Despre bullying… iar și iar

S-a schimbat oarecum perspectiva din care privesc anul acesta campania desfășurată de Cartoon Network România și Asociația Telefonul Copilului… nu pentru că mi-am schimbat cumva părerea față de ceea ce gândeam în anii precedenți. Susțin în continuare campania, cu aceeași convingere că ține de fiecare dintre noi să facem ceva. Însă devine aproape misiune imposibilă să te lupți singur cu morile de vânt, e descurajant, în momentul în care încerci să schimbi ceva, să nu o poți face.

Am ratat conferința de presă în care sportiva Cristina Neagu, desemnată de trei ori cea mai bună handbalistă a lumii, s-a alăturat în calitate de ambasador campaniei anti-bullying „Clubul Prieteniei”. Campania, ajunsă la a patra ediție, abordează anul acesta empatia, toleranța, acceptarea proprie, precum și a diferențelor între copii. Jumătate dintre apelurile primite la linia telefonică gratuită reclamă agresiuni care au ca motivație aspectul fizic și statutul social.

Dintre toate situațiile de bullying, anul acesta am avut parte din plin de tot ce puteam să-mi imaginez din partea adulților. Mi-au ajuns la urechi fie direct, fie prin intermediul prietenilor. Mi se pare încă ireală situația unei prietene dintr-un mare oraș ardelean, al cărei copil este hărțuit verbal, zilnic, de profesorul de la clasă, doar pentru că provine dintr-o familie monoparentală (împreună cu alți câțiva). Și mi-e greu să scriu ce aude acest copil… Încă nu realizez nici cum îți poți permite tu, ca profesor, să îi spui unui copil că „e gras, mai bagă mult în el?”. Oare nu-ți trece măcar o clipă prin cap că acel copil s-ar putea să aibă deja complexele lui, sau să-l necăjească și alții pe aceeași temă și tu să torni gaz pe foc? Tocmai tu, adultul care ar trebui să dea exemplu despre cum vorbim politicos unii cu ceilalți…

Nu toți copiii sunt genii… însă toți se străduiesc. Pentru unii și faptul că vin la școală e un succes, chiar dacă vin doar ca să aibă unde pleca de-acasă. Și tocmai din acest motiv ar trebui să vadă aici un model de comportament. Asta, bineînțeles, dacă nu vrei să ajungă să depindă de mititeii de la partid și să voteze după cum dictează stomacul. Dacă nu a învățat, ori nu știe, tu, ca adult, de asta ești acolo. Să faci tot ce poți pentru el, în limită de timp și spațiu, să-l ajuți. Nu îi poți salva pe toți, dar măcar încerci!

Și dacă tu, acest adult care ai ales să intri în școală ca să schimbi ceva, îi spui că-i prost, că nu știe nimic, că vine degeaba acolo… îl umilești, îl dai afară din clasă (trecem peste faptul că în regulament scrie că nu ai voie!), ce să simtă acel copil? Pedepsești toată clasa, dai vina pe unul singur și „din cauza lui X dați test” (sigur va fi cel mai iubit personaj în acea zi). Apoi, de parcă o trecere peste regulament nu ajungea, spui rezultatele la „test” cu voce tare, ca cei care nu au reușit să fie încă o dată umiliți. Îi lași să râdă unii de alții. Și iei apoi caietul „prostului” și scrii pe tablă rezolvările lui, în lipsa lui, că doar păzea ușa prin exterior… aruncându-l apoi ca pe un miel în mijlocul lupilor care râd. Iar tu stai și îți admiri superba regie de spectacol, ești „mândru” că de la cei 65+ ai mai dat o lecție de viață unor copii de 9 ani. Iar în încheiere, ieși „sfătuindu-i” să nu se mai ducă acasă să „inventeze” ce se întâmplă la școală 🙁 .

E o povestire reală și tristă. Pentru că rolul meu ar fi trebuit să se oprească o treaptă mai sus, când mi-am anunțat superiorul. A ridicat din umeri… mai e o lună de școală, nu avem pe altcineva. Să discut direct cu persoana… am mai încercat. Am avut șocul vieții mele, așa limbaj în cancelarie n-am auzit niciodată. Apoi, de pe la colțuri, am aflat că „am cam mult tupeu pentru o debutantă” să-i spun să-și controleze limbajul la clasă. De un an (școlar) aproape mă străduiesc oră de oră să nu le mai permit copiilor să râdă unii de ceilalți. Să-și accepte greșelile… nu reușesc. Încep să cred că e și vina mea. Dacă scădeam calificativele la purtare de la prima abatere serioasă, poate că ar fi fost mai bine!

Dar problema are și alte origini, pe care nu le pot controla. Dacă acasă li se spune că „așa-s copiii”, sau că e normal să se șicaneze între ei… bătălia e deja pierdută. Faptul că nu respectă nici măcar efortul omului aflat la catedră m-a făcut să mă gândesc la un fragment pe care l-am citit în comunicatul de presă:

Modul tendențios în care se discută în casă, aparent nevinovat, despre vecini, prieteni, colegi, episoadele de confruntări verbale, umilințe din trafic, din autobuz și alte interacțiuni, violența domestică între parteneri stau toate, împreună și separat, la baza agresiunii de tip bullying. Copiii noștri nu pot fi altfel decât suntem noi. Avem o responsabilitate imensă să le oferim ancore sănătoase și să îi învățăm, prin exemplul propriu, empatia, respectul, toleranța și îmbrățișarea diferențelor”, a declarat Cătălina Surcel, Director Executiv, Asociația Telefonul Copilului.

Anul acesta sunt mai optimistă. Nu are legătură cu procentele din raport, care continuă să crească – sunt sigură că sunt departe de a reflecta amploarea fenomenului la noi, ci pentru că din ce în ce mai mulți copii/oameni aleg să vorbească, să ceară sprijin de la cei în măsură să ofere un astfel de sfat.

În perioada 2015-2017, Asociația Telefonul Copilului a înregistrat un număr de 4.328 de cazuri de bullying.

54% dintre copii nu au vorbit cu nimeni altcineva despre abuzul la care au fost supuși

24% au împărtășit cu prietenii sau colegii

doar 22% au vorbit cu părinții.

Mai mult de jumătate dintre copiii care au apelat linia gratuită au fost fete (51.18%), 42.08% băieți și doar 6,74% au fost adulți, în special părinții celor agresați. În 62% dintre situații, copiii au semnalat că sunt expuși mai multor forme de bullying în același timp: fizic (îmbrâncire, deposedare de obiecte, lovire; verbal – insulte, umiliri, intimidări), relațional (zvonuri, situații stânjenitoare, bârfe, excluderi) și online (mesaje, filme, imagini cu conținut defăimător, jignitor, umilitor).

Principalele motive pentru care copiii au fost hărțuiți sunt:

aspectul fizic – 33,10%

statutul social -27,12%

interesele și pasiunile – 12,18%

situația școlară foarte bună – 8,21%

situația școlară mediocră – 7,55%

nevoile speciale sau dizabilitățile – 4,42%

etnia – 3,17%

religia – 2,14%

orientarea sexuală – 2,11%

În încheiere, nu aș vrea să văd iar comentarii răutăcioase, din seria „tocmai Cartoon vorbește despre asta”. Până acum e cam singura campanie pe care am văzut-o să ajungă, ca mesaj, la copii. Am folosit într-o lecție despre bullying scenariul reclamelor care au rulat pe post, cu niște ani în urmă. Le-au recunoscut. E cale lungă de la recepționarea mesajului până la aplicarea lui, dar măcar încercăm să facem ceva!

În ce manual școlar scrie despre bullying?

Tot vorbim – și ne place să ne auzim vorbind despre școala românească, centrată pe elev și pe nevoile acestuia din viața de zi cu zi. Cum învață el la școală lucruri care îi folosesc în drumul spre casă… Sigur, avem un talent fantastic să ne îmbătăm cu apă rece. Doar că în grăuntele acela de optimism pe care îl am nu încetez să sper că, în ciuda statisticilor, nu alarmante, ci de-a dreptul horror (creștere de 25% de la un an la altul…?), vom reuși să facem ceva.

Azi am participat la a treia ediție a campaniei „Clubul prieteniei”. Ambasadorul din acest an este Ciprian Marica, și nu cred că într-o națiune ce iubește sportul, (dar urăște să-l practice), mai are nevoie de prezentări. Sper ca prin intermediul său mesajul campaniei chiar să ajungă la cât mai mulți copii.

În campanie se implică, încă de la început, Cartoon Network și Asociația Telefonul Copilului. Scopul este acordarea de sprijin copiilor și tinerilor ce solicită consiliere pe probleme de bullying. Chiar și-a propus să susțină desemnarea unei zile naționale de conștientizare a fenomenului în România. De ce? Pentru că, deși nimeni aproape nu oferă statistici în timp real, la ediția din acest an au fost aduse rapoarte parțiale pentru lunile ianuarie și februarie 2017. Și nu, nu se anunță nimic bun. Dacă 2016 a fost cu 25% mai mult decât 2015, mi-e frică să lansez un pronostic. Iar aceasta nu pentru că fenomenul ia amploare, deși e adevărat și acest lucru – mai ales pentru online, ci pentru că abia acum încep, copiii și părinții deopotrivă, să conștientizeze și să ceară ajutor.

Cine cere ajutor și cine ajută

Au fost întrebări legate de modul în care Asociația ajută copiii. Aș vrea să lansez o întrebare, la care chiar mi-aș dori să primesc un răspuns. De când a fost introdus numărul 116 111 – Telefonul copilului, în toate manualele școlare, câți dintre cei care citiți aceste rânduri le-ați explicat copiilor, la clasă sau acasă, la ce folosește acel număr? Câți ați scris mare, pe tablă, bullying? I-ați dedicat o lecție? Ați cerut ajutor Asociației (și nu este singura care oferă sprijin!) pentru a organiza în școală evenimente de conștientizare?

Copiii, dacă cer ajutor, o fac anonim. Deși îi vezi la limită, nu poți suna înapoi. Nu poți contacta părinți, profesori, poți doar să te străduiești să-ți faci al naibii de bine treaba, să-i câștigi încrederea și să te sune în continuare. Sau să-ți scrie, dacă îi este mai ușor.

Imaginile de mai jos conțin, la început, statisticile. Apoi scrisoarea unui copil de 14 ani, anonimizată. Nu ce povestește de la 14 ani e esențial, ci restul, începând de la grădiniță. Știu, sunt 30 de minute, dintre care măcar 20 și tot merită ascultate.

Dacă ați avut răbdare cu imaginile, nu cred că e cazul să mai adaug prea multe.

Ce putem face

În primul rând, să nu punem la coș aceste statistici. Dacă avem nevoie de un cadru legislativ pentru a putea lua măsuri, atunci să fie folosite. Discutam, după eveniment, cu doamna Cătălina Surcel (ați ascultat-o), despre ce variante există. Asociația poate susține (și chiar asociațiile părinților, din toate instituțiile de învățământ), în forurile de decizie (ministerul educației, de exemplu), lista cu măsuri necesare: să nu mai fie nevoie de acordul părintelui atunci când un copil vrea să beneficieze de consiliere la școală (există și școli „norocoase”, care au consilier), sau un cadru de analiză al situațiilor de bullying, cu măsuri obligatorii de consiliere, căci este clar tuturor că scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară la altă clasă/școală sunt cu mult depășite de ceea ce se întâmplă acum, în școlile și chiar grădinițele noastre.

Tot așa, derularea unui program de formare a cadrelor didactice pentru gestionarea situațiilor de bullying. Criza educațională deja este o sferă prea mică pentru a cuprinde tot ceea ce înseamnă acest fenomen. Dar… noi formăm orice, numai ce avem nevoie nu.

Îi spuneam că din toamnă începe, pentru mine, o perioadă grea, și nu mă sperie atât de mult hârțogăraia și sistemul în care aleg să intru, cât mă îngrozește ceea ce implică el, la nivelul gestionării relațiilor dintre copii. Și aici am ajuns la întrebarea din titlu… în ce manual le vorbim copiilor despre bullying, cu adevărat? Dezvoltare personală? Ore pe care mulți le ignoră? Educație civică?

De ce irosim acele zile din școala altfel, când am putea să facem ceea ce, printr-un nerostit jurământ al lui Hippocrate, am făcut când am ales să pășim la catedră: să producem o schimbare!

În loc de încheiere…

… Adaug mai jos clipul de anul acesta, cu Ciprian Marica. Am adăugat și celelalte clipuri. din anii trecuți, pentru că mie încă îmi plac. Să întreb dacă, de doi ani de când sunt pe net, le-ați folosit la școală sau grădiniță, pentru a începe o discuție?

Voi edita în curând articolul, pentru că urmează și clipurile de anul acesta.

PS. Azi, când auzeam ca noutate bullyingul la grădiniță, nu m-a șocat deloc. Încă nu uit dialogul, între fetițe de 6 ani, în care X le spunea celorlalte să nu-i dea lui Y materialele, pentru că Y are pielea maro. Y era creolă, extraordinar de isteață, pricepută, iar X fantastic de invidioasă. A fost momentul în care s-a prăbușit orice urmă de teorie despre inocență…

Ce este Bullying-ul?

Dacă n-aţi auzit niciodată acest cuvânt, aveţi încă timp să-l învăţaţi, însă cu siguranţă ştiţi ceea ce înseamnă, pentru că, în oricare dintre cele trei variante în care puteţi lua contact cu fenomenul, veţi recunoaşte trăsăturile: Bullyingul este un comportament ostil faţă de cineva, pe care agresorul (bully) îl ia în derâdere, îl umileşte în cercul de prieteni, cunoştinţe, sau pur şi simplu în public. Sunt căutate slăbiciunile – probleme medicale sau familiale, aspect fizic, etnie, stare emoţională etc. – iar agresiunile ajung de la hărţuire verbală până la hărţuire fizică.

Nu cunosc termenul de multă vreme, şi l-am auzit prima dată în acestă formă cu ocazia lansării colecţiei „Ajută-te singur!” de la editura Gama. Apoi am mai citit despre el la o mămică blogger, unde am văzut cum, într-o ţară civilizată, acest cuvânt chiar are putere, şi odată ce-l pronunţi, adulţii îţi vin în ajutor şi se iau măsuri. La noi aceste comportamente sunt tolerate, pe ideea că copiii se joacă, copiii se împacă, sau, şi mai grav, pentru că adulţii nu au instrumentele necesare să intervină.

Cartoon Network România, împreună cu Telefonul Copilului şi Alex Velea, au lansat Clubul prieteniei, cu sloganul Fii prietenos, nu răutăcios! Este o campanie ce îşi doreşte în primul rând să ajute copiii să conştientizeze fenomenul, şi să-i încurajeze să ceară ajutor, dacă singuri nu pot lua poziţie. Însă trebuie să aibă şi cui să ceară ajutor, iar în cea mai mare parte timpul în care se petrec aceste acte are loc în comunităţile şcolare. Cadrele didactice au, din acest punct de vedere, un rol esenţial. Cumva trebuie să încetăm a-i mai pedepsi pe copii, fără a încerca să-i învăţăm să-şi rezolve conflictele, să-i înţelegem şi să stăm de vorbă cu ei. Să-i învăţăm ce înseamnă politeţea şi respectul.

Campania este promovată pe canalele de desene animate pentru copii, cu trei spoturi pe care vă invit să le vedeţi mai jos. În plus, la nivel online, toţi putem să ne implicăm, folosind hastagul #ClubulPrieteniei #fiiprietenos ori de câte ori postaţi conţinut legat de această iniţiativă. Promovaţi campania printre prieteni, mai ales cei care au copii. Dacă copilul dumneavoastră are cont de facebook, daţi share filmuleţelor pe contul lui, în aşa fel încât să ajungă la cât mai mulţi colegi. Daţi mai departe linkul către Clubul prieteniei, sunt acolo o mulţime de sfaturi, pe înţelesul lor, pentru a lua atitudine.

Campania aceasta şi-a propus un ideal foarte greu de atins: acela de a schimba o mentalitate. Fiecare dintre noi poate da o mână de ajutor. De undeva trebuie să începem, de ce să nu începem cu copiii noştri?

Azi vă las în compania spoturilor, mâine voi reveni, cu informaţiile de la Telefonul Copilului despre fenomenul bullying in România, aşa cum este văzut el de la celălalt capăt al firului.

Copil, caut timp. De petrecut cu parintii mei

Cred ca e cea mai dureroasa afirmaţie pe care o poate citi un părinte. Şi cred că nu există o muscă suficient de mare să se aşeze pe căciula unui părinte care se simte vinovat… Şi totuşi toţi o recunoaştem. Avem o problemă… o mare problemă. Nu ştim să ne petrecem timpul împreună cu copilul nostru. Este ceea ce am observat în ultimele luni în care am discutat cu mulţi părinţi despre programul de lucru oferit la Talente de Năzdrăvani. Şi poate că începem să ne trezim şi să ne dăm seama că trebuie să avem mai multă grijă de generaţia de mâine.

Săptămâna trecută, Fundaţia Romtelecom pentru români şi Fundaţia Telefonul Copilului a lansat, la Clubul Ţăranului, în incinta Muzeului Ţăranului Român, campania Copil, caut timp. De petrecut cu părinţii mei. Campania îşi propune să tragă un semnal de alarmă asupra lipsei de comunicare dintre părinţi şi copii şi să ofere soluţii simple pentru îmbunătăţirea acestei interacţiuni. Au fost prezentate cu această ocazie şi rezultatele studiului Gallup, cu concluzii ce ar trebui să ne îngrijoreze. Oare chiar nu avem pentru copilul nostru mai mult de o oră pe săptămână? Chiar suntem în stare, ca părinţi, de atât de puţin? Nu trebuie să fii expert să înţelegi rezultatele studiului, şi, dacă nu ai timp acum, fă-ţi, şi studiază-l cu atenţie. Şi nu te uita la ceas după ce ai văzut numărul de slide-uri ale prezentării, fiecare merită studiat.

Cred că primul pas o reprezintă recunoaşterea faptului că avem o problemă. Apoi, ia-ţi agenda şi taie… toate întâlnirile de la 6 seara, şi scrie "Role în parc", sau "Jucării de nisip"… vineri lasă-ţi laptopul la servici, şi îngroapă-l sub maldărul de dosare pe care tocmai voiai să le pui în portbagaj. Sună-ţi copilul şi întreabă-l, ce-ar vrea să faceţi în weekend? Să luaţi ceaiul cu prietenul lui imaginar? Să cutreieraţi munţii de mână? Sau să pictaţi?

Şi, dacă ţi-am dat suficiente motive… poţi începe simplu, de aici.