Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Peștera Urșilor – Parcul Național Apuseni

Una dintre cele mai frumoase peșteri de la noi din țară, de care am auzit când eram mică, este Peștera Urșilor. Muntenia este destul de departe de Apuseni, și drumul meu a ajuns acolo rar. Prima dată am ratat, din pricina vremii, să ajung la peșteră. Anul acesta însă, și cu copiii, am zis că trebuie, musai, să o vedem.

Experiențe cu peșteri „comerciale” avem destule – a Muierii, Ialomicioara, a Cetății de la Râșnov… așa că, și aici, nu am setat așteptări prea înalte, de teamă să nu mă indispun cu dezamăgiri. Așadar am făcut față ușor aglomerării din parcare, prețului de 5 lei (se pare că e prețul zonei, pentru „turiști”, că doar au bani în vacanță de cheltuit), așteptării pentru a intra în peșteră… inclusiv prețului pentru adulți (20 lei) și copii (10 lei), deși speram să am reducere ca student… Am plătit și taxa foto – 15 lei, de parcă prețul nu era destul de piperat… Se intră în grupuri relativ mari, și două cel puțin se suprapun în peșteră, dar se așteaptă la intersecție și se dă prioritate primului grup spre ieșire.

Peștera este într-adevăr minunată. Numele de „perla” Parcului Național Apuseni, așa cum apare pe site-ul oficial, este meritat cu prisosință. Este, până acum, poate cea mai frumoasă pe care am văzut-o. Relieful specific, cu formațiuni din abundență, de toate tipurile și dimensiunile, îți ia ochii în fiecare din cele patru săli. Am remarcat faptul că este foarte curată și îngrijită, că, pe lângă ghid, există și personal auxiliar care stă cu ochii pe turiști (preventiv, ca la noi…).

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Dacă se numește „Peștera Urșilor”, turistul trebuie să vadă, încă de la început, oase. Peste 170 de urși au fost blocați în peșteră în urmă cu 10.000 de ani de o alunecare de teren, probabil când hibernau. Ce a urmat… e exercițiu de imaginație.

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

La capătul galeriilor vizitabile, un schelet, recuperat din galeriile inferioare, neaccesibile publicului, a fost reconstituit. Specia, care nu mai există azi, atingea 3m lungime. (Știe cineva de ce unii aruncă aici monezi!?)

Dar, la fel ca peste tot, turistul e… turist. Cum să nu iei tu cu degetul o picătură de pe perete/stalagmită? Să nu „simți” tu cum distrugi calcarul încă nedepus… Ajung la concluzia că ar trebui ca, în loc de pasarele, să avem tuneluri de sticlă, ca pe sub apă, să nu mai putem atinge și distruge! Povestea ghidului a fost una foarte antrenantă pentru vizitatori, deși încep să am îndoieli asupra vitezei de formare a stalactitelor… parcă un centimetru cub la 20 de ani e cam mult…

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Revenind la momentul vizitei în ansamblul său, intrarea e mărginită de tarabe. La vânzare, dihănii de toate dimensiunile, intitulate „urși”, „căprioare”, „veverițe”. Încă din parcare ne-a întâmpinat o fetiță, dacă nu vrem să cumpăram un „ursuleț”. Să fac ce cu el? Să-l folosesc pe post de sperietoare? Sau să-l las să se umple de praf…? Pe lângă ciudățeniile astea (pe care nu înțeleg de ce le-ar cumpăra cineva – dar înțeleg de ce e important să educăm gustul estetic!) găsești toate chinezăriile posibile și imposibile… așa că, dacă știți că aveți copil ce sare repede la „minuni colorate”, stabiliți regulile de dinainte de a coborî din mașină. Dacă tarabele nu m-au deranjat atât de tare, că nu prea ai cum să le mai scoți din peisaj, atitudinea ghidului care vindea repede și el, la ieșire, magneți mici la 5 lei cu poze din peșteră… mi s-a părut prea mult.

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Ultima sală – Galeria Lumânărilor. În mijloc, sus în tavan, o formațiune de culoare arămie, de care ghidul a legat povestea ultimului urs din peșteră, care a încercat să iasă prin tavan și a rămas blocat.

Ah, și o chestie care m-a șocat… pe lângă dulcețuri de toate tipurile, siropuri făcute în casă și cine mai știe ce era prin borcanele de pe tarabe, se vindea și slană. Știți, slana aia ardelenească, de-ai frânge o ceapă în mână și-ai mânca până leșini… dar pusă în pungă, cam la soare, pe caniculă, cu o culoare galben-dubioasă… e ceva ce n-am priceput eu?! Sau era pur și simplu o bombă alimentară, pentru cine o cumpăra…? Sau cine ar cumpăra așa ceva?!

* Acest articol urmează și îndemnul ghidului, acela că, dacă ne-a plăcut, să recomandăm și altora să viziteze peștera. Merită, pe cuvânt, să faceți un mic ocol să o vedeți!

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Peștera Ghețarul de la Scărișoara

Cel mai greu este când, în vacanță, imaginea idilică pe care o aveai despre o zonă se… spulberă de parcă n-ar fi fost. Cam așa a fost vara aceasta și cu Ghețarul de la Scărișoara.

Acum aproape 20 de ani am fost într-o expediție prin Munții Apuseni. I-am luat „la picior”, cum se spune… era acea perioadă în care pensiunile erau încă inexistente, în care lumea noastră era doborâtă de inflație, în care turismul de weekend aproape că nu exista. Atunci am ajuns prima dată la Scărișoara, după ce am coborât din autobuz jos la șosea, în Gârda. Nu-mi aminteam de niciun drum civilizat care să ducă sus în sat… M-a plouat, drumul până sus nu a fost ușor, și am ajuns în sat unde am dormit prima dată în fâneață, la o doamnă care s-a înduioșat de apa ajunsă până la piele…

Ghețarul de atunci era accesibil tot după program. Am fost acolo fix la deschidere. Țin minte și acum scările de lemn putregăioase, pe care am coborât cu teamă… Am reținut, atunci, explicația. Ghețarul nu se topește, pentru că grota funcționează ca o ladă frigorifică. Aerul rece rămâne jos. Ce se încălzește – de la Soare – se ridică.

