l-am considerat adecvat copiilor mici, cu imaginaţie bogată. Sunt suficiente desene animate potrivite vârstei. Dar… minunile grădiniţei sunt uimitoare, şi, fiind în vizită la nişte prieteni, auzim la etaj scârţăit de podele…

Fantomeeee!! Care? Ce? Unde? Ce-s alea?! Fantome, mami, ca la Scooby!

Să înnebunesc, nu alta! Mai ales că pentru fantome nu aveam nici o versiune stabilită, şi, dacă pentru Bau-Bau poţi aprinde lumina, la fantome este mult mai greu să găseşti un antidot. Aşa că am decretat ca Scooby este invenţia unor oameni care vor să sperie copiii, şi că fantomele nu există. A mers, în schimb am replici de genul… "dar daca nu exista, pot totuşi să mă uit la desene?" sau "uite toate personaleje, din plastic… li se miscă şi mâinile… mi le cumperi şi mie?". Iar eu nu vreau Scooby. De nici un fel. 🙁

Am preferat să le explic întotdeauna, aşa cum m-am priceput mai bine, ce înseamnă pericolul. Şi, atunci când a fost mai puţin riscant, i-am lăsat să încerce. Aşa au văzut că am dreptate. Şi mai ales, am învăţat să nu-i mint şi să nu exagerez. A dat roade.

Până astăzi.

Când, contrar principiilor, am exagerat şi mi-am băgat în sperieţi piticul cel mic. Nu vreau să mă gândesc ce coşmaruri ar putea avea, dar pe moment m-am panicat. Ce-a făcut? A plecat din casă, împreună cu prietena ei, fără să spună. Câteva minute nici n-am băgat de seamă, toţi am fost convinşi că fetele iar se ascund şi vor să le căutăm. Numai că le-am căutat şi nu le-am găsit. Ieşiseră tiptil la plimbare pe scara blocului… Am înlemnit. Şi, pe lângă pedeapsa cu statul la colţ, morala a ajuns la…

"dacă te fura cineva?" şi ce să facă cu mine? "să te taie bucăţele şi să te facă tocăniţă!"

Abia când am văzut cum i se albeşte faţa mi-am cam dat seama ce-am făcut. Dar n-am reparat povestea. Are totuşi 4 ani, trebuie să se teamă de ceva. Şi nu de Bau Bau, ci de oamenii răi care din pacate sunt atâţia pe lumea asta. Nu ştii niciodată când, sau dacă îi vei întâlni. Dar e bine să nu ajungi niciodată în locul lui Harap Alb, în fântâna Spânului.


Nu mi-e frica de bau-bau

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.
Posted in Cu si despre nazdravanii mei and tagged , , , , , , , , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente