Poezia. A fost întotdeauna coşmarul meu la literatură. Nu am înţeles şi nici nu înţeleg încă de ce anume trebuie să o diseci de sus în jos, de la stânga la dreapta, să vezi "ce a vrut să spună autorul". Nu mi-a plăcut niciodată măcelul acesta, drept urmare, şi în generală, şi în liceu, cum aparea o lecţie "în versuri" oftam…
Mi-au plăcut poeziile. Foarte mult. Le citeam şi recitam cu mare plăcere şi intonaţie. Dar nu am putut niciodată să filozofez pe marginea lor. Pentru că am preferat să le simt, să le zidesc la mine în suflet. Nu ştiu dacă aş putea recita acum, cap-coadă, vreuna. Dar mi se întâmplă adeseori să privesc pe fereastră şi să gândesc în versuri. Nu sunt ale mele, n-am din nefericire acest talent, de a ţese sentimente în versuri. Dacă ar fi să mă gândesc acum, cred că este cel mai mare omagiu pe care îl putem aduce autorilor, să trăim alături de ei.
L-aş menţiona pe Eminescu. Ar trebui să fii un pic nebun să nu-ţi placă Eminescu. Citeşte în adolescenţă poeziile lui de iubire, şi nu doresc nimănui să le citească cu o inimă proaspăt frântă. Şi totuşi, l-am înţeles altfel când i-am cutreierat pădurea, când i-am privit lacul de la Ipoteşti. N-aş putea să descriu sentimentul care m-a copleşit, admiraţie şi respect, pentru acea imagine. Sunt poate unul dintre fericiţii cu o memorie fotografică excelentă. Şi la loc de cinste în albumul meu din suflet sunt acei paşi… pe potecă, urcând încet către lac. Apoi Lacul. O emoţie care rar te poate cuprinde.
Bacovia. În nici un caz să nu-l deschizi într-o zi însorită. Nu vei simţi nimic din cenuşiul sensibil pe care vrea să-l picure în viaţa noastră. Cui îi place ploaia?! Cui îi place toamna?! Lui. El a reuşit să vadă frumuseţea cenuşie a naturii. De câte ori nu m-am trezit dimineaţa, panicată, cu ce mă îmbrac, cu ce mă încalţ, unde sunt pelerinele copiilor, să iau maşina până la grădiniţă, şi să mă enervez în trafic, sau să mă ud la picioare. Cu disperare mă uitat iar pe fereastră, poate "a stat". Plouă, plouă! Şi în secunda următoare am auzit, de undeva, nu ştiu de unde, … vreme de beţie, să asculţi pustiul, ce melancolie! Mulţumesc, Bacovia! Zâmbesc şi plec, să caut frumuseţea fiecărei picături pe cerul cenuşiu… de plumb.
Nichita Stănescu… l-am asociat mereu cu dragostea la prima vedere. "Leoaica" fără milă, care ne devorează şi în acelaşi timp ne mistuieşte, pentru a reînvia ca un phoenix. Pentru că arzi şi durerea te pătrunde, atunci când deschizi ochii şi vezi o pernă goală, şi renaşti ca prin magie, când fiinţa iubită te atinge. Cred că a fost primul volum de poezii pe care nu l-am putut lăsa din mână. Nu vă închipuiţi 500 de pagini, sunt mult mai puţine. Dar a fost atât de intens, încât, la sfârşit, m-am simţit goală. L-am recitit. Şi de fiecare dată sentimentul este profund şi dureros. Ştie să trezească din adânc sentimentele care ţi-au umplut viaţa. Care te-au făcut să zâmbeşti, să plângi sau să râzi. Trec aproape zilnic pe lângă un liceu care îi poartă numele. Mulţumesc, m-ai învăţat să apreciez întotdeauna ceea ce simt!
Dacă ar fi să aleg două "fenomene" (sună atât de ştiinţific că-şi pierd farmecul!), hai să le spun două momente în care aş opri timpul, ar fi o furtună de vară şi o ninsoare cu fulgi mari.