Surpriza (deloc plăcută) a vizitei de anul acesta a început de jos… de când am făcut stânga în Gârda să pornim spre Scărișoara: drum asfaltat. Mașini, multe mașini. În ciuda faptului că e o singură bandă un pic mai lată, se circulă cu viteză. Diferența de nivel pe drum e amețitoare, dar peisajul este superb. Mă simt ca în montagne-rousse, dar senzația de la urcare va fi mult depășită de cea de la coborâre!

Drumul către Scărișoara

Din categoria „șoc și groază” face parte momentul parcării: plin-ochi peste tot! Veneam de la Peștera Urșilor, unde, fiind mai „la câmpie”, mă așteptam la avalanșă de vizitatori. Aici – nu. Aici speram să regăsesc liniștea care mă impresionase odinioară. Venisem pentru copii… așa că n-am lăsat să curgă niciun pic de tristețe. Am dat cei 5 lei la parcare (pentru care nu am văzut bon, bine-nțeles), și am început să urcăm spre peșteră…

Suiam pieptiș prin pădure, și mă uitam din ce în ce mai șocată la lungul șir de tarabe ce îmbrăcau poteca. Localnice ce frigeau scovergi cu te-miri-ce (cu gem de afine și brânză sărată au fost alegerile noastre în Apuseni) și bișnițari cu chinezării oribile înfățișând animale afectate clar de poluare și cu mutații genetice, căci numai a urși și căprioare nu semănau.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Și… am ajuns la ghețar. Gardul de lemn de odinioară era schimbat, acum era un gard mare și înalt. Poartă de acces rotativă. Casa închisă. Se vând 100 de bilete cât este deja un grup în peșteră. Prețul: 10 lei adulți, 7 lei copiii, elevii și studenții. Apoi, după ce intră grupul norocos că a achiziționat biletele, se vinde un alt set… grupurile se succed la circa 45 de minute. Ai de așteptat dacă ratezi intrarea. Am ajuns fix când se închisese taraba pentru cei care erau deja acolo, așa că am văzut cum iese o serie, intră alta, ne-am luat și noi bilete, și ne-am pus pe așteptat.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Avenul 1 – accesul în peșteră, pe scări. Prima parte, scări metalice. A doua, mult mai scurtă, cu scări de lemn.

Am trecut de poartă, și am văzut că degeaba am descris scările de lemn, ele nu mai existau. Scări metalice, bine prinse în pereți, coborau acum lejer la ghețar. Cu fiecare metru spre adânc începeai să îngheți. Sus era cod portocaliu de caniculă. Jos – aproape zero grade. Și a urmat… altă dezamăgire. Ce-mi aminteam eu din vizitarea peșterii…?

Dacă nu credeți că ne distrugem planeta… vizitați Scărișoara. Un ghețar fosil, din ultima glaciațiune, în vârstă de 10.500 de ani, se topește văzând cu ochii. Ghidul spunea că nici formațiunile de acum 7 ani nu mai sunt ce erau! Iar eu voiam să le văd pe cele de acum …. 20! Traseul de vizitare s-a scurtat. Nu se mai coboară de la primul nivel. Te învârți un pic în prima sală, Sala Mare, privești cu jind în a doua, Biserica, și ieși, din nou, la suprafață. Restul circuitului este acum închis, fiind izolate Rezervația Mică și Rezervația Mare.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere de la baza scărilor a pasarelei circulare de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere din spate, către avenul de acces.

Pentru că tot am ajuns la ghid… sus, la intrare, a strâns roată în jurul lui grupul care avea bilete, și a recitat binișor câteva informații pe care le puteai citi și pe panoul informativ de la intrare. Era cam îmbujorat la față, și nu cred că era numai de la căldură. Jos – căci în cele din urmă a coborât cu noi, a părăsit pasarela de lemn și a coborât pe ghețar, lăudându-se copiilor că nu are cum să pățească ceva, căci sunt până la 35m de gheață sub el. Așa încurajăm vizitatorii să nu atingă, să nu intre în contact cu formațiunile din peșteră 🙁 . Apoi… am remarcat cu tristețe – Iris chiar cu furie – cum „turiștii” mângâiau bucățile de gheață la care aveau acces. Pe lângă pasarelă, șervețele și ambalaje de plastic, aruncate. Să mă mai întreb de ce?

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala mare – lacul format deasupra ghețarului din apa de ploaie scursă aici. Reflexia avenului de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Stalagmite de gheață formate în sala Bisericii.

La ceas de seară, când am coborât pe șoseaua ca-n palmă de la Scărișoara, eram întunecată la față. Nu merităm țara asta, nu merităm să avem drumuri de acces… nu ar trebui să lăudăm frumusețile, căci nu știm să le păstrăm! Ne purtăm ca lăcustele, aterizăm și distrugem, și după noi, potopul! Nu ne mai pasă…

Informații utile:
  • Deși e afișat un orar teoretic de vizitare, nu am remarcat să se țină cont. Nu se intră până nu iese și ultimul din grupul care a vizitat. Dacă ai nenorocul să fie unul mai puțin antrenat la urcat pe scări, durează. Teoretic, programul este 10:00-18:00. Practic, după noi – care am intrat la 17:05, mai intra un grup. Cum vă e norocul… doar că nu-l încercați prea tare, că s-ar putea să nu țină.
  • O încercare de imagine panoramică la intrarea în Sala Mare.
  • Accesul în peșteră se află la o altitudine de 1165m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Peștera are o lungime de 720m și o adâncime de 105m. Avenul de acces are 60m diametru și 48m adâncime (coborârea pe scări). Blocul de gheață, aflat pe podeaua primei săli, se prelungește în Biserică, Rezervația Mare și Rezervația Mică. Media de temperatură este -2°C, oscilând între -14°C și 5°C.
  • Peștera este declarată monument al naturii din 1938 și adăpostește cel mai mare ghețar fosil din Europa.

