Jurnal de școală: săptămâna 1 de pandemie

Când vine cineva și te întreabă ce veste vrei să auzi prima din una bună și una proastă, prefer să încep cu cea proastă. Așa termin într-un ton optimist. La școală, feedbackul se dă tocmai invers. Începi să îi spui copilului ce a făcut bine, ca apoi să i le înșiri și pe celelalte. Starea de bine pe care i-o induci la început îl ajută – sper – să își accepte și îndrepte mai ușor greșelile. Povestea aceasta va începe amestecat – și cu bune, și cu rele.

Săptămâna profesorului

Săptămâna abia încheiată a fost ceva neașteptat din toate punctele de vedere. Am lăsat în martie acasă o clasă foarte dificilă, cu extrem de multe probleme. Gândul că șase luni au făcut ce au vrut îmi dădea fiori reci pe șira spinării și noile reguli impuse păreau incompatibile cu câteva personalități din clasa mea. Un maraton de aproape 10 ore de stat de vorbă cu copiii mi-a dat un pic de curaj. Faptul că am putut vorbi cu fiecare în parte despre ce urmează să se întâmple a ajutat, în cele din urmă, enorm.

Am avut două zile de acomodare cu câte-o jumătate de clasă și ziua de foc a fost miercuri, când am intrat cu toată clasa. Nu avem „pepsiglas“, căci, așa cum anticipam, sala mea e mare și pot păstra distanța între bănci. Momentul de întâlnire dimineața, când i-am găsit aliniați acceptabil, la distanță, acolo unde am stabilit împreună, a fost unul care parcă mi-a pus în mână doza de redbull-îți-dă-aripi. Se poate! Singuri, fără părinți, aflați departe de ei (nici dacă îi strigau nu cred că îi auzeau), m-au așteptat în ordine. În clasă sunt undeva la 90% cel puțin, plimbatul printre bănci e redus la maxim, doar ieșitul la toaletă nu am cum să îl împiedic – și se iese des! Apă se bea non-stop, așa că măștile fac continuu gimnastică sus-jos. Foarte greu cu ținut mâinile departe de ele… și din păcate destule cazuri de băgat mâinele pe sub mască în nas ori dat masca jos și rezolvat mici probleme de forat adânc.

Am încercat să nu merg nici măcar printre bănci, însă a fost imposibil să nu fac câțiva pași. Sunt de acord că nu ne atingem, nu punem mâna pe obiecte, nu îi țin de mână, dar măcar să le pot spune că nu au nimerit cele două linii drepte de scriere pe tip 1! Clasa întâi fără caiete începute, fără să scrii cu mâna lor! Încerc să fiu optimistă și să nu îl iau pe „n-o să meargă“ în brațe de la început. Îmi spun doar hai să vedem, încercăm orice, poate reușim! Să nu îi subestimez, sunt altă generație de copii, vreau să descopăr ce știu ei să facă și încă n-am exploatat cum trebuie.

Ce mi se pare extraordinar din ce mi s-a întâmplat săptămâna asta: este un calm desăvârșit. (Sper nu cel de dinaintea furtunii!) Nu mai aud doamna, X mi-a luat… , doamna, Y m-a lovit, doamna, Z cine știe ce idee a mai avut și a dărâmat, împins sau altele. Din acest punct de vedere mă declar în extaz. Jocurilor lor violente cu îmbrânceli și izbiri de pereți, tăvăliri pe jos, aruncat în neștire obiectele de pe bănci – au dispărut. Apoi, am reușit să îi scot afară în liniște, în șir ordonat. Fără căzut pe scări, fără vărsat obiectele de prin ghiozdan, alergat și împins să „fiu eu primul“. Ieșim pe șiruri de bănci din clasă, așa rămânem până la poartă, nimeni nu schimbă locul sau candidează intens la primul în coloană.

Toate îmi arată un singur lucru: nu copiii sunt de vină. Dacă avem haos, bullying și toate celelalte aspecte neplăcute în școală, vina nu le aparține lor, ci nouă, adulților. Ne-am bătut joc de reguli. Uite că acum când regulile sunt drastice și nu sunt negociabile, pot fi respectate!

Cum a fost cu masca o săptămână? Nu m-aș plânge, am stat toată vara între 2-4 ore pe zi, vorbind, cu ea. Acum doar că am crescut puțin intensitatea, să acopăr clasa. Însă este liniște și am reușit. Am constatat că, deși nu pot bea apă la fel de des, nu mi se mai usucă gâtul așa rău. Faptul că am o mască mai groasă și mai bine fixată pe față îmi permite să inspir repede un aer deja călduț și umed care îmi menține gâtul într-o stare foarte bună. Cele albastre, simple, nu au același efect, dacă inspir repede, trag chiar și masca până la buze. Știu, mă costă ceva măștile acestea, dar… ajung la concluzia că încep să merite banii. Au, bineînțeles și un efect neplăcut: îmi usucă foarte tare nasul.

Săptămâna părintelui

Al doilea rol al meu: părinte. Copiii mei, deși pe la mijlocul catalogului amândoi, au nimerit pe scenariul hibrid în prima grupă. Andrei merge două săptămâni alternativ, Iris câte o săptămână. Așadar o săptămână pe lună vor fi amândoi acasă făcând lecții live, iar eu la școală – Dumnezeu cu mila ce-o ieși aici dimineața în lipsa mea! Măcar am rezolvat problema a încă unui calculator, ca să nu se mai certe cine stă la ecran mare, cine la ecran mic. Sper să o rezolve și primăria pe a mea, căci tare mult îmi doresc să am și eu calculator în clasă!