Furtuna de vară, neagră şi malefică, puternică şi scurtă în acelaşi timp, cu fulgere despletite ce brăzdează cerul, te înspăimântă şi te fac să înţelegi cât de mic eşti pe acest pământ. Dar nu de asta îmi place. Seamănă atât de mult cu rezumatul unei vieţi… când vantul te poartă acolo unde nici nu gândeşti, şi nu poţi controla. Flashurile de lumină sunt evenimentele frumoase din viaţă, scurte, intense, şi pe care nu le poţi uita. Dacă cotodianul ţi se pare monoton, numără fulgerele, caută momentele cu încărcătură maximă de "electricitate", acelea care te fac să simţi că ai pentru ce să trăieşti.
Dar nu aici voiam să ajung. Ieri poezia mi-a bătut din nou la geam. M-am simţit din nou copil când am deschis fereastra şi primii fulgi mi s-au lipit de piele. Am savurat adânc mirosul de iarnă, de zăpadă, i-am lăsat să mi se topească în palmă, să-mi salute obrajii. Ce dor mi-a fost de voi, fulgi de speranţă! Fulgi care să-mi aducă energia pentru următorul an. Albul arzător, câmpia fără urme, atât de rece şi totuşi atât de fierbinte.Te uită cum ninge Decembre […] Şi ningă… zăpada ne-ngroape. Sunt de fel pesimistă. Mulţi îmi spun că-s prea calculată ca să pot simţi, că-mi pierd energia cu lucrurile mărunte, şi pierd tabloul de ansamblu. Cei ce se adăpostesc când ninge nu au cea mai mică idee ce pierd. Dacă vrei s-asculţi iarna, lasă-te pe spate. Nu fi prevăzător, pur şi simplu trânteşte-te în zăpadă. Priveşte fulgii ameţind deasupra ta, o existenţă de-o clipă plină de-o frumuseţe ireală. Priveşte-i cum te îndeamnă să trăieşti, să nu pierzi nimic. Nu mi-a fost niciodată frig, prăbuşită în zăpadă. Am simţit atâta căldură în îmbrăţişarea de gheaţă. Dacă viaţa însă te-a îngenunchiat, aminteşte-ţi ce simţeai când erai copil. Bucuria florilor de gheaţă din fereastră, a imensului alb din faţa ta. Dacă nu poţi, priveşte-ţi copilul dormind. Apoi şopteşte-i tandru la ureche… "A nins azi-noapte!" Poate cineva explica de ce sar copii din pat? De ce-şi lipesc cu atâta nesaţ năsucul de fereastra îngheţată? Pentru că ei încă pot vedea magia pe care noi am uitat-o undeva… într-un fulg de nea.
Întinde palma. Lasă-l să revină. Caută poezia din viaţă, ea ne face să simţim că trăim!
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
M-ai impresionat. Nu scrii in versuri, dar e multa poezie in ce-ai exprimat!
Alaltaieri seara, cand ne-am intors de la gradinita, Bogdan s-a jucat numai prin zapada cea mai mare! Normal ca se udase complet la picioare, mainile erau pline de zapada, care i se lipise de manusi… dar asta nu a fost destul pentru el, asa ca s-a trantit pe jos si a facut turul curtii, de vreo doua ori, in patru labe!!! I-am spus o data sa mearga ca omul normal, ca se uda tot si-si strica pantalonii! Dupa care mi-am dat seama ca si eu faceam la fel cand eram copil! Ba chiar mai rau! Si vorba ta, parca nici frigul nu-l mai simteam… abia cand ma plictiseam imi dadeam seama cat de inghetata eram si veneam repede in casa, unde puneam picioarele pe soba si dardaiam din toate incheieturile! Si tot la fel, toate hainele erau ude si le intindeam la uscat, ca a doua zi s-o luam de la capat. O singura regula aveam: sa nu facem nebunia asta cand mergeam spre scoala, ci numai pe drumul spre casa! Asa ca i-am lasat sa se tavaleasca prin curte cat le-a fost pe plac. Pana au venit acasa tipand „mamiiii, am inghetat”!
E minunat sa fii copil!