Pestera Valea Cetatii – Rasnov

Din seria „ce mai vedem din frumuseţile patriei” face parte şi peştera Valea Cetăţii, situată foarte aproape de cetatea Râşnov, la doi paşi cu maşina. Cum pe-aici prin zonă mai greu dai de-o peşteră uşor accesibilă, pentru o iniţiere a copilului este minunată. N-am fost cu ai mei, dar cu siguranţă ar fi fost dezamăgiţi după ce au văzut Ialomicioara. Eu am fost, după ce-am văzut alte minunăţii din Apuseni.
Dar… dacă ieşiţi la plimbare, şi nu sunteţi amatori să luaţi acasă nămolul fin de peşteră, aici este locul ideal să veniţi.

Drumul a fost de-a dreptul amuzant. Jos, la şosea, se anunţau 12 grade în peşteră. La intrare – 11. Ghidul ne spune 9. Perfect! Mai ales că veneam de la o tentativă eşuată de plajă, eram complet nepregătită pentru peşteră. Am fost inspirată să iau prosopul cel mare să-l pun pe mine…
Tot jos la şosea puteţi fuma şi ultima ţigară. Pe traseu nu se fumează. Se urcă pe drum forestier, cu pantă destul de înclinată, sau, de la jumătatea traseului – unde sunt toalete eco – puteţi opta pentru o potecă amenajată cu parapet de lemn prin padure, un pic deasupra drumului. Eu am coborât pe ea, de urcat n-am avut chef.

Peştera se vizitează pe grupuri (maxim 20′ o serie). Este complet amenajat traseul vizitabil, şi, deşi ghidul atenţionează turiştii să nu atingă pereţii… oamenii se simt ca strămoşii lor, cave-man, şi nu se pot abţine. Sala mare are un circuit chiar simpatic, relieful de peşteră există, apuci să vezi 2-3 stalactite, cu ceva perechi, chiar o coloană, dar cele mai multe sunt sparte. Peştera a fost amenajată pentru public în 2010, până atunci se vizita de cine avea curaj, şi după desenele rupestre de-acolo, nu cred că aveau ceva educaţie. Partea şi mai interesantă este cea nevizitabilă de către turiştii obişnuiţi, un traseu pentru cei cu echipament speologic, cam de o oră şi jumătate, şi se iese undeva într-o poieniţă. Se poate cu programare, închiriere de echipament, şi declaraţie pe propria răspundere că nu eşti claustrofob, epileptic sau altele din serie.
Elementul nou – am experimentat întunericul de peşteră. Ghidul a stins toate luminile, s-a făcut linişte, şi am văzut negrul absolut. E drept, nişte australopiteci din spate au înţeles să se joace cu telefonul, şi au stricat farmecul cu câteva flashuri… Dar cât a fost linişte şi întuneric complet, se auzeau picăturile, şi era foarte stranie senzaţia.

Poze nu am făcut. Nu de alta, dar blitzul era acasă, că am uitat să-l iau, şi decât poze proaste, mai bine deloc. Pozele din articol sunt de pe site-ul oficial, http://www.pestera-valeacetatii.ro/.
Pentru vizitare, taxele sunt 15 lei adulţi, 10 lei copii, dar la 4 ani n-am plătit, iar grupuri- peste 20 persoane dacă reţin bine, 12 lei adulţi şi 7 lei copii.

Program de vizitare: Vara (7Apr- 22 Oct): 10:00 – 20:00, Iarna (22 Oct -7Apr): 10:00 – 18:00 Vizitarea se face din 30 in 30 de minute incepand cu ora fixa si numai insotiti de ghid.

Ca fapt divers, în peşteră se organizează şi concerte, un quintet de la filarmonica din Braşov, şi acustica sălii este atât de bună încât nu se folosesc niciun fel de amplificatoare. Dacă sunteţi amatori, consultaţi programul pe site şi faceţi rezervări pe mail.

Cazanele mici, dinspre golful Dubova

Croaziera pe Dunare – cu barca la Cazane

Golful Mraconia: chipul lui Decebal

Golful Mraconia: chipul lui Decebal

În încercarea noastră de a transforma vacanţa la bunici într-o aventură, chiar dacă la mici dimensiuni, se înscrie şi croaziera pe Dunăre, o plimbare cu barca la Cazane. Am plecat de dimineaţă spre Orşova, după ce toate pronosticurile meteo arătau doar niţică furtună în zonă. Soare, şi ce soare! Tocmai bun de o plimbare.

L-am apelat pe google, prietenul bun la nevoie, şi am găsit numărul de telefon al unui posesor de barcă pentru croazieră. Ştiam că sunt vaporaşe de la Orşova, însă preţurile pe-acolo sunt ceva mai măricele. Varianta pe care am ales-o noi a fost cu un tarif de 25 de lei pentru adulţi, şi gratuit pentru copii mici. Aşadar am traversat Orşova, am pornit spre Moldova Nouă până la chipul lui Decebal, de unde era plecarea. Am ajuns la fix, am urcat direct pe vaporaş şi am plecat la drum.