Andrei povestește puțin și deloc despre școală, aflu că e greu de pus laptopul să filmeze tabla, că cei de acasă înțeleg greu. Le trimit cei din clasă poze cu ce se scrie înainte să se șteargă. E ok că a nimerit în grupă cu cei doi prieteni din clasă și mă trimite adolescentin la plimbare când încerc să aflu detalii. Totul e roz, să stau liniștită. Ce nu pricepe el e că eu am prins pe vremuri reclama la FNI, somnul liniștit nu mai există de atunci!

Iris e în extaz. A decis greu care să fie prima opțiune la liceu, după ce a tot pus în cumpănă două. A vorbit cu amici și cunoștințe și unul dintre băieții clasa a XII-a la unul dintre cele două licee pe care le voia i-a spus să stea liniștită, o să ajungă exact acolo unde este locul ei să intre. După mai multe zile de perpeleală, am decis pe care să îl alegem. Varianta de program după-amiază nu ne era foarte pe plac, însă era extrem de aproape de casă – nici 10 minute de mers la pas. Însă… descoperă în fiecare zi câteceva minunat. A venit să îmi povestească cum e cu tabla smart. Nu am la clasă și nu am lucrat cu una, însă orele online sunt altceva la ea față de Andrei. Tabla este conectată la întâlnirea live cu cei aflați acasă și toată lumea vede perfect ce se scrie. Mi-a arătat o poză, cum sunt și colegii virtuali „pe ecran“ și în felul acesta „suntem, totuși, toți la școală“.

Nu decurg toate perfect, dar mă bucur că și-a găsit deja companie, copii care acceptă masca și după ce ies pe poarta școlii. Îmi spune că îi place că nu se fac glume pe seama lor, cei care decid să nu poarte sunt surprinzători de toleranți cu cei care nu se supun instinctului de turmă. Parcă e cumva mai cool să fii rebel cu mască!

Concluzii

Săptămâna aceasta a fost pentru cei mai mulți adulți un test pe care l-au picat cu brio. A fost un test al regulilor și în general mulți au dovedit o lipsă cruntă de valori. A respecta regulile și legile statului este o valoare care asigură progresul unei țări. Uitați-vă la state care conduc lumea și judecați la ce nivel se află acolo respectul. Japonia? Țările Nordice? Unde-i lege nu-i tocmeală e la noi ceva învechit. Când fiecare individ decide că nu-i place o lege și o încalcă, haosul și dezastrul urmează. Pandemia aceasta ne-a deschis cumva ochii că noi avem, de fapt, de educat un popor întreg.

Am văzut multe idei de rebeliune – cum să nu te lase pe tine, părintele atotputernic, să intri în școală? Cum să îți spună ție acum un polițist că nu treci de poartă? Mulți viteji de-aceștia pe la toate posturile și pe toate rețelele… Eu însă mă bucur. Am întâlnit mulți părinți pentru care respectul față de profesor nu există și aș vrea ca decizia aceasta să rămână chiar și după pandemie.

Florile la început de an – altă belea. Cum să decidă cineva că nu ai tu voie să dai o floare? Și au fost destui care au considerat că o floare nu e un obiect transmis și au încălcat regulile. Cel mai trist mi se pare că au fost profesori care nici ei nu au înțeles ce misiune grea avem acum: să fim modelul de urmat! Păcat că există oameni care tratează copiii diferit, în funcție de cotizații diverse. Tocmai de aceea ar trebui să îi obligăm să-i trateze pe toți la fel: nimeni să nu mai ducă nimic.

Pe-ai mei copii îi încurajez mereu să facă lucrurile din suflet. Nu e nicio diferență între un copil care vrea și unul care nu, sunt diferiți și se exprimă diferit. Am colecția mea de „flori“, felicitări și mici desene care înseamnă de mii de ori mai mult decât orice buchet. Întâi – pentru că rezistă peste timp și îmi amintesc cu drag de fiecare dintre ei.

Cum ați supraviețuit primei săptămâni?

lectura parinti

Idei pentru organizarea școlii la toamnă

Băiatul care a strigat „lupul“ parcă e rolul preferat al liderilor noștri cu putere de decizie. Mă înarmez cu răbdare pentru o vacanță lungă din punct de vedere al ideilor care vor curge, care mai de care mai realizabilă în lumea poveștilor decât în cea reală. Și gunoiul se ascunde, ca de obicei, sub preș. De ce să schimbi din temelii un sistem, când îl poți cârpi pe ici, pe colo, și să te lauzi apoi că ai făcut treabă bună?

Micșorarea numărului de copii la clasă

Chiar nu am înțeles de ce atâta zbatere referitor la constituționalitate, cât timp se putea cere respectarea numărului minim de copii prevăzut în Legea învățământului. Pentru ciclul primar, ar fi 15, pentru preșcolari – 10, pentru gimnaziu, 20. Problema pentru care nu se umblă la numărul de copii la clasă ține, ca de obicei, de investiții masive, atât în infrastructură – nu avem atâtea săli de clasă, dar mai ales legată de resursa umană. Dacă s-ar aplica această hotărâre, numărul claselor ar crește cu cel puțin o treime. Ar însemna o creștere a cheltuielilor salariale… dar să spunem că s-ar găsi bani. Însă… de unde găsești personal calificat? Toamna, când se deschid școlile, sunt probleme enorme cu acoperirea catedrelor. Își fac loc mulți necalificați, se apelează la pensionari, se improvizează. Și acum, cu școala online, s-au văzut multe din aceste probleme.

Impunerea suprafeței de 4mp pentru un copil va crea mari probleme. Am văzut acum, la evaluarea națională, săli în care nu au intrat, la distanțele impuse, decât 7-8 canditați, deci nici vorbă de cei 10-15 despre care se discută în mod normal. Și în toamnă se vor dilata cumva clasele?? O școală cu peste 2000 de elevi și-a pus la bătaie aproape toate sălile pentru 200 de candidați, așezați „ca la carte“. Matematic, dacă avem 1000 elevi pe un schimb, și ei vin doar jumătate la școală, atunci 500 ar trebui să încapă regulamentar. Și… nu încap. Tocmai am văzut.

Transmiterea lecțiilor live

E de departe cea mai bună glumă. După ce că îmi limitezi ora la 30 minute – când nici cele 45 nu-mi ajungeau cum trebuie – mă mai pui să fiu și „omul orchestră“, să transmit live, să am grijă ca ceea ce scriu să se vadă pe cameră, pentru cei de-acasă. Nu mi-e deloc clar dacă la activitate trebuie să îi întreb și pe ei câte ceva sau dacă îi las în pace să se uite ca la teleșcoală. Nu erau ei atenți când îi supravegheam pe ecran, dar acum, când pot face ce vor? Câți părinți vor fi acasă dimineața, să îi supravegheze, patru ore, că sunt atenți? Jumătate de oră lecții, jumătate pauză… revino la fix, că începe doamna… Sau la programele de before-after school, vor merge să stea toată ziua, cu tabletele după ei, supravegheați să se conecteze!?

M-am gândit și cum aș putea să îi „văd“. Pot conecta proiectorul și să pun conferința pe perete. Așa arunc un ochi și la ei. Problema e că vor arunca și cei din clasă. Și… la câte minuni și minunății am putut vedea în timpul lecțiilor online cred că e una dintre cele mai proaste idei pe care le puteam avea. Găseau ei de joacă în clasă și când mă întorceam un pic cu spatele să scriu la tablă, dar acum, când s-ar putea maimuțări lejer de acasă? Doar nu aveau nicio jenă să o facă în fața mea live pe Meet…

Calculatorul pe care îl am în clasă – un desktop vechi – nici nu știu dacă are vreo șansă să funcționeze cu camera mea hd. Oricum nu știu cum l-aș așeza ca să se vadă tabla… Laptopul de acasă e exclus să îl iau, căci și copiii mei vor avea lecții și, cum spunea Păcală, nu prea poți să împarți un pai la trei măgari, nu? Dacă vom primi tablete, habar n-am cam la ce distanță de tablă va trebui să o fixez și cu ce, cum voi face să pun prezentările la oră și pe perete, și pe Meet. Pentru că un lucru îmi este clar: nu ne vor putea cere să facem de două ori aceeași muncă fără să ne plătească. În schimb, vor sacrifica, tot de dragul banilor, copiii.

Împărțirea clasei pe grupe

Aici să te ții… am văzut ce proteste au fost când grupele de pregătire pentru evaluarea națională nu au fost făcute „alfabetic“ și tocmai suntem pe cale de a ne ucide șansele de mai bine de dragul de a fi corecți politic. Am lucrat pe grupe cât am stat acasă, după o încercare eșuată de a lucra cu toți – toți însemnând vreo 12-15/20 care intrau. Am avut 17 doar la întâlnirea de final de an și un copil care nu a avut acces deloc. Și tot mi s-a părut un coșmar. Bineînțeles că poți face și cu 50 simultan dacă vrei, tu vorbești, lor le tai microfoanele, la final dai tema și ai terminat. Dar dacă vrei să îi iei la rând… nu merge. Îmi amintesc cum, la una dintre grupe, la un moment dat din 10 au intrat 3 și unul dintre copii era complet nedumerit „de ce îi vine rândul atât de des“. Cu alte cuvinte, el oricum se juca când nu era rândul lui, iar acum chiar eram enervantă să îl pun atât de mult să buchisească!

Însă decizia de a lucra diferențiat a fost una dintre cele mai bune pe care am putut să o iau. În primul rând că erau mai puțini, răspundeau de mai multe ori, îi țineam mai mult în priză, apoi pentru că puteam să adaptez mult mai bine cerințele în funcție de progresele lor. Foloseam grupele în lecțiile de comunicare, la matematică lucram cu toți, să nu uite că sunt un grup unit. Chiar și așa, diferențele se văd, și nu sunt date neapărat de timpul necesar unui copil să rezolve o sarcină, ci de gradul de implicare și frecvență la activități. Să lucrez acum la clasă doar cu jumătate din ei, pe rând, e o sabie cu două tăișuri, căci nu toți și-au dezvoltat deprinderea de lucru independent, să poată sta acasă și să lucreze în fața camerei. Va fi cineva cu ei? Să îi împart alfabetic sau par/impar ar fi altă tâmpenie, căci nu aș ține deloc cont de nevoile fiecăruia și aș face o „ciorbă de regim pentru tot spitalul“, cum se face de obicei la noi.

