Anul acesta a fost prima dată când am avut parte de săptămâna „altfel“ în luna noiembrie și, cum parcă vremea schimbătoare nu era suficientă, a venit și hotărârea că nu se mai pleacă în excursii, nu se mai fac activități contra-cost. (Altfel fie vorba, uitându-mă în stânga și în dreapta, observ că sunt școli unde regulile se respectă și altele unde situația e mai relaxată.)
Însă în aceste condiții austere e destul de greu să încropești activități cât de cât interesante pentru copii, pentru că și un bilet la teatru, și un bilet la muzeu costă. A fost amuzantă sugestia unui părinte din clasă, cum că nu e treaba mea cum intră ei la muzeu, eu să le dau întâlnire înăuntru. Ha! Asta era foarte bună, numai că orice activitate trebuie justificată cu o sută de hârtii și semnături, printre care a trebuit și să scriu mare că ne deplasăm cu STB-ul, gratuit, nu avem cheltuieli suplimentare.
Când te roade curiozitatea…
Pentru că în apropierea școlii este Parcul Natural Văcărești și din aventurile lui Iris la Cercetașii Tradiționali am rămas cu o sensibilitate pentru păsări, în ultima lună de toamnă m-am gândit că nu ar strica să vorbim într-o zi despre ce fac păsările iarna în București. Știm că multe rămân, le vedem, le compătimim, dar nu realizăm ce înseamnă exact pentru ele supraviețuirea.
Cumva voiam să dărâm mitul care există că, dacă pui firimituri pe pervaz, le faci un bine, am dat asaltul la vârsta la care lucrurile pot fi schimbate: copilăria. Dacă ei înțeleg cum trebuie să ai grijă de natura din jurul tău, atunci poți schimba măcar un pic viitorul. E bine când știi ce vrei să faci și, după ce întrebi în stânga, în dreapta, găsești și ajutor. Eu l-am primit de la Societatea Ornitologică Română – filiala București și lucrurile au mers repede pentru că nu sunt genul care vrea o hârtie de câte ori încearcă ceva nou.
La primul contact, s-au gândit că îmi doresc să observăm păsările, ceea ce era dificil și pentru momentul ales, dar și pentru un număr mare de copii care, e evident, nu vor sta pitiți la vânătoare de imagini să savureze satisfacția vederii unui exemplar deosebit. Am risipit repede temerile, le-am spus că îmi doresc să le vorbească despre ce pot face ei, cei mici, pentru a ajuta păsările să treacă iarna și, dacă e posibil, să ne dea indicații să construim „ceva“ în curtea școlii, un parc chiar frumos.
Planuri și planuri
În visele mele, făceam căsuțe pentru păsărele, fiecare cu părintele lui, cioca-boca, meștereau și le aninam prin copaci, fericiți apoi să vedem ce păsărele s-au aciuat acolo. Însă căsuțele nu trebuie făcute oricum, trebuie asigurată „mentenanța“ și, dacă confecționarea lor s-ar fi realizat, miraculos, conform indicațiilor, ei bine, pentru cățăratul în copași și curățarea lor periodică e nevoie de o scară de vreo 4 metri pe care la școală nu o (mai) avem.
Așadar, am renunțat la căsuțe și am zis să construim o hrănitoare. Părea mai simplu, și de făcut, și de întreținut, am cerut indicații și am avut noroc, căci am impresionat cu entuziasmul nostru și am primit-o cadou. După activitatea din clasă, în care am aflat mai multe despre speciile pe care avem șanse să le vedem la hrănitoare, despre cine ne poate face probleme (urmează să vedeți) și cum să o întreținem, ne-am deplasat cu toată suflarea în curte.
Am aflat că nu pui hrănitoarea oriunde, ci adăpostită, printre copaci (au unde să stea să mănânce). Prădătorii sunt sus, răpitori, atrași de zumzăiala păsărelelor mai mici, dar și jos, felinele semi-sălbatice din capitală, mereu dornice de un mic desert (și de când am găsit una în clasă, călare pe cușca hamsterilor, mă aștept la orice). Părea simplu de montat hrănitoarea – bagi un stâlp în pământ și gata. Însă nu, acesta a fost fixat în suport metalic (vezi aici), să nu putrezească sau să cadă.
Copiii au fost încântați, au pus toți semințe în hrănitoare, s-au jurat cu cerul și pământul că vor avea grijă, că vor supraveghea, că restaurantul nostru gratuit pentru păsărele va fi cel-mai-cel. Dar, așa cum orice adult știe (sau ar trebui), când îi iei copilului un animal, să te pregătești să ai tu grijă de el.
Cine verifică? Ghici…
Nu pot să spun că nu își amintesc, dar, de regulă, lunea dimineață, nu vinerea la prânz, că trebuie să pună semințe și pentru weekend. Primele 5kg de floarea soarelui (neagră, crudă) s-au terminat la începutul noului an, am făcut reaprovizionarea (7 lei/kg în piață, la tarabe, dacă stai să cauți un pic), iar acum, după ce în sfârșit a nins în București, e mare animație la noi la restaurant. Sunt doi-trei copii care se duc și pun semințe sau mă întreabă dacă a mai apărut „ceva nou“.
La început, observarea păsărilor de pe băncuța din apropierea hrănitorii părea interesantă, însă s-au lăsat repede păgubași când au văzut că nu pot face poze bune cu telefonul, că sunt foarte rapide sau bine camuflate între rămurele. Apoi, zile la rând doar pițigoii mari ne-au ținut de urât, alte specii nu catadicseau să apară. Și cum pițigoii iau repede sămânța și se duc în copaci să o savureze, nu prea aveai mare lucru de văzut.
Sus și jos la hrănitoare. Nimic nu se pierde.
Noroc că a nins.
Aproape că nu mai puteam număra pițigoii, veneau continuu, nu mai conta că erau și copiii gălăgioși prin curte. M-am înarmat cu camera, deși nu sunt eu cine știe ce fotograf, și am stat la pândă. Degetele înghețate pe obiectiv au fost recompensate de prezența unei cinteze, am aflat ulterior și că era mascul, cu un comportament de care nu aveam habar.
Întâi de toate, nu mănâncă din hrănitoare, ci de pe jos. Și cum pe zăpadă erau doar gunoaiele de la floarea soarelui, am aruncat apoi o mână de semințe. Dar și de pe jos e greu, așa că aștepta să se ducă pițigoii să ia sămânța, apoi le-o fura pur și simplu dintre gheruțele ce-o țineau strâns. Nu s-au încăierat, se pare că se poate și asta.
Cel mai mult m-am ofticat că nu am avut obiectivul potrivit pentru a surprinde cum ar fi trebuit cadrul de mai jos. Să le ai pe amândouă pe o rămurică e ceva rar, dar nu e o poză chiar atât de rea încât să nu o pot arăta.
Restaurantul nostru pentru păsărele va fi deschis până în primăvară, când apar larvele și insectele și nu mai au nevoie de ajutorul nostru. Apoi, din toamnă, cu altă serie de copii, vom avea în continuare grijă să nu îi lăsăm singuri. Și, cine știe, poate până la primăvară reușesc să mai adaug măcar încă o specie în album. Sigur mai sunt!
View this post on Instagram
Util de reținut:
Se pot pune fructe tăiate, slănină crudă (neafumată, necondimentată). Porumbul e pentru rațe, dacă mergeți în parcurile cu lacuri. De evitat grâul, atrage alte specii, mai puțin sălbatice.
Și în niciun caz pâine!!
Mai multe sfaturi găsiți și pe pagina SOR, dacă alegeți să îi urmăriți, sau intrați pe site să și auziți aici păsările care vin la hrănitori.
View this post on Instagram
Edit: Un pițigoi albastru
View this post on Instagram
Modelele din carte sunt realizate compact, nu separate pe elemente. Teoretic ar trebui copiate fiecare în parte, cu indigo sau calc, și reproduse din hârtie colorată. Apoi decupate și asamblate. Cum însă varianta aceasta nu ar dura doar o oră, și rezultatul nu ar fi deloc garantat, prefer ca munca aceasta s-o fac eu. O singură dată le-am cerut să copieze cu calc, dar atunci erau doar două aripi de liliac.