Când coboram treptele spre debarcader, copiii au mormăit un pic de „frică”, dar am rezolvat-o repede. Adică acum, după atâţia kilometrii şi nerăbdare, se trezesc că le e frică?! În 30 sec eram în barcă, şi cu adrenalina crescută le-a trecut şi teama. Am intrat în golful Mraconia, să admirăm chipul lui Decebal. Detalii tehnice puteţi citi aici. Ce am reţinut: e un pic mai înalt decât colosul din Rodos. Am verificat… colosul avea 32-36m, Decebal are 40m. Nu ştiu de ce aveam eu impresia că colosul era o imensitate de statuie…

De aici am ieşit pe Dunăre. Am trecut pe lângă noua mănăstire Mraconia, căci cea veche a fost inundată când lacul de acumulare a ridicat nivelul apei cu 50m. Am intrat în cazanele mici, am ajuns la golful Dubova. Şi aici localitatea a fost mutată pe coama dealului. Ne imaginam câte case sunt sub apă… şi ce fain ar fi să existe niste galerii de sticlă să poţi vizita rămăşiţele subacvatice. Doar, normal, dacă Dunărea ar fi limpede precum Ozana, căci nu reuşeam să vedem nici la 50cm sub apă.

Am pornit apoi spre peştera Veterani. Peştera este un obiectiv istoric aflat în perimetrul ocrotit al Rezervaţiei Cazanele Mari şi Mici, parte a Parcului Naţional Porţile de Fier. Biletul de intrare este 4 lei (un bilet-carte poştală minunat!), şi există şi un ghid. Peştera are o fereastră naturală, şi a fost locuită încă din epoca preistorică. Este săracă în relief de peşteră, nu vă aşteptaţi să găsiţi stalactite şi stalacmite spectaculoase. Ele există, le numeri pe degetele de la o mână, dar sunt aproape de tavan. Peştera este nivelul III al fortăreţei amenajate de austrieci, celelalte două fiind sub apă.

De aici am mers la pestera Ponicova. Am intrat cu barca în galerie (moment în care ne-am felicitat că nu am luat vaporaşul). Am înţeles că peştera este superbă. Are trei galerii – galeria principală, galeria stalactitelor şi galeria liliecilor (cu lilieci adevăraţi), dar nu este accesibilă dinspre apă, trebuie să vii pe uscat. Peştera este neamenajată, ceea ce înseamnă că turiştii curioşi, neechipaţi, nu au ce căuta acolo. Şi echipament nu înseamnă lanternă! Cum noi eram îmbrăcaţi de promenadă, am lăsat peştera pentru altă ocazie.

În schimb am aflat că în perioada comunistă locul era unul dintre cele mai folosite pentru a emigra la sârbi. Nu ştiu cât curaj, sau câtă disperare te puteau îndemna să îţi dai drumul, pe o cameră de maşină, din galeria peşterii, către malul sârbesc, în speranţa libertăţii. Unii au reuşit. Mulţi alţii însă nu.

De aici ne-am întors la punctul de plecare, spărgând valurile cu viteză, spre marea plăcere a copiilor care stăteau la prova şi erau stropiţi din plin.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Spre marea mea dezamăgire, traseul nu a inclus şi Tabula Traiana, aflată la vreo 2km mai în aval. Mi-aş fi dorit enorm să silabisesc minunăţia, măcar de dragul nopţilor nedormite din anul I de facultate… Imperator…viam fecit. Tot respectul pentru strămoşii noştri, care au reuşit în 3 ani să construiască un drum prin defileu şi un pod la Drobeta. Păcat că nu le-am moştenit genele, am fi avut ţara plină de autostrăzi!

Tabula Traiana am admirat-o de pe şosea. Ni s-a explicat că este în dreptul pensiunii Septembrie, dar se vede şi mai bine din dreptul unei vile verzi, aflată un pic mai jos. Apropo, am intrat în pensiunea Septembrie, 5 stele, arată nemaipomenit, ponton amenajat pentru plajă, jacuzzi la soare, şi organizau şi croaziere. Pun pariu că, dacă porneam de la ei, vedeam şi Tabula mai de aproape.

Am vrut să completăm vizita cu ceva muzee. Am umblat după cai verzi pe pereţi în Orşova, unde se pare că muzeul de istorie este sublim, dar nimeni nu ştie unde e. Apoi la Severin, muzeul de istorie este închis pentru renovare. Aşa aş fi vrut să le arăt copiilor macheta podului… sper să nu o distrugă niciun meşter grijuliu. Am lăsat pentru altă dată muzeele… şi ne amintim cu drag cum e cu barca la Cazane. Şi cum ar fi fost acum 50 şi mai bine de ani, când Dunărea dădea în clocot în defileul atât de spectaculos.

Era o zi, cu cer senin… in Bucegi

De multe ori ai nevoie de timp să te gândeşti la vacanţă… şi să-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte. Anul acesta am fost ambiţioasă, dar nu mi-a ieşit. Am vrut să ajungem la Omu, în schimb nu am calculat bine traseele. Nu am ţinut cont nici de pasul mic al copiilor, nici că nu mai sunt tânără şi 20kg în rucsac înseamnă ceva. Cert e că nu ne-am încadrat în timp aşa cum ne-am propus, mai bine zis am cam cedat fizic. Morala: data viitoare nu mai punem traseu de 10 ore, cinci sunt suficiente.

Să încep… am plecat pe la prânz, în toiul caniculei. Venisem seara de la mare, şi aerul încins din capitală ne-a încurajat să refacem bagajele. Aşa că dimineaţa am dat prin piaţa, am făcut repede ceva de mâncare, am mutat sacii de dormit din bagajele de mare în rucsacii de munte, am pus deasupra harta Bucegilor, am legat bocancii şi duşi am fost.

Prima seară am dormit la cort, în Sinaia, la Izvorul Rece. Curăţel, în curs de amenajare, taxa decentă: 20 ron cortul mic, de 2 persoane, 30 ron cortul mai mare. Al nostru era de 5, eram 6… :D. Budele – curăţele spre curate, aveau apă caldă seara între 9-11 şi dimineaţa între 8-10. Terasa n-am vizitat-o, aşa că nu ştiu preţuri. În camping, mulţi câini. I-am tolerat… căci mă gândeam că, dacă vine ursul, măcar are cine lătra. Erau 100m până la pădure, gardul de incintă nu părea să sperie vreun urs, dar nici nu părea atacat, aşa că am dormit liniştiţi.