Dar să presupunem că, până la urmă, facem grupele, venim pe rând…

Pauzele lungi și diferite pentru fiecare clasă

Pauza dublă ca durată ar fi fost ceva din categoria „visează cu ochii deschiși“. Să aibă la dispoziție atâta timp să se joace… cred că nu mai era copil să spună că nu îi place la școală, din moment ce acesta este argumentul pozitiv. Dar acum… are 20 de minute în care trebuie să stea cuminte în bancă, să facă altceva, după ce obligatoriu se spală. Hai să zicem că, atât timp cât va fi frumos afară, am timp să îi scot în curte și să îi și aduc înapoi să se spele pe mâini. Dar când va fi urât afară? Să stea în clasă, în băncuță… cu trei jucărele pe care și le aduce de acasă?! Asta după ce nici ora nu a fost prea animată, căci, nu-i așa… nu ne ridicăm, nu lucrăm în grup, păstrăm distanța…

Partea în care pauzele nu se sincronizează cu ale celorlalți e cea mai amuzantă. În acest stil, nimeni nu mai face ore în liniște, că pe coridor va fi mereu gălăgie. Poate vor înțelege ei că nu au voie să se atingă, dar dacă le interzici și să se manifeste verbal, deja cred că e prea mult. Așadar, tot timpul cineva se va plimba… cineva la care ei să fie atenți… Dar dacă orele nu încep toate la „fix“, înseamnă că engleză, sport, religie, nu se mai face la ciclul primar? Și la gimnaziu ce se întâmplă?? Sau ei nu respectă aceste prevederi? Dacă ei nu le respectă, de ce chinuim doar copiii mici?!

Profesorii… cu mască obligatoriu

Nu știu câți dintre colegii mei au încercat să predea o lecție folosind masca. Eu am încercat. Școala online nu a fost aceeași pentru toți copiii și mai am prieteni cu care recuperez acum ce se poate. Eu cu mască, copilul la 2m de mine, eu chinuindu-mă să explic, să păstrez distanța… și, dacă pot sta cu masca ore la rând, fără să mă deranjeze, când a trebuit să și vorbesc, deja simt nu după prea multe fraze o lipsă acută de oxigen, a trebuit să stau jos, nu eram ok deloc. Și vorbeam încet, că nu era decât un copil. Dar… la toamnă? Am sala de 90mp, dacă eu vorbesc încet, cu mască, cine e în spate nu mai aude nimic. Și cât pot să vorbesc așa!? N-am idee…

Dacă anul viitor așa va trebui să procedez, atunci e o problemă. A, și încă o dilemă: cum păstrez distanța dacă eu trebuie să merg pe la fiecare să îi conduc mâna să scriem literele pe tip 1? Sunt foarte, foarte curioasă!! Și trebuie să mă dezinfectez după ce îi ajut pe fiecare în parte?! Pentru că atunci chiar e show de zile mari, nici măcar nu mai pot spune că „ne jucăm de-a școala“, ne batem joc de ea într-un mare fel!

Experimentele la clasă

Ca să închei optimist, cel mai mult m-a amuzat partea aceea că nu se mai fac experimente la clasă, nu se mai merge în laboratoare. Alo, domnii care ați scris, care laboratoare? Sunt de multă vreme săli de clasă! Care experimente?? Copiii mei nu au văzut un experiment la școală, iar cel mare e și la profil științe ale naturii! Și nu, nu au mers la Cucuieții din Deal, ci în buricul târgului, la școli-de-școli! Dar acum înțeleg… preventiv nu s-au făcut!!

Aici lista completă de măsuri pentru întoarcerea la școală
Și: 
S-a schimbat schimbarea!

regulile clasei

Regulile clasei, de la mit la realitate

Am pășit în școală ca elev acum mulți ani și nu-mi amintesc să fi fost nevoie să-mi pună cineva pe perete poze cu reguli ca să le țin minte. „Intratul” la școală era asociat, în acele timpuri, încă din familie, cu un instructaj la sânge despre ce înseamnă să fii elev. La rândul meu, ca profesor, am făcut același lucru cu copiii mei. Poți să crăpi, dar nu răspunzi obraznic unui profesor – a fost una dintre ele, pe lângă multe altele.

După o lungă pauză, revenirea în învățământ a avut… provocările ei. Copiii sunt foarte capabili să facă reguli, dar nu neapărat să le și urmeze. Seria trecută am scris regulile împreună, le-am afișat pe perete, am făcut apel la ele de câte ori am putut. Seria aceasta, deși mi-am făcut multe – dar multe! – planuri privitoare la reguli am reușit doar performanța de a le discuta cu ei. Însă aștept, sper nu în zadar, acea zi-zen în care să apuc să finalizez planul meu privitor la afișarea regulilor.

regulile clasei

Așadar, după vreo două săptămâni de școală, când și proaspeții elevi (nu numai eu) au realizat că nu se poate „trăi” în haos la școală, am început să discutăm ce putem face să ne înțelegem, să ajungem la un modus vivendi confortabil pentru toată lumea. Deși mici – poate totuși reminiscențele de la grădiniță erau încă prezente, le-au pus în evidență pe următoarele – și le-a transcris exact în ordinea dată de ei, chiar dacă în forma afirmativă le-am transformat eu. Știu, e mai ușor să spui că nu e voie… și e greu să le formulezi mereu așa, când ei de fapt înțeleg rapid cealaltă formă.

