N-am avut de lucru şi le-am povestit copiilor că vom primi pentru teste un caiet „altfel”. Atât mi-a trebuit, Andrei a pus mâna pe tabletă, a instalat imediat aplicaţia… şi s-a pus pe aşteptat caietul. Între timp a studiat variantele, s-a uitat pe poze, ba şi pe youtube la filmuleţ, şi făcea pariuri cu soră-sa… oare care dintre cele 8 variante va fi a noastră?! Iris a câştigat, ea votase cu delfinul. Eu cu păsările colibri, iar Andrei voia o varianta mai fioroasă.
A sosit şi caietul. Între noi fie vorba, eu nu sunt omul tehnologiei. Pentru mine tot ce începe cu „touch screen” mi se pare tortură curată. Prefer oricând tastele, nu-mi place tableta, telefonul se desprinde greu de funcţia lui doar de „alo, da!” să păşească spre internet mobil, dar musai cu taste, căci altfel e prea greu. Mă uit la generaţia de azi… care consideră smart-phone-ul ingredient de bază al pacheţelului pentru şcoală, şi tot ce vine cu el ca făcând parte din cotidian. Pe vremea multora dintre noi cea mai tare chestie cu care te puteai duce la şcoală era un penar chinezesc cu ochi mobili, şi o riglă rusească cu imagini animate, dacă o mişcai. Acum? Acum îţi iei caiet Skag Ar, şi muţi grădina zoo în pauza dintre ore (speră profesorul din mine)!
Ştiţi bancul cu potcoava… cel care o găseşte e fericit că o să aibă un cal? Cam aşa şi Andreiul meu. Jubilează că are caiet, şi acum musai o să-mi iei smart, ca să am cu ce sa văd delfinul! Asta pentru că am muncit din greu să „dresăm” delfinul de pe copertă să sară. Indicaţiile par tare simple. Instalezi aplicaţia, scanezi codul, şi iaca teleportarea în mijlocul junglei printre fiare… ei… la noi nu a fost chiar aşa. Prima, tableta noastră are camera doar pe faţă. Am încercat, nu a mers. Ne-am închipuit că trebuie musai camera pe spate, să priveşti „prin” ecran. Am pus mâna pe telefon şi am împrumutat un dispozitiv mai deştept. Dar cu toate chinurile noastre la aruncarea undiţei tehnologiei către delfinul zâmbitor de pe copertă, nu ne-a mers. Andrei, care tot spunea că eu nu mă pricep, că tehnologia asta e prea mult pentru mine, nu a reuşit nici el. Am abandonat luptele cu delfinul, gândindu-ne cum se simţeau vânătorii de balene când alergau după cetaceu şi (din fericire) scăpa. Soseşte şi Iris de la joacă, pune mâna pe telefon, porneşte aplicaţia (pentru mine e o enigmă rapiditatea cu care lucrează, probabil la fel cum pare pentru ei tricotatul pe andrele!) şi nici una, nici două, am delfinariu în casă, cu delfin cântând pe picioarele Irisucăi. Normal că m-am ofticat la culme, dar asta e, copiii au crescut cu tehnica asta.
Secretul e răbdarea şi poziţia caietului. Dacă ai răbdare… ceea ce eu recunosc că nu am, aşa că nu mi-am luat nici diploma de dresor în familie. Am descoperit că merge şi cu tableta, le aşezăm faţă în faţă, la 50-70 cm, şi te uiţi ca la film cum Mesi (doar e membru al familiei, da?) vine pe marginea bazinului, stă de vorbă cu tine, apoi face un salt spectaculos jumătate de metru deasupra bazinului, dacă laşi destulă distanţă între cameră şi caiet. Nu ştiu cum e să ai papagali şi să cânte toată ziua în casă, dar ştiu cum e să ascult cu orele un delfin… şi nu am idee ce îi captivează aşa!
Revenind la realitate, nu ştiu câţi îşi permit să cheltuiască 25 de lei pe un astfel de caiet. Personal aş fi văzut mult mai practică o copertă mecanică, în care să prinzi foile necesare; durata de viaţă mai lungă ar fi justificat investiţia. Sau poate varianta cu ambele coperte decorate… deocamdată eu am caiet nou, până la decizii suplimentare, ca să împac şi capra şi varza. Iar delfinul se pare că va călători la şcoală, unde jumate de clasă are smartphone! Cel puţin pentru o pauză se vor distra… şi… cine ştie, creşte colecţia.
Caietele sunt disponibile aici.
