Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie, și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, și incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.