  1. O ascultăm pe doamna.

  2. Păstrăm liniștea în timpul orelor.

  3. Stăm cuminți în rând.

  4. Ne jucăm frumos.

  5. Mergi încet pe hol.

  6. Vorbim politicos.

  7. Vorbim pe rând.

  8. Ridicăm mâna dacă vrem să spunem ceva.

Ușor de zis, greu de făcut

Dacă am un defect, e că sunt perfecționistă. Una din profele din facultate, cu care am avut eu destule personale de împărțit, dar care cel puțin mi-a spus câteva lucruri sincere și la obiect, exact asta a subliniat. Că mă voi duce la catedră și mă voi da de ceasul morții să reușesc cu toți. Așa ceva nu există, trebuie să îmi recunosc limitele, cu unii nu voi putea. Eu încă mă lupt să nu aibă dreptate, deși două colege (care mă cunosc doar din toamna aceasta) mi-au spus, aproape cu aceleași cuvinte, exact același lucru.

Liniștea la oră e ceva relativ. Am învățat să ignor acolo unde legea te obligă să ignori, însă e greu să nu poți face și tu un „joc mut” ori să citești o poveste folosind voci modificate, pentru a imita animalele, de exemplu. E greu și pentru că, dacă trei sferturi înțeleg semnul inventat pentru liniște, alții nu-l „văd” nici dacă îl faci în fața lor. Nu știu încă ce n-am încercat… dar păstrez o speranță că există o idee la care eu nu am ajuns, trebuie doar să sap mai bine după ea!

Mersul în rând parcă-parcă are o speranță. Exersez dimineața și la prânz în zilele în care termină cu mine, să asculte comenzile indiferent care sunt stimulii din afară, căci, dacă voi ieși cu ei în coloană din curtea școlii trebuie să reziste tentației de a abandona și căsca gura pe te-miri-unde. Stau ca vulturul cu ochii pe ei și în capul coloanei, dar să văd și „coada”. Și nu, nu e glumă, dar asistând o colegă ce-i scotea la prânz am putut să văd cum o mămică deja era panicată că al ei lipsea. Eram departe, am scanat repede curtea, știam că a coborât, mai ceva ca Păsărilă-Lăți-Lungilă și l-am zărit ascuns după balustrada de ciment compact a celeilalte intrări. Noroc că tocmai ridicase capul să se „asigure”, probabil, că a scăpat. Dar eu nu vreau acasă! Nici nu vreau să mă gândesc ce era dacă îi veneau alte idei – ascuns prin școală, după școală, strecurat pe sub gard sau cine mai știe!

Despre mersul pe hol nu mai scriu. Am scris deja.

Vorbitul politicos e pe drumul cel bun, există speranță, îl adaug mereu pe „te rog” în propoziție, poate se prinde și de ei, pe principiul „bate șaua să priceapă iapa”.

Vorbim pe rând e departe, poate după „ridicăm mâna”. Deocamdată ridică și încep să vorbească simultan, sau întâi încep să vorbească și apoi ridică mâna. Teoria aceea în care spuneau să pui întâi întrebarea (ca să se gândească toți), apoi să numești elevul care răspunde – nu funcționează. Ai întrebat, ți-au și răspuns pe loc unii care vor ei musai să se afirme. Sunt perfect de acord cu mine că nu e frumos ce fac, dar îi privesc pe ceilalți cu un aer de superioritate, na Dorele, ți-am luat fața, tu ești fraier că respecți regulile

Așa că am schimbat placa, întâi numesc și apoi întreb, cine mai știe ridică mâna, dacă nu răspunde respectivul, are altcineva șansa. Normal că răspund peste el, vorbesc neîntrebați, haos total… „Te cheamă pe tine Gigel Georgescu? Nu? Atunci de ce răspunzi?”
Mai am și versiunea b, în care dă răspunsul corect vorbind neîntrebat, numesc pe altcineva care a ridicat mâna, răspunde și acesta, și îl laud pe cel din urmă. Proteste – normal – că nu e corect, „eu am zis primul”… da, dar nu ai respectat regula.

Nu știu nici când sau dacă o să scap de „Doamnaaaa! Eu! Eu!” simultan cu ridicat mâna.

Pe lângă acestea, mor încet de inimă când încep să alerge printre bănci. Nu-i văd decât cu capetele sparte, oasele rupte, Doamne-ferește cu cine mai știe ce! Bullyingul promite și el… i-ai căciula și fugi cu ea, dacă plânge alergând după tine e perfect. Servește-te din creioanele lui, chiar dacă protestează. Distruge-i lipiciul – că doar nu-i trebuie. Mâzgălește-i fișa, să se ducă plângând la doamna. Râzi de el și aplaudă dacă a greșit ceva, dacă și-a răsturnat borcanul cu creioane, dacă s-a împiedicat, dacă ți se pare ție că cine știe cum sună numele lui ori creația lui nu e la înaltele tale standarde de reușită. Pune-i piedică și fă pe nevinovatul, dărâmă-i ghiozdanul, fă-i trolerul mașină de curse, stropește-l cu apă la baie, eventual în ochi și cu puțin săpun… Și astea sunt doar cele pe care le știu, la care singurul mod în care pot interveni e să… dau din gură la școală, ei să mă privească candid și în următoarea pauză să o ia de la capăt ca și cum n-ar fi fost.