Camping Izvorul Rece, Sinaia

A doua zi dimineaţă am pus totul în maşină şi am urcat la cota 1400. De aici urma să luăm rucsacul în spate, fiecare dintre noi, şi să începem să urcăm. Traseu: bandă roşie, spre cabana Vârful cu Dor. Acum ceva ani am urcat la cota 2000 pe jos, fix pe sub telecabină. Acum am aflat că traseul este chiar fain, şi nu o ia pe-acolo. Ba chiar era marcat pentru biciclete… deşi… nu m-aş da cu bicla pe-acolo, mie uneori îmi era frică şi pe propriile-mi picioare. Dar cu bocanci şi musai pantaloni lungi, scapi întreg.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Peisajul este superb. Şi ne-a furat cu totul, că într-o poieniţă am uitat de marcaje şi ne-am luat după potecă. Eu în coada plutonului, deşirat pe 300m (că doar ursul nu trebuia să ne înghită pe toţi odată, trebuia să ne şi caute…), am fost aşadar prima pe traseul cel bun. Vodafone-ul are acoperire, aşa că i-am întors pe toţi din drum, m-am ales cu o pauză mult mai lungă decât de obicei. Şi am uitat că sunt singură în pădure, stau jos, ronţăi un măr şi fac câteva poze… Apoi fac pe lupul moralist cu copiii… niciodată nu te abaţi de la cărare, şi cauţi mereu marcajul.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Ultima parte a traseului urcă pe drumul forestier. Abrupt, bolovănos, destul de greu de urcat. Dar am răzbit. Am privit apoi cum coboară un L200… maşina asta m-a impresionat mereu. Ar fi perfectă pentru mine, deşi alţii se îndoiesc că mi-ar ajunge spaţiul de bagaje. :D. Nu ştiu dacă e aceeaşi maşină, dar 2 zile cât am bântuit pe platou am văzut-o peste tot.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Furaţi de peisaj, am greşit drumul. Adică… noi voiam să ajungem la cabana Vârful cu Dor, şi ne-am trezit la Mioriţa… la cota 2000. Ne-am prins apoi că era acelaşi marcaj, şi că noi trebuia să urmăm săgeata spre Padina. Asta e, "reconfigurarea traseului", noi trebuia să ajungem până seara la Peştera. Dar până una alta, era prânzul. La Mioriţa nu mai fusesem de 8 ani, de când am plecat cu clasa mea în excursie. Cabana era în renovare, schimbau acoperişul. Restaurantul – pustiu. Ne era prea lene să urcăm să mâncăm sus la cotă, aşa că am rămas. Preţurile – cam ca la mare, un pic peste chiar. Iar pentru mămăliga mea cu brânză de burduf, chiar prea piperat pentru un boţ cât era la porţie. Nu pot să zic că ne-am simţit nemaipomenit, dar ne era foame rău şi ciorbele au prins bine.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Am pornit apoi iar la drum… poze de la cota 2000 aveam, iar când am vrut să mai facem, ne-am dat seama că eram pe muntele Furnica, unde fotografiatul este interzis din cauza obiectivelor militare de acolo. Am trecut mai departe, chiar nu aveam chef de vreo dispută cu soldatul de pază, şi ne-am pregătit să coborâm spre Piatra Arsă. Ei… o "plăcere" coborârea de pe muntele Furnica, erau extrem de încurajatori ţăruşii înfipţi pentru prevenirea avalanşelor. Dar încet, cu răbdare şi muuultă atenţie, am coborât. Drumul urma lin şi şerpuit, printr-un soare arzător. Dar adia un vânticel rece, şi mersul era o plăcere. Pentru copii era cam plictisitor, aşa că ne-au servit câteva mofturi la tavă, că nu mai merg mai departe. Ha! păi să aleagă ei, noi mergem. Ne-au ajuns din urmă. Şi de-aici Andrei nu s-a mai plâns. Doar Iris a cedat la finalul celei de-a doua zi.

Platoul Bucegi. Catre Piatra Arsa

Ne apropiem de Piatra Arsă, decidem să nu ne oprim. Drumul prin pădurile de conifere pitice ne mai oferă din când în când o palmă de umbră, şi ne mai revenim. Bine că veneam de la mare, căci altfel ne făceam frigărui pe platou. Acum 10 ani cabana nu era gata… acum au făcut şi o pistă de alergări.

Platoul Bucegi. Catre Piatra Arsa

Dar tot am trecut de pe bandă roşie pe bandă albastră şi ne-am văzut de drum spre Peştera. Puţină ciocolată, biscuiţi, am reîncărcat bateriile şi am schimbat peisajul. Pe partea "cealaltă" a muntelui nu fusesem încă, iar valea Ialomiţei nu avea să ne dezamăgească. Doar că traseul ni s-a părut înfiorător de lung… şi nici foarte uşor.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Traseu in Bucegi catre Pestera

Traseu in Bucegi catre Pestera

Ieşim din pădure într-o pajişte… ce pare mai degrabă rezultatul unui incendiu. Marcajele sunt proaspete (am uitat să spun, marcajele au fost refăcute, o plăcere să mergi!), şi ne orientăm uşor prin iarba înaltă. Pe potecă, urme de oi… şi… eu aş zice că de câini ciobăneşti. Alţii nu sunt de acord, susţin că e labă de urs. Şi pornim mai rapid la pas.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Urmează apoi încă o coborâre prin pădure, pe o potecă uşoară, dar abruptă. Suntem terminaţi, dar profităm de frumuseţea pădurii.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Ba chiar am avut o surpriză plăcută, am găsit o ciupercă… două de fapt. Deşi o ştiu că e otrăvitoare, era prima dată când o vedeam.