Discutam despre dreptul de proprietate și că nu atingi ce nu-i al tău. Ți-ai găsit. 10 minute a durat minunea și în pauză îl văd cum voia să ia din cuier un obiect de vestimentație lăudat anterior de posesor, cu rânjetul pe buze că păgubitul deja alerga să intervină. Am intervenit eu prima. Apoi, le-am interzis să atingă orice lucru care e la mine pe catedră. Mă întorc deunăzi în clasă – ei credeau că am plecat, aveau altă oră – „clopoțeau” de zor cu talanga mea, era și bătaie care să apuce mai repede. Ștampilele folosite ca recompense… e… au umblat, le-au găsit și și-au pus singuri pe mână zâmbitori, să aibă cu ce se lăuda. I-au pârât alții (probabil se ofticau că n-au și ei) și le-am dat săpun să se ducă să se spele…

Dacă mă plictisesc? Nu apuc. Dacă mai am voce? Nu mă sunați… mai bine scrieți, degete am încă zece bucăți.

Reguli pentru adulți

Însă regulile clasei nu sunt doar pentru copii, mai e o față nevăzută a acestora, pentru părinți. M-am gândit mult, ani de zile, până am luat decizia de a trage o linie clară între școală și celelalte și a stabili proceduri. Asta am învățat cum trebuie la management educațional. Dacă vrei ca ceva să meargă, fă o procedură și ține-te de ea.

Indiferent cât de ciudată, inabordabilă, încrezută și cu fițe par, nu răspund la telefon. Nu am răspuns când a sunat la 11 noaptea (de trei ori chiar!), nici la 21:30, nici dimineața și nici la altă oră. Răspund la mesaje, dacă e cazul, sun înapoi dacă chiar trebuie. Însă rămân la ceea ce mi-am stabilit. Problemele de la școală se discută la școală, față în față și nu la telefon, de-asta s-au inventat orele de consiliere. Respect îndrumările (de altfel de bun-simț) ale conducerii să nu lungim momentul preluării și predării copiilor cu discuții inutile, rar rămân de vorbă când chiar e nevoie.

Comunic cât pot de clar și la obiect pe grupul de părinți – nu, nu e pe whatsapp – ce e nevoie, încerc să îi țin la curent cu ce mai facem.

Știu că a respecta regulile e greu și pentru adulți, de la a aduce copilul la fix, la achiziția corectă a listei de rechizite, la a nu intra în școală dacă nu ai treabă, doar ca să-i scoți cărțile, caietele din ghiozdan și să-i desfaci penarul pe bancă… de la a nu suna la doamna să întrebi tema ori să discuți ultima bârfă din cartier.

Greu cu regulile astea… militărie… comunism curat, nu?

regulile grupei afis

Regulile clasei – afiș

E simplu să rezolvi problema listei de reguli când copiii știu să scrie și să citească. În anii anteriori, prima lecție de educație civică era dedicată acestora. Le negociam împreună cu ei, le scriam pe caiet, apoi scanam pagina dintr-un caiet mai ordonat, o măream și o prindeam pe perete.

Acum, cu cei mici, e un pic mai dificil până învață să citească. Chiar dacă eu sunt cea care are până la urmă ultimul cuvânt de spus în privința regulilor clasei, nu vreau să sar peste „aparența” democrație în care ei sunt cei care inițiază proiectul. Sunt convinsă că e mult mai ușor să respecți o regulă pe care tu ai dedus-o, pe baza experienței proprii și știi că e necesară.

Prima variantă e să cauți pe net imagini. Se găsesc o mulțime, timp și nervi să ai să le sortezi. Dar parcă nu aș vrea să le printez să le pun pe perete, aș vrea să muncească și ei.

Așa a apărut ideea să îi las pe ei să le „deseneze”. Încă nu am renunțat de tot la ea, aș vrea măcar să încerc să văd ce iese, chiar dacă trebuie să scriu eu descrierile dedesubt, ca să nu uit ce reprezintă. Oricum ar fi, cât de rău poate să iasă? Stabilim regulile, cine ce desenează și evaluăm rezultatul.

A doua idee a fost să caut regulile ca planșe de colorat, să lucreze în perechi și să le aducă la o formă vizuală decentă. M-am apucat să scotocesc pe net. Am găsit, nu pot să spun că nu, dar nu toate variantele. Dar mai au o problemă: nu e același stil de ilustrație. Am eu un pitic cu ordinea și armonia și mă termină dacă e sorcovă de stiluri. Încă mă gândesc dacă le fac pe comandă și plătesc ilustrația, căci nu e chiar ieftin să cumperi vreo zece planșe complicate.

A treia idee am scos-o de la naftalină. Când era Iris la grădiniță și doamna ei se agita cu materialele prin clasă, am ajutat-o cu unele dintre ele. Atunci am realizat împreună afișul pentru regulile grupei folosind fotografii cu copiii. Într-o după-amiază, cu cei care rămâneau până târziu după ora 5, ne-am apucat să face puțină regie și să ilustrăm regulile pe care voiam să le urmeze. Ulterior știu că protagoniștii erau în delir, ceilalți puțin geloși în timp ce li se explica frumos fiecare imagine.

regulile grupei afis

Aproape că îmi doresc să fac același lucru cu copiii mei, dar cumva să apară toți, să avem regulile acceptate astfel de întreaga clasă, să-i implic cât se poate de mult în regizarea scenelor și să avem un tablou original, util poate în toți cei cinci ani care urmează.