Palaria sarpelui

La Peştera, surpriză… locuri nu erau decât la hotel. Unde oricum săreau prea mult peste bugetul nostru, şi nici măcar sauna şi masajul incluse nu ne-ar fi convins să ne luăm o cameră. Nici nu aveam noi "faţă de hotel", parcarea era plină cu Audi, BMW, şi alte mărci asemănătoare. Noi aveam rucsaci cu izoprene. Am sunat la Padina, full peste tot. La călugări la pensiune, nimic liber. Dar am decis să plecăm la Padina, era imposibil să nu găsim un loc ferit să punem un izopren. Am mai dormit noi în Apuseni în fânul de deasupra grajdului… În Padina era şi punct Salvamont, era imposibil să ne lase afară.

Pe drum spre Padina, dă norocul peste noi. Mulţumim domnului profesor, coordonatorul taberei, pentru bunăvoinţă (de fapt i s-a făcut 100% milă de noi). Şi am făcut dreapta, am lăsat rucsacii la rulotă. Aveam lanterne, saci, mai erau şi 3 paturi, suficiente. Apă – din Ialomiţa, rece şi bună… aşa cum mi-aş dori să curgă la robinet. (E drept că mi-au amortit dinţii la combinaţia apa+pastă de dinţi mentolată). Am mâncat… cu o rapiditate de necrezut. Pate- Bucegi, normal, peşte, legume, biscuiţi, ciocolată, apoi am dus repede gunoiul la tomberonul de la hotel (las’ că ei aveau ziduri să se ferească de urşi) şi ne-am baricadat în rulotă.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Toată noaptea am dormit iepureşte. Andrei sforăia de parcă ne dădea ursul târcoale, se mai şi răsucea şi lovea cu mâna peretele subţire, parcă ar fi dat ursul cu laba. În plus, ideea de sac de dormit le era străină copiilor, am stat mereu să-i băgăm la loc în sac, să nu îngheţe. Era frig… nu să degeri, ci destul cât să te înveleşti. Am zâmbit la un sms… Să aveţi vreme frumoasă! Aici e crimă. Doamne ce plăcere să te îmbraci gros, să ieşi afară, să respiri aer curat… Of, urşii aştia, ce-aş mai fi stat cu cortul acolo!

A doua zi.

Ne-am aşezat la micul dejun, apoi am plecat să vizităm Peştera Ialomiţei, căci pentru ea venisem până aici. Despre vizită am povestit deja aici, nu mai reiau.

Telecabina la Pestera

După peşteră, mai mult sau mai puţin murdari (Andrei a luat o căzătură… era plin de noroi), ne-am recuperat rucsacii din rulotă şi am plecat spre telecabină. Planul nostru iniţial era să urcăm de la Peştera la Vf. Omul. Pe hârtie, traseu de 3 ore. Diferenţă de nivel: cca 900m. Şi toată lumea a votat să luam telecabina până la Babele. Pe traseul Peştera-Babele, doar urcare, preţ bilet: 16 ron adulţii, 10 ron copiii. Am privit cu jind din telecabină curajoşii de pe traseu. Şi cascada… ce peisaj trebuie să fie acolo, jos!

Pestera-Babele. Cascada

Şi, undeva acolo… am fi vrut noi să ajungem. Dar când am ajuns în vârf, a început ploaia. Of, încă n-am prins şi eu soare la Babele! Am coborât din telecabină, ne-am scos pelerinele ne ploaie şi ne-am echipat. Încă aveam ambiţia să mergem la Omu, când am deviat spre Babe şi Sfinx.

Pestera-Babele

Normal, la Babe şi la Sfinx, mare aglomeraţie. Partea bună e că monumentele au fost curăţate, acum vreo 10 ani, când am fost ultima dată pe-aici, păstrau urmele vizitelor "însetate de cunoaştere". Şi, dacă Babele îşi vedeau de bătrâneţile lor în spatele unui gard, Sfinxul era stresat.

Babele. Monument natural in Bucegi

De data aceasta, am întâlnit australopitecii de munte. Normal, australopitecii nu ştiu să citească, doar scrie mare pe o plăcuţă lângă Sfinx: Monument al naturii. Interzis escaladarea. Din bun simţ şi respect pentru natură şi nu ar trebui să te sui, dar australopitecul ştie să folosească camera foto a telefonului şi să arunce pe jos doza de bere, nu să citească. Şi, normal, să se suie până sus, să urle cât poate şi să se tragă în poză stând într-un picior. Îmi pare rău că Sfinxul nu se poate scutura din când în când să le rupă gâtul, aşa poate ar învăţa şi unii retardaţi ce înseamnă respectul pentru natură.

Am aşteptat cuminte ca ceata de autralopiteci să roiască către alte forme de relief specifice de pe platou, şi am imortalizat Sfinxul, aşa cum merită, în singurătatea lui.

Sfinxul. Monument al Naturii in Bucegi

Aşteptarea a fost umplută cu studiul aprofundat al traseelor. Şi am decis să abandonăm planul spre Omu. Mergem spre Caraiman, apoi Piatra Arsă şi coborâm spre cota 1400, să recuperăm maşina. Vremea era extrem de încurajatoare. Ploua pe Valea Ialomiţei, ploua pe Valea Prahovei, ploua la Piatra Arsă, numai spre nord nu vedeam de Coştila dacă plouă sau nu.

Ploaie pe valea Ialomitei

Ploaie pe valea Prahovei

Am ajuns şi pe coama Caraimanului. Am admirat monumentul şi Valea Jepilor Mici, pe unde mi-am promis că nu mai urc a doua oară, cel puţin nu până mi se confirmă că au fost refăcute cablurile…

Monumentul Eroilor de pe Caraiman

Valea Jepilor Mici

Cât am stat să admirăm peisajul, Irisuca a tras un pui de somn, iar Andrei stătea pe post de senzor de ploaie. Am admirat ploaia ce cădea în vale, şi fulgerele… un spectacol minunat, să le vezi cum "cad". Dar ne aştepta un drum lung… şi nu aveam să scăpăm de ploaie.

Popas în Bucegi

Normal, lipsesc pozele de pe timpul ploii. A plouat cu grindină, vreo 2 km am mers prin ploaie. Eram uzi, şi era frig, dar era atât de bine!! Ne chinuiam să memorăm senzaţia, şi să-i dăm "play" apoi a doua zi, acasă. Am văzut că nu am cărat degeaba pelerinele… şi nici folia alimentară. Cum a stat ploaia, ne-am dezbrăcat până la piele şi ne-am pus haine uscate. Apoi ne-am făcut şosete din folie alimentară şi-am pornit la drum prin băltoace. Deja era târziu, dar tot am mai scos camera, căci peisajul, după ploaie, era ameţitor.

Platoul Bucegilor

Şi… pe bandă albastră, am ajuns în buza coborârii… uite acolo, undeva, e maşina noastră. O aruncătură de băţ… Dar traseul a fost cea mai proastă decizie pe care o puteam lua. Abrut, grohotiş, total contraindicat pentru copii. Dar am reuşit să coborâm şi să ajungem lângă pădure.

Cota 1400. Vedere de pe platou

Am făcut un ultim popas… cu biscuiţi, ciocolată şi glucoză. Ne mai aştepta un drum lung prin pădure, şi se lăsa seara. Lui Moş Martin cred că i se făcea foame…

Popas in Bucegi

Recunosc că mi-a fost frică… şi am coborât rapid. Copiii se mai plângeau, dar nu aveam timp de lacrimi. Andrei voia să vadă ursul, eu voiam să mă văd în maşină. Poteca prin pădure nu era dificilă, dar şerpuia printre zmeurişuri… pe alocuri călcate dubios în picioare. Şi mă îndoiesc că erau culegătorii de frucete de pădure, vândute în vale cu 5 lei păhăruţul. Poteca a ieşit în Poiana Stânii, nicidecum mai jos, cum înţelesesem de pe hartă. Deci, încă 4km până la şosea. E drept că pe drum forestier, dar pe drumul ală ieşea şi ursul… îl văzuseră alţii. Cu chiu cu vai am ajuns la şosea, soferul a plecat să recupereze maşina. Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe izoprene. Ne-am descălţat, am băut puţină apă… şi am constatat că… suntem mai sus de Sinaia, singuri, în mijlocul pădurii… şi deja se întuneca. Cred că a fost cea mai lungă jumătate de oră… în care priveam pădurea şi şoseaua. Şi ne întrebam dacă părem destul de morţi pentru Moş Martin.

Mulţumesc cu această ocazie şoferului cu număr de Prahova, care urca la 1400 (să vadă ursul, normal), şi l-a luat şi pe şoferul nostru de pe marginea drumului. Maşina noastră era în siguranţă… o păzea.. Moş Martin!! Da, ursul era sus, dar banuiesc că verii lui se plimbau prin pădure.

Am aruncat repede totul în portbagaj, şi am plecat. Ne ajunsese adrenalina… şi, ca de obicei, îţi dai seama târziu la ce grad de inconştienţă ai ajuns…

Concluzia: şi tot o să ajung la Omu!

Pestera Ialomitei

Pestera Ialomitei

Îmi doream demult să ajungem la Peştera Ialomiţei, dar nu ştiu cum se făcea că nu reuşeam. Anul acesta însă am mai bifat un punct de pe lunga listă pe care sper în viaţa aceasta s-o realizez. Peripeţiile până acolo vor fi subiectul altei povestiri, aceasta începe la gura Peşterii.

Ne-am sculat cu noaptea în cap, cu gândul să ajungem repede… dar, surpriză, la schit, programul de vizitare a peşterii este 9-18. Jumătate de oră am admirat peisajul şi m-am ofticat la culme că din punct de vedere tehnic nu pot face si eu o poză ca lumea, să prind tot schitul de la intrare… asta e, poate în altă viaţă. Preţul biletelor, afişat timid, aproape şters, 6 lei pentru adulţi, 4 lei pentru copii. Nu ştiu ce înseamnă copii, pe-ai mei i-au considerat prea mici şi n-au plătit. (Pentru cine e interesat de programul de vizitare, era şi un număr de telefon, 0768.088.792)

Pestera Ialomitei

La orele 9 trecute fix se deschide uşa, suntem poftiţi înăuntru… văzusem poze din peşteră, dar în aerul cald al dimineţii, cu razele de soare ce luminau mica bisericuţă de parcă erau un reflector, m-am simţit ciudat. Atât de ciudat că parcă uitasem de ce sunt acolo…

Bisericuţa era închisă când am intrat, iar după ce am vizitat peştera, plini de noroi, nu am îndrăznit. Dar din uşă am privit, şi îmi pare rău ca nu am urmat imboldul să mă descalţ şi să intru.

Pestera Ialomitei

Pestera Ialomitei

Ne-am pregătit să intrăm în peşteră. Ne-am luat cam degeaba lanterne, este foarte bine luminată. Şi nici speologi nu suntem, să ne băgăm în cotloane bine ascunse. Am început cu începutul, adică citit descrierea de la intrare…

"Peştera Ialomiţa este amplasată la altitudinea de 1660m, în muntele Bătrâna, la 10 km de izvoarele râului Ialomiţa. Gura peşterii în formă de semielipsă se deschide pe o terasă orizontală situată la 18 m deasupra fundului văii. [nr: cei 18m întâi se coboară pe scări, se trece râul, apoi iar se urcă. O plăcere!]

Pestera Ialomitei

Iniţial această terasă nu exista, intrarea peşterii fiind obturată de dărâmături, astfel încât accesul la gura peşterii era foarte greu.

La intrare se întâlneşte prima grotă, cunoscută sub numele de Mihnea Vodă, [nr. domnitorul a construit aici prima bisericuţă, ceea ce axistă acum este refăcut complet. Schitul de lemn a ars în patru rânduri],

Pestera Ialomitei

spaţioasă şi luminată de soare în special dimineaţa, păstrându-şi dimensiunile mari pe o adâncime de peste 100m. Se caracterizează printr-un sol aproape orizontal; relativ uscat Înainte de 1924 prin această grotă curgea râul peşterii, care străbătea întreaga excavaţie. Astăzi pârâul devine subteran şi înainte de a ajunge la această grotă şi se varsă în Ialomiţa mult mai jos.

Spre fund grota îşi schimbă orientarea spre nord şi îşi micşorează mult dimensiunile, formând în dreapta o cavernă redusă numită cămară. Grota Mihnea Vodă se continuă cu o galerie numită Pasajul, ce a fost lărgită în anul 1897 până la dimensiunile actuale ce urmează accesul în celelalte grote. Înainte de această dată acest culoar nu avea decât 40cm lărgime, ceea ce nu permitea vizitatorilor să pătrundă decât târâş şi când apele erau scăzute.

Pestera Ialomitei

După acest lasaj se intră în grota lui Decebal, o cavernă în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii. Una din acestea se înfundă şi se deschide spre dreapta, îndreptându-se spre vest.

Pestera Ialomitei

La stânga se vede grota Sf. Maria, la care se ajunge trecând peste un prag de bolovani, mari şi umezi, alunecoşi. Grota continuă la sud-vest printr-o galerie joasă şi îngustă, neexploatată în parte. Denumirea acestei grote provine de la impresia de asemănare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocată de umbre şi lumini.

Galeria principală prin care se continuă drumul are o lungime de peste 40m, şi se opreşte aici lângă un perete de piatră vertical ce pare să închidă peştera. Urcarea acestui perete, cu solul alunecos, ce se întinde în lungul unei crăpături terminându-se cu o cavernă de dimensiuni reduse.

Pestera Ialomitei

După ce se traversează această cavernă se ajunge în locul numit La răspântie. La 35m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurcă, în dreapta coborând printr-o parte strâmtă se ajunge într-o cavitate mai mare, la locul unde pârâul peşterii traversează două lacuri care iniţial aveau 12m lungime şi adâncime de 3-3,5m.

Pestera Ialomitei

În stânga, urcând zidul de bolovani se ajunge la grota urşilor, cea mai mare cavitate din această peşteră, având peste 72m lungime, 35m lăţime şi 25m înălţime. Această grotă este lipsită de apă, cu solul acoperit de numeroşi bolovani. La descoperirea ei s-au găsit numeroase oseminte şi schelete întregi de ursul cavernelor, "ursus spelacus blum" dintre care unele la suprafaţă, ceea ce face să presupune că acum 2000-2500 de ani aici au fost ultimele ascunzători ale urşilor cavernelor.

Pestera Ialomitei

Din grota urşilor se deschide spre NV o galerie de 2m înălţime, pe o lungime de cca 30m, denumită Fundul peşterii, care iniţial era împodobită cu numeroşi stâlpi ce legau bolta de sol.

Pestera Ialomitei

În continuare Galeria apelor până la altar, lungă de 75m, lată de 2m şi înaltă de 3m, cu aceeaşi orientare NV, în care curge râul peşterii.

Pestera Ialomitei

Peştera accesibilă se termină la altar, unde stalactitle sunt aşezate în aşa fel încât dau impresia unui altar de biserică.

Pestera Ialomitei

Lungimea totală a galeriei principale, până la altar, este de 400m, iar diferenţa de nivel între altar şi gura peşterii este de 60m [nr. se urcă şi se coboară scări de lemn] Formarea peşterii Ialomiţa se datorează acţiunii de dizolvare, timp îndelungat, a apei asupra calcarului. Acest monument al naturii a fost cunoscut acum 4-500 ani, dar cercetarile organizate au început în anul 1897 când s-a efectuat şi prima ridicare topometrică exactă."

Acum sper că n-am plictisit pe nimeni cu descrierea. Noi am intrat cu copiii. Bine că am avut bocanci, căci treptele, din lemn mai vechi sau mai nou, sunt umede şi foarte alunecoase, dar se prezintă într-o stare bună. Am văzut că cele rupte sunt repede înlocuite, călugării de la schit au grijă de peşteră şi de cei care o vizitează. Pentru copii a fost prima peşteră vizitată, şi probabil dacă nu era aşa lungă ar fi fost încântaţi 100%. Dar au obosit destul de repede, căci nu e uşor să urci şi să cobori treptele înguste. Cel puţin le-am satisfăcut curiozitatea, şi aş vrea să le arăt şi Scărişoara…

Am constatat dispariţia urşilor cavernelor, dar în acelaşi timp apariţia unor vizitatori complet neevoluaţi… până nu-şi scrijelesc numele pe un monument al naturii, nu se lasă. (O să revin şi la australopitecii care simteau nevoia să se caţere pe Sfinx şi să-şi facă poze…pentru că australopitecii nu ştiu să citească "interzis escaladarea").

Dar nu regretăm deloc efortul depus, de a ajunge pe propriile picioare aici. Dacă ajungeţi cu telecabina, trebuie să coborâţi pe drum, spre Padina, cam un kilometru. Indicatoare sunt o sumedenie, nu poate fi ratată.

De asemenea, cazare există la Hotel Peştera, trei stele şi preţuri româneşti, şi la călugări (de-afară pensiunea arata foarte fain!). Atenţie că în zonă sunt urşi, nu bântuiţi noaptea.