Oricum ar fi, rubrica aceasta rămâne o provocare a începutului de an! Voi cum ați rezolvat-o?

Bicicleta Pegas

Mi-am luat potcoavă pentru cal

Când am intrat în clasa I, bunica mea, femeie de la țară (care avea un cult pentru școală, tocmai pentru că ea n-a avut șansa să meargă prea mult), mi-a promis solemn pentru orice premiu întâi un cadou special. Ce voia singura ei nepoțică urma să devină realitate. În clasa I mi-am dorit o păpușă mare. Și am primit-o, o Gabriela-Arădeanca. Mama mai avea nițel și leșina când a văzut cât a dat bunica pe o păpușă – 302 lei, înainte de ’90. În clasa a II-a am primit un ceas Slava. Nu am mai încercat să-l repar… dar stă în cutia cu amintiri. În clasa a III-a… mi-a promis bicicletă Pegas. Nu știu cum s-a făcut, dar de bicicletă n-am mai avut parte, apoi dacă eu o tot țineam una și bună cu premiul I, bunicii i-a mai scăzut entuziasmul, mai ales după o nouă rundă de nepoței și pierderea poziției de nepoată unică.

Am participat apoi la tot ce se putea numi concurs cu premii, unde premiul cel mare era, normal, o bicicletă. Până la revoluție am visat cu ochii deschiși la Pegasul cu șa mare și mai ștergeam o lacrimă când le vedeam pe stradă, mai ales când mi-a rămas definitiv mică a mea, de copilaș. Timpul a trecut repede… am mers apoi cu Pegasul părinților, dar „de-ăla” de care voiam eu n-am mai avut niciodată.

Săptămâna trecută am acceptat o invitație la cafea cu… Pegas! Puteam să testăm bicicletele și să depănăm ceva amintiri. Plus, bine-nțeles, o analiză a prezentului, a biciclistului de oraș și în special a celui de București. Mă bucur să văd mărci cu tradiție că revin pe piață și că urmăresc în același timp să facă și puțină educație, deși, după părerea mea, ar fi suficient să ne conformăm regulilor rutiere, care există deja, și să ne gândim un pic mai serios la siguranța noastră. Iris s-a dat cu bicicleta, mi-a zis că-i place că are loc să se mute pe șa, stă cu spatele drept și merge mai relaxată. Mda, așa îmi amintesc și eu din urmă cu vreo 30 de ani…

Mai jos aveți un rezumat a ceea ce s-a discutat. De ce am spus că mi-am luat potcoavă…? Pentru că, la final, am primit cadou un clopoțel… n-am eu încă Pegas, dar am clopoțelul pentru el!

PS. A fost un model, pentru teste, cu cauciucuri albe… Fulger Mc’Queen!

Bicicleta Pegas

Bicicleta Pegas copii-siguranta-mers-bicicleta-A4 Bicicleta Pegas checklist-copii

Bicicleta Pegas ghid marimiVezi detalii aici.

Copiii si Facebook-ul

fb

Ieri ar fi trebuit să abordez acest subiect, într-o manieră mai publică decât sunt obişnuită aici pe blog, însă timpul nu mi-a permis. M-am gândit însă toată ziua la acest subiect, şi încercam să mă gândesc de ce tocmai acesta a fost ales?! Am reuşit în cele din urmă să leg cap la cap câteva elemente… Zilele trecute primesc un link cu o „invitaţie” pe facebook, la „ziua Izabelei”, considerat în categoria celor amuzante. Văzând pozele şi porcăriile postate acolo, nici măcar nu i-am dat atenţie. Seara, la o discuţie, Izabela revine, şi aflu detalii: au scos evenimentul. Ce nu înţelesesem eu, în graba mea de a-mi scoate din program toţi devoratorii de timp: Izabela era o fetiţă de 11 ani, din Constanţa, care a decis să-şi sărbătorească ziua acasă, şi să facă invitaţiile „modern”, pe facebook. Numai că… evenimentul a fost postat public, oricine putea da Join şi comenta, s-au strâns mii, comentarii care treceau de limita imaginaţiei. Ca lucrurile să fie frumoase, Izabela postase şi adresa, undeva în Constanţa, cu stradă şi număr. N-am văzut, dar am auzit că a ajuns şi la ştiri… A mai fost se pare un asemenea caz, când mulţi nebuni chiar s-au prezentat la eveniment, încât a fost nevoie de intervenţia poliţiei.

Ieri ar fi trebuit să vorbesc despre copiii mei şi conturile lor de facebook. Da, au conturi de facebook, şi avem şi reguli. Însă mă întreb, uneori cu groază, câţi părinţi intră pe contul de facebook al copiilor lor… şi câţi ştiu exact la ce să se uite?

Regula 1. Parola contului de facebook nu poate fi schimbată fără acordul meu. Îmi pare rău, dar asta e realitatea. Dacă are nevoie de intimitate, există jurnalul din bibliotecă. Pe net nu. Regula se extinde pentru orice activitate online, trebuie să ştiu toate parolele de acces.

Regula 2. Prietenii de pe facebook sunt persoane pe care le cunoşti în realitate, sau pentru care mi-ai cerut acordul. Andrei s-a jucat destul de mult online, şi până să aibă în listă colegii, jocurile l-au presat să-şi lărgească lista. Însă pe vremea aceea nu avea telefon, intra doar să se joace. Când însă a început să folosească contul pentru comunicare, am luat împreună lista, am şters în masă toate persoanele necunoscute, am triat, am făcut „cercuri”, am stabilit cine poate şi cine nu să-i vadă postările.

Regula 3. Cine sunt adulţii din lista copilului? – Răspuns: rude şi prieteni, dar sunt adulţi, şi dacă analizaţi ce shăruiesc adulţii… începeţi să bifaţi „Nu-mi arăta postările lui X”. Sau, dacă persoana are simţul umorului mult prea liber şi fără constrângeri, cereţi-i să treacă copilul pe lista lui de restricţionări. Şi dacă poate, să-şi revizuiască comportamentul „Public”, să-l facă doar „Pentru prieteni”. Nu merge să le daţi „unfriend”. Copilul este şi el parte a societăţii în care trăieşte, are nevoie să-i vadă în jur.

Regula 4. Pentru cine postezi pe facebook? – pentru prietenii tăi şi atât. Nu este la vârsta la care să-şi facă un cont public. Nu adaugi însă poze din casă, poze indecente, în general eviţi să pui poze pe facebook (gândeşte-te că un coleg arată poza unui profesor!). În niciun caz nu te lauzi unde eşti şi cu cine. (Aici e tare greu!) Foloseşti corect limba română, căci mă ia durerea de cap instant dk sunte-ţi purta-ţi de val. Un mesaj pentru toţi adulţii online. Dacă vedeţi un copil care scrie greşit, corectaţi-l!! Profitaţi de mijlocul acesta de educaţie, scrierea corectă nu se învaţă doar la şcoală. Dacă tot avem şansa unei educaţii informale, să profităm de ea!

Regula 5. Cum comentezi pe facebook? Civilizat, coerent, şi mai ales în discuţiile cu cei de vârsta ta, nu în discuţiile adulţilor. Andrei ştia foarte bine că nu are voie să intervină pe contul Năzdrăvanilor. Însă cu Iris nu lămurisem regula, şi mă trezesc, a doua zi după ce îi făcusem contul, cu un comentariu total nelalocul lui. M-am supărat şi pe Andrei, căci a lăsat-o (normal, surioara trebuia să primească botezul ecuatorului!), şi am stabilit că, în aceste cazuri, au cel mult voie să dea like, pentru mai mult au nevoie de permisiune.

Neapărat, specificaţi regula 6: aceste reguli pot fi oricând modificate, înmulţite, până la vârsta de 18 ani.

Acum – realitatea: Iris are cont de câteva luni. A plâns şi a muncit ca să-l obţină, pentru a se juca cu prietena ei. Intră rar amandouă, dar au cont. Acum vrea telefon cu touch şi facebook. (E bine că până la ziua ei mai e un an, şi poate la vară reuşesc să sparg şi-o bancă). Au discutat amândouă regulile, şi postează una poze cu hamsteri, una poze cu pisici. Îmi dă like pe Talente, când intră, la toate postările… şi cam atât. Andrei are facebook pe telefon, accesibil doar acasă, pe wifi. Abonament cu net nu-mi permit nici eu, aşa că în reţea nu e non-stop. Îl foloseşte în discuţiile cu colegii, utile în proporţie de … 5% (optimist 🙂 ). În rest mi se face părul măciucă când văd ce-i pe-acolo. Respectă în schimb regulile, şi copiii, chiar dacă scriu, folosesc conversaţiile private de grup. Nimic public. Însă au doar 11 ani, şi, chiar dacă îmi mănâncă timp, stau şi citesc. S-ar putea să descoperiţi că aveţi, când stă în faţa ecranului, un cu totul alt copil. Bănuiesc că nu e cazul să vă întreb dacă aţi auzit de Woody Allen şi Everything You Always Wanted to Know About Sex * But Were Afraid to Ask. Aveţi grijă, google ştie să răspundă rapid la orice întrebare!

O discuţie şi mai lungă decât cea a regulilor a fost însă cea despre importanţa respectării lor. Ce pericole ascunde internetul, de ce trebuie să ne ferim. De ce nu trebuie să vorbeşti cu necunoscuţi (iar la Andrei a fost un mesaj, acum vreo 3 ani, când facebookul îl afişa cam având 14 ani). Discuţia s-a extins şi în viaţa reală, unde lucrurile sunt de un cenuşiu închis. Am ajuns la discuţii generale, de ce e bine să respecţi regulile. Pentru că altfel te expui pericolelor.

Să fac o paranteză, aveţi grijă cum încurajaţi copiii să ia decizii. O prietenă, învăţătoare, îmi povestea că a venit în clasă o fetiţă nouă. Mama, foarte mândră de ea, spunea că fetiţa ei gândeşte, ia decizii, şi să nu-i impună să respecte reguli, că aşa a fost crescută. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Copiii au nevoie de reguli, mai ales acolo unde capacitatea lor de analiză şi anticipaţie este redusă. Nu treci strada pe roşu. E o regulă. Nu furi. Altă regulă. Nu bântui de capul tău pe net… altă regulă.

Voi aveţi reguli pentru copii? Se numără printre ele şi cele de mai sus?

Ce aţi face dacă aţi descoperi că sunteţi părinţii Izabellei?

Edit: Multumesc celor care comenteaza mai jos, si celor care imi completeaza, chiar cu mesaje private, articolul.
Iata unul dintre comentarii aici.

Subiecte de gândire – cum văd altii prezenta copiilor pe internet: