Ziua în care toporul va salva pădurea

Celebra fabulă, a cărei morală se pierde în negura timpurilor, încă vrea să ne învețe că reușita stă în alianțele pe care le faci. Deja se încheie o săptămână de grevă a profesorilor, cu o amploare nemaivăzută de două decenii într-un sistem bulversat în acest interval de legi și reforme fără cap și coadă.

Revendicările profesorilor nu s-au schimbat de la revoluție încoace, chiar dacă greve au fost, mai mici sau mai mari. Și nici situația lor de marginalizați financiar în sistemul de stat nu a suferit modificări. Însă în ultimele două decenii s-a dus dracului statutul pe care profesorii îl avea în societate. Nu aveau cum să reziste. Nu aveau cum să mai meargă cu capul sus când umilințele sunt zi de zi, din toate direcțiile.

Nu sunt deloc optimistă cu greva și nici nu dau pe-afară de fericire când mă gândesc că, înaintea salariului de vară, și așa vai de el, de niciodată nu-l apucă toamna, va urma un ultim salariu micșorat cu un sfert, o jumătate… sau proporțional cu cât va mai dura greva.

Dar am intrat în grevă cu acel optimism crunt că, cine știe, poate nu văd eu bine lucrurile și într-un mușuroi orice furnică contează, așa că nu pot fi atât de egoistă (deși încă îmi e teamă că nu voi putea susține gradul I așa cum era programat).

Dar să mă întorc la fabulă.

De când au început protestele am refuzat să mă uit constant la ce se scrie în spațiul public. Pur și simplu am luat decizia că îmi face rău și am refuzat să mă torturez singură. N-am mai intrat pe grupurile de părinți, căci atâta bullying și discurs instigator la ură cât am văzut acolo e mai mult decât poate suporta sufletul meu. Din cauza câtorva, toți profesorii trebuie pedepsiți.

Deși mi-am propus să stau departe de facebook, n-am reușit mereu, tot îmi apăreau în feed mămici atotștiutoare gata să pună mâna pe piatră și să ne încolțească la zid. Mi-a rămas în minte o replică: „n-am văzut un profesor de calitate să iasă la protest”. Am închis instant fereastra, căci creierul meu a reacționat cu un limbaj nedemn de un cadru didactic.

Apoi au urmat încercările guvernanților de a pune presiune pe noi prin intermediul părinților. Și atunci m-am gândit prima dată la coada toporului pomenit la început. Așadar, au vrut să-i folosească împotriva noastră, considerând că nu le vom putea rezista, așa cum se întâmplă în ultimul timp. Căci, nu-i așa, dacă părinții sunt supărați pentru note, profesorii le măresc. Dacă nu le place și fac reclamație la inspectorat, profesorii devin ghiocei. Dacă amenință și urlă, nu e nimeni să îi apere. Iar acum, ca să spargă greva, cei care ne conduc au găsit soluția: presiunea părinților.

La cât de jalnic au ajuns lucrurile în învățământul de stat, e timpul însă ca toporul să schimbe alianța și să se întoarcă împotriva tăietorului de lemne. Ar avea numai de câștigat și cu siguranță nu ar regreta decizia.

Credit foto: triaxon.ro

De ce să schimbe părinții tabăra?

Pentru că au tot interesul ca acest sistem să funcționeze și copiii lor să beneficieze din plin de toate avantajele, de aceea! Mulți spun că profesorii nu își merită salariile. Foarte bine, să nu ceară asta. Dar trebuie să înțelegi că nu poți atrage și menține angajați competenți fără un stimulent corespunzător.

Rămân oricum o mulțime de revendicări, tot pentru binele educației, pe care părinții le pot susține. Prima și poate cea mai importantă este acordarea a 6% din PIB pentru educație. Și această cerere ar arăta că părinții sunt preocupați de viitorul cetățean care va fi copilul lor. Cum? Simplu!

E aproape o certitudine că sistemul de valori al societății române actuale este o spoială. Revendicarea de mai sus nu este decât un pas către formarea unei valori fundamentale a unui stat de drept: respectul față de lege. Cum să înveți copiii să respecte legea dacă atunci când li se deschid ochii și văd lipsurile pe care le are sistemul identifică și cauza: liderii politici încalcă de mai bine de 10 ani Legea educației.

Contează 6% din PIB pentru părinți?

Cu siguranță miracolele nu se fac într-un an, dar pot începe. Bugetarea corectă a școlilor, dotarea și modernizarea lor, astfel încât să nu mai existe presiune financiară pe asociațiile de părinți pentru orice e necesar în desfășurarea actului educațional. Să avem din nou laboratoare și materiale didactice… un vis pe care îl am ca profesor pentru că l-am trăit ca elev!

Ce ar mai putea cere părinții:

Construirea de școli în proximitatea locuințelor, astfel încât toți copiii să învețe dimineața, indiferent de vârstă, să aibă sală de clasă dedicată în care să poată rămâne după-amiaza în programe de școală după școală, remediale sau de aprofundare și dezvoltare, după caz. Eliminarea (până se rezolvă prima) a „schimbului trei“ la școală, nociv pentru toți elevii, căci presupune micșorarea orelor și a pauzelor, afectând randamentul școlar și starea de bine a elevului.
Manuale de unică folosință pentru elevi. Cartea de învățătură trebuie să fie un instrument de lucru, pe care să poți nota, evidenția, face scheme, rezolva, nu piesa din muzeu pe care n-ai voie s-o atingi că trebuie să o predai altui copil. În plus, fiecare profesor și-ar putea alege pentru clasă manualul potrivit. Știi clasa (sau o vezi după evaluarea inițială), elevii să își poată comanda manualul potrivit cu vouchere educaționale.

Poate nu se înțelege de ce, dar explic: să spunem că manualul X a fost ales acum doi ani de un profesor pentru clasa lui, care, spre norocul lor, era o clasă excepțională. Acum, alt profesor, altă clasă, cu nevoi speciale și copii mai slăbuți, primesc același manual, care le depășește cu mult puterile. De ce să nu poată folosi altceva? Să mai adaug că un manual trebuie să se muleze și pe stilul de predare al profesorului?

Instituirea unui sistem de decontare a cheltuielilor făcute de asociațiile de părinți în interesul unităților școlare. Pot să înțeleg că nu există fonduri la un moment dat, dar nu că acestea nu pot fi cerute. Și includ aici orice tip de modernizări cu aparatură, zugrăveli, mobilier școlar sau altele asemenea.
Organizarea de laboratoare pentru toate școlile și pentru toate disciplinele, cabinete de lucru, biblioteci.
Facilitatori pentru elevii cu cerințe educaționale speciale și programe reale de recuperare a acestora în școlile de masă, care să țină cont de nevoile lor.
Regulamente școlare aplicate care să contribuie la menținerea unui climat propice învățării.

Acum doar sună îngrozitor înghețarea anului școlar și nimeni nu ar vrea să se ajungă aici. La cum decurg însă negocierile, mi-e teamă că generația actuală de profesori ori va face ceea ce până acum nimeni nu a avut curajul, ori stinge lumina. Și asta nu pentru că nu ne pasă de copii, așa cum ni se reproșează, ci pentru că nu mai vrem să ne batem joc de ei, așa cum ni se cere în condițiile prezente.

Visez la ziua în care părinții și profesorii vor obliga guvernanții să investească în viitorul acestei țări. Dacă acea zi va veni cu adevărat, vom trăi și vom vedea.

Jurnal de școală: săptămâna 1 de pandemie

Când vine cineva și te întreabă ce veste vrei să auzi prima din una bună și una proastă, prefer să încep cu cea proastă. Așa termin într-un ton optimist. La școală, feedbackul se dă tocmai invers. Începi să îi spui copilului ce a făcut bine, ca apoi să i le înșiri și pe celelalte. Starea de bine pe care i-o induci la început îl ajută – sper – să își accepte și îndrepte mai ușor greșelile. Povestea aceasta va începe amestecat – și cu bune, și cu rele.

Săptămâna profesorului

Săptămâna abia încheiată a fost ceva neașteptat din toate punctele de vedere. Am lăsat în martie acasă o clasă foarte dificilă, cu extrem de multe probleme. Gândul că șase luni au făcut ce au vrut îmi dădea fiori reci pe șira spinării și noile reguli impuse păreau incompatibile cu câteva personalități din clasa mea. Un maraton de aproape 10 ore de stat de vorbă cu copiii mi-a dat un pic de curaj. Faptul că am putut vorbi cu fiecare în parte despre ce urmează să se întâmple a ajutat, în cele din urmă, enorm.

Am avut două zile de acomodare cu câte-o jumătate de clasă și ziua de foc a fost miercuri, când am intrat cu toată clasa. Nu avem „pepsiglas“, căci, așa cum anticipam, sala mea e mare și pot păstra distanța între bănci. Momentul de întâlnire dimineața, când i-am găsit aliniați acceptabil, la distanță, acolo unde am stabilit împreună, a fost unul care parcă mi-a pus în mână doza de redbull-îți-dă-aripi. Se poate! Singuri, fără părinți, aflați departe de ei (nici dacă îi strigau nu cred că îi auzeau), m-au așteptat în ordine. În clasă sunt undeva la 90% cel puțin, plimbatul printre bănci e redus la maxim, doar ieșitul la toaletă nu am cum să îl împiedic – și se iese des! Apă se bea non-stop, așa că măștile fac continuu gimnastică sus-jos. Foarte greu cu ținut mâinile departe de ele… și din păcate destule cazuri de băgat mâinele pe sub mască în nas ori dat masca jos și rezolvat mici probleme de forat adânc.

Am încercat să nu merg nici măcar printre bănci, însă a fost imposibil să nu fac câțiva pași. Sunt de acord că nu ne atingem, nu punem mâna pe obiecte, nu îi țin de mână, dar măcar să le pot spune că nu au nimerit cele două linii drepte de scriere pe tip 1! Clasa întâi fără caiete începute, fără să scrii cu mâna lor! Încerc să fiu optimistă și să nu îl iau pe „n-o să meargă“ în brațe de la început. Îmi spun doar hai să vedem, încercăm orice, poate reușim! Să nu îi subestimez, sunt altă generație de copii, vreau să descopăr ce știu ei să facă și încă n-am exploatat cum trebuie.

Ce mi se pare extraordinar din ce mi s-a întâmplat săptămâna asta: este un calm desăvârșit. (Sper nu cel de dinaintea furtunii!) Nu mai aud doamna, X mi-a luat… , doamna, Y m-a lovit, doamna, Z cine știe ce idee a mai avut și a dărâmat, împins sau altele. Din acest punct de vedere mă declar în extaz. Jocurilor lor violente cu îmbrânceli și izbiri de pereți, tăvăliri pe jos, aruncat în neștire obiectele de pe bănci – au dispărut. Apoi, am reușit să îi scot afară în liniște, în șir ordonat. Fără căzut pe scări, fără vărsat obiectele de prin ghiozdan, alergat și împins să „fiu eu primul“. Ieșim pe șiruri de bănci din clasă, așa rămânem până la poartă, nimeni nu schimbă locul sau candidează intens la primul în coloană.

Toate îmi arată un singur lucru: nu copiii sunt de vină. Dacă avem haos, bullying și toate celelalte aspecte neplăcute în școală, vina nu le aparține lor, ci nouă, adulților. Ne-am bătut joc de reguli. Uite că acum când regulile sunt drastice și nu sunt negociabile, pot fi respectate!

Cum a fost cu masca o săptămână? Nu m-aș plânge, am stat toată vara între 2-4 ore pe zi, vorbind, cu ea. Acum doar că am crescut puțin intensitatea, să acopăr clasa. Însă este liniște și am reușit. Am constatat că, deși nu pot bea apă la fel de des, nu mi se mai usucă gâtul așa rău. Faptul că am o mască mai groasă și mai bine fixată pe față îmi permite să inspir repede un aer deja călduț și umed care îmi menține gâtul într-o stare foarte bună. Cele albastre, simple, nu au același efect, dacă inspir repede, trag chiar și masca până la buze. Știu, mă costă ceva măștile acestea, dar… ajung la concluzia că încep să merite banii. Au, bineînțeles și un efect neplăcut: îmi usucă foarte tare nasul.

Săptămâna părintelui

Al doilea rol al meu: părinte. Copiii mei, deși pe la mijlocul catalogului amândoi, au nimerit pe scenariul hibrid în prima grupă. Andrei merge două săptămâni alternativ, Iris câte o săptămână. Așadar o săptămână pe lună vor fi amândoi acasă făcând lecții live, iar eu la școală – Dumnezeu cu mila ce-o ieși aici dimineața în lipsa mea! Măcar am rezolvat problema a încă unui calculator, ca să nu se mai certe cine stă la ecran mare, cine la ecran mic. Sper să o rezolve și primăria pe a mea, căci tare mult îmi doresc să am și eu calculator în clasă!

Andrei povestește puțin și deloc despre școală, aflu că e greu de pus laptopul să filmeze tabla, că cei de acasă înțeleg greu. Le trimit cei din clasă poze cu ce se scrie înainte să se șteargă. E ok că a nimerit în grupă cu cei doi prieteni din clasă și mă trimite adolescentin la plimbare când încerc să aflu detalii. Totul e roz, să stau liniștită. Ce nu pricepe el e că eu am prins pe vremuri reclama la FNI, somnul liniștit nu mai există de atunci!

Iris e în extaz. A decis greu care să fie prima opțiune la liceu, după ce a tot pus în cumpănă două. A vorbit cu amici și cunoștințe și unul dintre băieții clasa a XII-a la unul dintre cele două licee pe care le voia i-a spus să stea liniștită, o să ajungă exact acolo unde este locul ei să intre. După mai multe zile de perpeleală, am decis pe care să îl alegem. Varianta de program după-amiază nu ne era foarte pe plac, însă era extrem de aproape de casă – nici 10 minute de mers la pas. Însă… descoperă în fiecare zi câteceva minunat. A venit să îmi povestească cum e cu tabla smart. Nu am la clasă și nu am lucrat cu una, însă orele online sunt altceva la ea față de Andrei. Tabla este conectată la întâlnirea live cu cei aflați acasă și toată lumea vede perfect ce se scrie. Mi-a arătat o poză, cum sunt și colegii virtuali „pe ecran“ și în felul acesta „suntem, totuși, toți la școală“.

Nu decurg toate perfect, dar mă bucur că și-a găsit deja companie, copii care acceptă masca și după ce ies pe poarta școlii. Îmi spune că îi place că nu se fac glume pe seama lor, cei care decid să nu poarte sunt surprinzători de toleranți cu cei care nu se supun instinctului de turmă. Parcă e cumva mai cool să fii rebel cu mască!

Concluzii

Săptămâna aceasta a fost pentru cei mai mulți adulți un test pe care l-au picat cu brio. A fost un test al regulilor și în general mulți au dovedit o lipsă cruntă de valori. A respecta regulile și legile statului este o valoare care asigură progresul unei țări. Uitați-vă la state care conduc lumea și judecați la ce nivel se află acolo respectul. Japonia? Țările Nordice? Unde-i lege nu-i tocmeală e la noi ceva învechit. Când fiecare individ decide că nu-i place o lege și o încalcă, haosul și dezastrul urmează. Pandemia aceasta ne-a deschis cumva ochii că noi avem, de fapt, de educat un popor întreg.

Am văzut multe idei de rebeliune – cum să nu te lase pe tine, părintele atotputernic, să intri în școală? Cum să îți spună ție acum un polițist că nu treci de poartă? Mulți viteji de-aceștia pe la toate posturile și pe toate rețelele… Eu însă mă bucur. Am întâlnit mulți părinți pentru care respectul față de profesor nu există și aș vrea ca decizia aceasta să rămână chiar și după pandemie.

Florile la început de an – altă belea. Cum să decidă cineva că nu ai tu voie să dai o floare? Și au fost destui care au considerat că o floare nu e un obiect transmis și au încălcat regulile. Cel mai trist mi se pare că au fost profesori care nici ei nu au înțeles ce misiune grea avem acum: să fim modelul de urmat! Păcat că există oameni care tratează copiii diferit, în funcție de cotizații diverse. Tocmai de aceea ar trebui să îi obligăm să-i trateze pe toți la fel: nimeni să nu mai ducă nimic.

Pe-ai mei copii îi încurajez mereu să facă lucrurile din suflet. Nu e nicio diferență între un copil care vrea și unul care nu, sunt diferiți și se exprimă diferit. Am colecția mea de „flori“, felicitări și mici desene care înseamnă de mii de ori mai mult decât orice buchet. Întâi – pentru că rezistă peste timp și îmi amintesc cu drag de fiecare dintre ei.

Cum ați supraviețuit primei săptămâni?

Dragă profesore Einstein - editura Humanitas

Vocea SuperTeach@Părinți – online

Îmi place, recunosc, când printre rolurile pe care mi le-am trecut în semnătura articolelor apare, fără a fi vizibil, cel de reprezentant media. Am cochetat vreo doi ani cu ideea de a da la jurnalistică, mama făcea atac de panică de câte ori pomeneam, până îmi amintesc că i-am anunțat fix de ziua mea la 16 ani că am hotărât ce fac, dau la istorie. N-a ieșit mai bine. Dar viața are un mod ironic de a te pune în papucii pe care ți i-ai dorit și de când există blogul am primit, oarecum neoficial, statutul acesta. Am participat la destule conferințe de presă și ecusonul de „blogger“ e privit… altfel de colegi din presă cu vechime. Însă ei sunt acolo dintr-un simț al datoriei, în timp ce specia mea e diferită, noi punem suflet. Și când e vorba și de evenimente educaționale, lumea se întoarce cu susul în jos.

Zilele trecute a fost a doua conferință de presă online la care am participat, ocazie cu care echipa SuperTeach, văzută astfel, îmi dă acea impresie de normalitate pe care mi-aș dori-o în lumea din jur. Aici parcă imposibilul devine posibil, îndrăznești să speri într-o schimbare. Păcat că trebuie să ieși din bulă… și să vezi în jur dezastrul. Oamenii care s-au strâns aici au în comun dorința aceasta de a face lucrurile altfel, și aș începe cu rugămintea pe care Felix Tătaru, unul dintre fondatori, a adresat-o celor prezenți aproape de finalul întâlnirii: să încetăm să ne mai plângem (că e greu, că nu se poate, că nu avem), să începem să facem lucruri și cei care au acces să fie modele pentru ceilalți. Așa schimbi mentalitățile, așa le arăți altora că se poate și altfel.

Este greu să fac rezumatul unei ore întregi de discuții, însă voi lua, pe rând, câteva dintre notițele pe care mi le-am făcut în timpul discuțiilor despre ceea ce consideră părinții pozitiv în experiența pe care o trăim acum. Chiar dacă eșantionul folosit în cercetare nu este reprezentativ, căci părinții intervievați au acces la tehnologie, iar la ei s-a ajuns prin intermediul profesorilor din comunitatea SuperTeach (adică oameni care își doresc cel puțin să producă o schimbare), cele câteva mii de răspunsuri sosite fac ca concluziile să aibă totuși relevanță.

A crescut cu 900% accesarea tehnologiei în învățare, un ritm halucinant, dacă îl raportăm la începutul anului școlar. În general părerea despre activitatea profesorilor s-a îmbunătățit la primele cicluri de școală, dar la liceu și în special la clasa a XII-a s-a înrăutățit.
.
Principala problemă pe care o întâmpină școala online este faptul că în stilul actual de parenting s-a ajuns – aici e părerea mea – la o cocoloșeală excesivă, confundată prost cu dragostea față de copil. Acesta nu mai are nicio noțiune de responsabilitate, nu știe și nici nu e lăsat să afle ce e acela un elev responsabil. Să știi la ce oră ai lecții live, ce teme ai primit, să ți le faci singur la timp, toate fac parte din această conștientizare a responsabilității. În schimb, la noi, temele sunt ale părinților, „doamna“ e bombardată cu mesaje, deși copiii notează tema în caiete și teoretic sunt fizic în clasă când li se explică. Notele sunt ale părinților, „mi-a luat o notă mică” fiind des auzită… Acolo unde vârsta copilului permite, părinții nu ar trebui să facă școala din nou! E ca mersul pe bicicletă, la un moment dat îi dai drumul, preferabil nu la liceu, ci undeva prin clasa a doua!
.
Relația profesor-părinte este una ce s-a transformat radical. Feedbackul a căpătat o importanță extraordinară, iar comunicarea este permanentă. Personal consider că, raportat la clasa mea, relația a luat o întorsătură surprinzătoare, la care nu m-am așteptat. Dacă mi-ar fi descris-o cineva în ianuarie așa cum este acum i-aș fi recomandat o altă planetă unde să se întâmple aceste lucruri.
.
Este de apreciat flexibilitatea relației școală-familie, în condițiile în care dificultățile prin care trece fiecare nu sunt mici deloc. Însă școala trebuie să rămână autoritatea în relația cu părinții, trebuie păstrată viziunea despre educație și aceasta nu trebuie supusă părinților. Aici fermitatea profesorilor și rolul lor de ghidaj nu trebuie abandonat. (Cristina Gheorghe, fondator SuperTeach)
.
Mulți părinți au văzut în școala online autonomie, independență, o învatare accelerata, i-a ajutat să își cunoască copiii și nu vor să renunțe la această formă de interacțiune nici după reîntoarcerea fizică în bănci. Aș spune aici că nici unii copii nu vor acest lucru, e feedback pe care îl am de la piticii mei care, la 7 ani, au văzut în această interacțiune soluția pentru problemele de la clasă. Pe scurt, cu toată înțelepciunea dată de această vârstă, mi-au spus că vor să continuăm să lucrăm așa, deoarece putem lucra mai mult decât reușeam la clasă, eu nu mai pierd timpul cu „liniștea“ pentru că unii copii nu „ascultă“, grupul lor e „cuminte“ și „facem lucruri mai grele“.

Externalizarea învățării poate fi o soluție și pentru școlile aglomerate, prin transferarea în online a unor conținuturi. Lecția în sine, desfășurată în spațiul fizic, se poate transforma radical dacă folosim clasa online pentru distribuirea materialelor, iar apoi, față în față, acestea sunt doar discutate. Imaginați-vă școala fără notițele dictate ore în șir! Și da, unii oameni de la catedră se vor panica, căci ei nu știu să facă altceva!

Nu am stat degeaba și am vrut să știu, în aceste noi condiții, ce facem cu acest curent de opinie conform căruia nu putem muta școala în online pentru că nu toți copiii au acces. Consider că integrarea activităților online în activitatea clasică este un plus de valoare pe care școala îl poate oferi. Cum trecem însă peste criticile părinților că nu acordăm aceeași șansă tuturor copiilor, căci toți au dreptul la aceeași educație, dar nu au aceeași șansă? Nu aș vrea ca măsurile viitoare să fie frânate de aceste limite (urban-rural mai ales). Întrebarea mea avea mare legătură cu modul în care vezi un pahar cu apă. Poți să îl vezi plin pe jumătate sau gol pe jumătate. Poți să îl consideri „plin“ deși are doar câteva picături.

Nu putem frâna procesul doar pentru că unii nu au încă acces. Doar pentru că alții nu au învățat cum. Mergi înainte și îi înveți din mers, ai o vacanță la dispoziție în care să înveți profesorii, să dotezi elevii. Și, așa cum mi s-a răspuns, ar trebui să vedem acea tabletă poposită într-o casă sărăcăcioasă ca pe ocazia vieții pentru acel copil, căci are acces la resurse. Nu au profesori calificați la școala din sat? Cât de greu este să formezi online o clasă cu un alt profesor? Nu am găsit profesor pentru fizică în cătunul pierdut între dealuri? Copilul nu trebuie privat de educație. Fără să vrem s-ar putea să dăm din una în alta, să mutăm acum piesa potrivită și să rezolvăm puzzle-ul. Până la urmă, egalitatea în drepturi și egalitatea de șanse stau în diversitatea formelor de învățare disponibile.

M-am lungit, așa că închei scurt. Aveți mai jos înregistrarea întâlnirii, iar la acest link puteți vedea prezentarea folosită, care include și primele grafice analizate. Raportul complet va fi gata la o dată ulterioară, îl așteptăm, deocamdată îl avem pe cel pentru profesori.

Adevăratele provocări ale pandemiei

Pandemia aceasta ne-a arătat că suntem exact ca cei trei purceluși, nu gândim deloc în perspectivă și prostia, din păcate, ucide. Educația pro-vaccinare, care spunea că trebuie asigurat un număr optim de persoane imunizate pentru ca cei care nu o pot face să fie protejați, se aplică și acum, doar că cei care nu sunt în grupele de risc trebuie să se izoleze ca să nu-i expună pe ceilalți. Ce vedem noi… te ia cu dureri de cap: „prostia la putere“ e de multă vreme răsuflată, lipsă de educație, lipsă de cultură civică, inconștiență, toate la un loc, plus minciună și lipsă de asumare. Cam aici suntem.

Totuși, e și o provocare pozitivă. Deși școala s-a închis timp de nici două săptămâni, reacția și încurajările de a propune activități online cu elevii mi se pare un plan cu bătaie lungă. Alături de acestea, numărul în creștere de cazuri confirmate de infecție sunt semne că întoarcerea la școală odată cu primăvara astronomică are din ce în ce mai puține șanse să se realizeze și s-ar putea să ne vedem direct să ciocnim ouă.

Încerc să spun de mulți ani că nu ne educăm corect copiii în ceea ce privește folosirea resurselor online, toate la un click distanță. Copiii de azi au o șansă nesperată de a alege ce vor să învețe fără prea mare efort. Când eram mică, îmi construisem un album cu piese origami. Colecționam nebunește pagini de reviste cu explicații. Dacă voiai să faci un pește, de exemplu, și nu aveai model, ori nu găseai pe cineva să îți arate… improvizai sau renunțai. Acum cauți pe youtube și găsești nu unul, ci un banc întreg de modele, mai simple sau mai complicate, doar să te așezi și să le îndoi. Avem o generație digitală care este educată prost, nu știe să selecteze informația și să o utilizeze în interesul propriu.

Încerc aici, pe portal, de 10 ani, să încurajez părinții să lucreze acasă cu copiii, iar în ultimii ani am renunțat să mai sper într-o schimbare. Oamenii sunt prea ocupați să stea cu cei mici să „facă lucruri“. Și iată ca a fost declarată pandemia. Trebuie să ținem copiii în casă. Disperare, căci un copil frustrat și plictisit îți pune urgent nervii pe bigudiuri. Și totuși…

Lecțiile acasă sunt o șansă de a organiza timpul de calitate. Trei activități pe zi pentru cei mici, impuse, dar nu mai lungi de jumătate de oră-45 minute, separate de timp petrecut cu activități la alegerea copilului. Apoi, poate în sfârșit unii părinți vor înțelege că nu trebuie să aibă parte de fiecare răsuflare a copilului, acesta trebuie lăsat „să se plictisească“ în preajma jucăriilor, creioanelor și a cărților. Nu trebuie să aibă televizor în camera lui, nici telefon, tabletă sau calculator la dispoziție. Trebuie să caute singur idei de a-și petrece timpul, de a inventa jocuri și găsi soluții când se plictisește. Aici se naște dorința de a rezolva probleme, și nu mă refer la cele de matematică, ci la cele de viață.

E poate momentul să se înțeleagă enorma contribuție pe care familia o poate avea în educația copilului, colaborând cu școala și nu aruncând totul pe umerii profesorului, „că de-asta e plătit“. Nu neapărat suplinind ce nu se face la școală (deși de multe ori nu ai de ales, dar e altă discuție), ci completând. Orice joc, orice activitate pe care o încerc, câte un minut cu fiecare copil, dacă am noroc, o poți consolida tu acasă de 30 de ori. Să luăm formarea numerelor de la 11 la 20, despre care am scris ieri. La clasă, le facem pe rând la tablă, iese câte un copil. 20 de copii în clasă, 10 numere, clar 1/2 dintre ei nu vor forma un număr cu mânuțele lor. Ei vor rezolva altă provocare, când le vine rândul. Teoretic, în bancă fiecare lucrează ce se face la tablă, de-asta avem jocuri individuale. Practic… nici 1/3 nu sunt atenți atunci când nu vorbești direct cu ei.

Am clasa pregătitoare. Am ales pentru această perioadă de activitate online să consolidez ultima literă predată și să le recapitulăm în același timp pe toate, iar la matematică să facem cât mai multe jocuri cu material concret. Pentru distracție, proiecte la arte și abilități, povești de citit și fișe de lectură cu desene. Fără ajutorul părinților mi-ar fi imposibil să lucrez cu copii atât de mici, iar misiunea nu este ușoară, căci explicațiile metodice ale desfășurării unei activități nu sunt chiar la îndemâna oricui. Mă gândesc deja la o sesiune video, nu atât cu un scop educativ, cât cu unul de socializare și, după ce ne obișnuim să ne vedem mutrițele pe ecran, să încercăm să și lucrăm ceva. Cred că nu ar fi o idee rea să convoc o ședință cu părinții, virtuală, să dezbatem modalitățile de lucru. Poate chiar le place și le facem pe toate așa 😀 (cred că e din povestea cu vrabia și mălaiul).

În altă ordine de idei, am „noroc“ că ai mei sunt copii mari, complet independenți în ceea ce înseamnă școala de acasă. La Iris comunicarea cu profesorii se face pe mail, fiind an cu examen, durerea este la română și matematică. La celelalte discipline se fac și se trimit proiecte. Să vedem ce va urma, cât vom sta acasă, cum se vor modifica calendarele de examene naționale, căci aici cred că urmează adevărata tragedie.

La Andrei a fost activat Google Classroom. El, care spera într-o vacanță relaxată, s-a trezit aseară că trebuie să activeze contul și că azi se face organizarea inițială. Când i-am explicat, cu exemple, cum funcționează școala online, cum vede dacă ai deschis lecția, dacă ai urcat tema, plus catalogul, mai că trebuie să caut și psiholog online, că intră copilul în depresie din cauza activității online prea intense, la care nu te mai poți face mic în bancă, să nu te asculte, nu mai poți să dormi cu ochii deschiși și nu mai scapi la verificarea temei că nu a avut profesorul timp decât de vreo 4-5 caiete. M-a umflat râsul, pe bune… Acum aproape 15 ani am terminat primul master pe o platformă online și, deși eram adult și mi-am dorit acel program, am simțit exact aceleași lucruri. Programul era foarte strict, cu ore la care să accesezi cursurile, cu termene de predat temele, cu tot cu examene (unele le dădeam pe calculator în facultate, altele de acasă). Acum doar ce am încheiat cursul CRED și partea de online a cursului nu a fost chiar simplă, însă statul în conferință, instaurarea liniștii în casă, i-au obișnuit cumva și pe copii cu ideea că se poate învăța și altfel.

Dincolo de cât de productive pot fi aceste activități, rămâne o parte întunecată: nu toți copiii au posibilitatea de a participa la ele. Multe nu se pot face de pe telefon, pentru fișe ai nevoie de imprimantă, varianta color e ceva de vis, dacă părinții nu sunt atât de familiarizați cu tehnica, pierde și copilul. Apoi, sunt zone defavorizate unde nici semnal la telefon nu au, ce să mai vorbim de altele…

Și, de ce să nu închei, cel mai dur motiv este lipsa de interes. Avem și din aceasta din plin!

Ora de lectură – provocări și așteptări

Sunt multe articole pe blog în care povestesc despre cărți și în ultimul timp au început să apară și cele despre cărți folosite la școală. Semestrul acesta mi-am făcut curaj să solicit părinților să participe la această activitate stabilită vinerea la prima oră. Am văzut multe colege care au apelat la această variantă și chiar directorul unității ne-a încurajat să implicăm cât mai mult părinții în activitatea la clasă, dacă nu pentru a-i ajuta să înțeleagă cum ar putea să-și ajute mai bine propriul copil, măcar pentru a micșora distanța dintre casă și școală și a simți mai bine pulsul problemelor care apar.

Deși am propus activitatea la ședința cu părinții și toată lumea a considerat că e minunată, foarte greu apar voluntari. Întâi pentru că îmi doresc ca la clasă fiecare părinte să „facă ceva“, nu vreau să accept același părinte de două ori până nu vine fiecare măcar o dată. Nu sunt adepta colectivelor în care cinci părinți aleargă și se implică mereu și alții stau la colț, sparg semințe și comentează. Insist să participe, chiar dacă replicile sunt acide, din categoria „nu e obligatoriu“.

Am mers deseori la grădiniță și la școală și am făcut ateliere la clasă ori măcar am ajutat profesorul și știu că copiii mei erau încântați și foarte mândri de mine. (Ca o paranteză, la gimnaziu nu le-a mai surâs, au devenit foarte precauți cu detaliile personale, voiau ca ceilalți să știe cât mai puțin despre ei.)

Am spus de la început că e bine ca, dacă începem lectura cu părinții, să participăm toți.

Am omis însă că au fost părinți absenți la ședință, poate de aceea nu vor, căci nu au avut ocazia să-și exprime părerea, căci nu vreau să cred că problema este cititul în public al unui text scris, lucru pe care ar trebui să îl faci acasă măcar de câteva ori pe săptămână cu copilul tău. Aș da însă un bănuț pentru gândurile copiilor atunci când spun ce părinte va veni să ne citească, când mulțumim celui care ne-a citit și când mă întreabă ei cine vine data viitoare… Nu știu, întrebați și voi acasă, poate îi convingeți!

Lectura cu doi adulți în clasă e cu totul altă „poveste“. Părintele citește, eu am grijă să schimb imaginile pe proiector și să păstrez liniștea, intervin la nevoie dacă undeva în grup colegul de lângă a respirat aerul cuiva și acesta e deranjat. Azi am avut o poveste mai lungă – aproape 15 minute – și au rezistat cu ceva efort. Noroc că narațiunea chiar le-a atras atenția, era de sezon, cu viruși și răceli, lucruri pe care abia le-au încercat.

De ce nu pot asculta copiii de azi o poveste în liniște?

Cauze sunt multe și aș pune pe primul loc lipsa exercițiului. Trebuie să începi cu el de mic, cu povești scurte, cu imagini, să îi citești, să fie capabil să urmărească personajele și acțiunea și mai ales să stea într-un singur loc, preferabil cât mai nemișcat. Pe vremuri la grădiniță aveam diafilmele și era momentul cel mai așteptat. Poveste scurtă, imagini la care să te uiți să cauți detaliile, nimeni nu scotea o vorbă. Dar de, noi nu aveam acasă nici televizoare, sau dacă erau, în niciun caz nu aveau culori. Calculatoarele nu se inventaseră încă. Cinema nu aveam în sat. Pentru noi, diafilmele acelea erau tot ce se putea mai frumos.

Acum, dacă nu ai imagine (eventual animată), i-ai pierdut. Să citesc doar textul, fără să aibă ei la ce se uita… în trei minute nu mai sunt atenți! M-am gândit serios la niște ochelari din aceia de „spion”, pe care să pot vedea textul și în același timp să mă uit în clasă. Așa, cu „ochii pe ei”, poate ar fi mai liniștiți, căci varianta în care eu stau cu ochii în carte nu funcționează.

Îmi tot repet: când ceva nu merge, ia-o de la capăt. Altfel. Nu sunt însă un perpetuum mobile…

Bully-bullying-bullied

Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…

De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă: colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.

Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:

De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??

Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…

Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?

Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.

Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.

Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.

Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.

Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.

* * *

Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.

Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de serviciu, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.

Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.

Despre Protecția Copilului în România

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.”

Nu știu ce ar fi scris Nenea Iancu dacă ne-ar fi fost contemporan, dar sunt sigură că nici lui nu i-ar mai fi ars de comedie, la ce vremuri trăim. Am privit ieri știrile de-a dreptul șocată, ca în filmele cu proști, încercând să înțeleg câtă foame e în creierele astea mici pe care le-am lăsat să ne conducă. Căci da… le-au votat nu numai cei care le-au legalizat dreptul de a fi acolo, ci toți cei care au stat acasă. Ca să fie clar, la noi nu mai există neutralitate: în ce privește politica, dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră.

Din seria „țara piere, baba se piaptănă”, acum 12 ani, când am născut-o pe Iris, m-am trezit acasă cu un copil de 5 zile și Protecția Copilului la ușă. Am zis că leșin, nu alta, și de oboseală, și de stres, că nu pricepeam neam ce dracului vrea tanti aia de la mine. După ce ea a mai repetat oleacă, și eu m-am dezmeticit, am priceput că s-au autosesizat, că am plecat cu copilul din spital fără să completez și rubrica „medic de familie”. M-a luat la întrebări privind locul unde am dus copilul, deși, la naiba, eram la adresa din buletin și copilul începuse să orăcăie. Doar că tanti Leana silitoarea nu s-a lăsat dusă până când nu mi-am sunat medicul pediatru și nu mi-a dictat codul de parafă și zău dacă îmi mai amintesc ce, ca să se convingă duoamna că e copilul declarat și luat în evidență. Că m-am trezit peste două săptămâni cu sesizare de la medic, că au declarat pacient nou la Casa de Sănătate, și abia dacă au putut valida actele, că acolo mai era o fetiță cu același CNP – i-a durut undeva, normal. Noroc că nu la mine era greșeala, ceilalți au umblat să schimbe certificatul.

Sunt sigură că pirandele de mâncau parizer pe ziar în salon au completat cum trebuie rubrica, că mă îndoiesc că pe unde duc unele copiii aveau ce bec să aprindă ca să scrie tanti Leana codul de parafă.

Dacă sunt mulți nebuni pe lume, care se plictisesc…? Daaa… De exemplu, cu un vecin care mi-a mâncat ficații, cu chefuri până dimineața, cu chemat poliția de nu mai știu câte ori, și în timp ce scriam la mine în casă declarația ăla spărgea sticle în capul meu… mă trezesc, cam tot pe același dialog, vreo 10 ani mai târziu. Și îmi spune cu nonșalanță că ce, copiii mei nu urlă? (Cine n-are doi, să încerce!) Poate îmi face și el mie așa, o reclamație, că îi bat de se aude până la el!

Câți nebuni din-ăștia s-au plictisit zilele astea, și au stat să scrie o anonimă la Protecția Copilului, vom afla în curând. Pariu că au scris tot noaptea, ca ~~hoții~~ lașii, că doar de-asta nu le-au semnat. Clar copiii care au ieșit în piață cu părinții, chiar și cei care au stat acasă, sunt de 1000 de ori mai periculoși decât părinții înșiși. Pentru că acei copii cresc cu alte valori, nu vor mai fi „proști, dar mulți” votanți, vor fi oameni care gândesc. Și pentru unii oameni politici de culoare fierbinte, e periculos să lași să se formeze o astfel de generație.

Am văzut multe, dar multe pancarte în piață, și mi-am dar seama că avem atât de multă energie, pe care nimeni nu ne-a învățat s-o folosim corect, mergând la vot. Dintre toate însă, una reprezintă esența a ceea ce ar trebui să fie sistemului nostru educațional, și argumentul a ceea ce spuneam mai sus: e periculos să gândești.

Am văzut copii și la Cotroceni, care cereau „mărirea alocației”. Nu zic că nu trebuie mărită, însă îi înveți de mici să întindă mâna și să ceară… Dincoace îi învățăm respectul pentru muncă, și niște mărunțișuri, cum ar fi… să nu furi. Au dreptate cei de dincolo, votul exprimat e valabil. Dar ajuns la putere, trebuie să conduci pentru binele tuturor. Ei nu sunt acolo guvernul unui partid, ci Guvernul României. Chiar dacă nu i-am votat, regimul democratic spune că sunt guvernul meu, și trebuie să pot dormi noaptea liniștită, nu ca-n reclama cu „F.N.I. veghează”.

Copiii care au fost în piață merg și la școală, și la grădiniță, ba chiar cred că știu ce sunt alea pensule și jucării, spre diferență de cei târâți la cerșit, pe care Autoritatea se face că nu-i vede. Vrea cineva să-i fie respectate drepturile copilului meu? Aș vrea ca în spital să primească pat pe măsura înălțimii, nu pătuț de bebeluș, să doarmă chircit. Aș vrea să se respecte numărul de copii la clasă, ca să nu mai dea test după test în ultima săptămâna pentru că n-a avut timp să-i asculte pe toți. Aș vrea să primească manualele, nu să le cumpăr eu. Și pot continua așa până epuizez spațiul de pe server cu un singur articol. Se mai gândește cineva în afară de mine, cu adevărat, la copilul meu?

Bineînțeles că sunt unii care au impresia că ei știu ce e mai bine, vorbesc fără să gândească și se apucă să facă sesizări. Dacă aș mai avea un dram de încredere în actualele instituții ale statului, aș zice că astea se clasează instant, și nu-și pierde nimeni timpul cu ele, când adevăratele probleme sunt mult mai grave. Se bat ca gorilele cu pumnul în piept că nu „divizăm societatea”. Seriooos? Dar ce faceți aici??

Mai rău e că, așa „mici” cum sunt, copiii înțeleg prea bine ce se întâmplă. – Mami, X a luat notă mai mare ca mine, s-a calificat și doamna l-a lăudat… dar l-am văzut când a deschis caietul și a copiat! Se cheamă că a furat, nu? E doar naivitatea copilului care refuză să-și schimbe, după cei din jur, sistemul de valori… I-am spus că ea are de ales. Se ridică și spune, și își asumă apoi reacția deloc plăcută a celor din jur, sau înghite și suferă. Nu știu sincer ce va face data viitoare, căci va fi cu siguranță. Cum nu știu ce va face nici generația mea de „șocați” de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dacă ajungem la revoluție de catifea sau ne resemnăm, uităm, înghițim și suferim. Este i-r-e-a-l !

Ședința cu părinții. De la teorie la practică și invers

Una din sperietorile începutului de an școlar sunt ședințele cu părinții, pentru ambele tabere implicate. Există o mulțime de experiențe, și cred că toată lumea a trecut prin ele, ori de-o parte, ori de cealaltă a catedrei, sau poate în ambele ipostaze. Ce ar trebui să fie, și în ce se transformă de fapt ședințele cu părinții… e o poveste lungă. După ce veți citi cele ce urmează, aș aprecia să adăugați un comentariu cu propria experiență.

Scopul ședinței este acela de stabilire a unui canal de comunicare între „taberele” implicate în educația copilului, căci, să nu uităm, despre asta este vorba. Și pentru atingerea acestuia, avem mai multe etape, de data aceasta discutând din perspectiva cadrului didactic.

1. Planificarea

Așadar, când comunici data și ora viitorilor participanți, transmite și durata estimativă a ședinței, precum și lista subiectelor ce trebuie atinse/deciziile care trebuie luate.
În funcție de acestea, pune în ordine logică subiectele ce trebuie dezbătute, înaintea întâlnirii, și neapărat comunică-le celor implicați. Estimează corect timpul necesar pentru fiecare, și durata totală a întâlnirii.
Stabilește cât poți de clar care este scopul întâlnirii, și obiectivele pe care dorești să le atingi în această întâlnire.

2. Organizarea
După ce ai stabilit cine participă la întâlnire (comitetul de părinți, toți părinții, permis sau nu accesul copiilor), numește pe cineva care se ocupă de procesul verbal al întâlnirii, și care să urmărească desfășurătorul de timp. Ideal ar fi să existe un moderator al întâlnirii, care să atragă atenția când există derapaje de la subiect, sau încălcarea limitelor stabilite. Dacă ai comunicat acest lucru înainte, poți prelua ușor frâiele, amintind că este politicos să respectăm timpul celorlalți, și agenda întâlnirii.
Stabilește ora și locul, în funcție de participanți. Da, e plăcut ca programul personal să fie cursiv. Însă important e ca la întâlnire participanții să nu fie frustrați că au făcut concesii șefului să poată pleca mai devreme, că n-au avut cu cine lăsa copilul, sau că au traversat orașul la oră de vârf pentru a ajunge. O oră accesibilă înseamnă și punctualitate, și seriozitate.
Trimite materiale necesare pentru pregătirea întâlnirii. (Și aici am ca exemplu prelucrarea regulamentului, care se face uneori cu citire publică. Poți trimite pe mail regulamentul, cu mențiunea de „lectură obligatorie”, și la ședință doar semnează că au primit, citit, luat la cunoștință, lucru care se rezolvă în maxim 5 minute. )

3. Conducerea

Începe întotdeauna la timp, cum a fost anunțat. Este un gest de respect pentru cei care au fost punctuali, și îi încurajează pe întârziați să sosească la timp data viitoare. Comunică din nou agenda întâlnirii, dacă se poate, afișeaz-o pe tablă, și bifează în timp real rezolvarea problemelor.
Permite-le participanților să propună modificarea agendei, cu subiecte mai „arzătoare”, pentru a nu avea surprize pe parcurs. Această invitație se poate face și în faza de organizare, când pot propune subiectele înainte de începerea ședinței.
Încurajează comunicarea deschisă, notând soluțiile propuse de fiecare, și luând apoi în comun decizia, prin consens.
Menține discuția pe cursul stabilit, și nu permite abaterile de la subiect. Dacă problemele sunt importante, notează-le și trece-le pe o agendă viitoare.

4. Încheierea

Dacă nu se poate ajunge la consens, notează decizia la care s-a ajuns și planifică o nouă întâlnire, pentru a nu irosi inutil timpul acum. S-ar putea ca în acest moment consensul să apară surprinzător.
Stabilește cine și cum se va face implementarea deciziilor luate acum. Dacă voluntariatul ezită să se instaleze, repartizează atribuțiile, într-un mod corect.
Deleagă responsabilități și stabilește termene pentru fiecare.
Stabilește un mod de comunicare pentru evaluarea eficacității deciziilor.
Cere feedback despre întâlnire.

Cam asta ar fi, la nivel teoretic. Practic, toți avem o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu ședințele, și cred că principalul motiv pentru care acestea nu sunt o experiență constructivă este că de multe ori derapajele de la subiect se lasă cu discuții aprinse. Dacă luăm prima ședință a unei clase, când părinții nu se cunosc între ei, s-au văzut poate un pic la festivitatea de deschidere, este mai greu să „socializezi”. Copiii au acest talent, de a spune Bună, eu sunt Gigel, vrei să fim prieteni? Adulții sunt mai retrași, nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată așa ceva.

„Cunoștință” adulții fac în momentul în care doamna strigă catalogul, se privesc cu neîncredere și își pun etichete. Ce-aș face… le-aș oferi ecusoane, sau dacă se poate, să se prezinte singuri.

Aș profita la maxim dacă există o modalitate de comunicare electronică. Suntem în epoca telefoanelor inteligente, și puțin probabil să nu aibă acces la internet. Dacă cei care nu au sunt în minoritate, poți stabili cu aceștia o modalitate în care să consulte materialele, venind mai devreme. Așadar, pentru problemele minore, aș folosi din plin tehnica. Google oferă, prin chestionarele online din Google Docs (anonime sau nu) o modalitate eficientă de culegere a datelor, de consultare a părinților. (Vă recomand și Google Classroom, dacă nu știați de ea.)
Exemplu: vrei să stabilești data și ora ședinței. Chestionarul poate avea două întrebări. Una referitoare la oră (cu maxim trei opțiuni), una referitoare la zi (două, maxim 3). Majoritatea decide. Pot fi introduse, pe același principiu, și hotărâri care se pot lua fără a fi nevoie de timp pierdut inutil, cum ar fi stabilirea materialelor ce vor fi folosite. Rezultatele pot fi astfel doar recapitulate la ședință, și validate în procesul verbal. Variantele anonime pot fi folosite pentru a strânge impresiile reale, și a evita discuțiile „pe la colțuri”. Sunt mulți cei care nu îndrăznesc să vorbească, și care cred că ar profita de un astfel de moment pentru a-și spune părerea. Chestionarul poate fi folosit și după ședință, pentru feedback.

Dacă altfel nu se poate, aș folosi o „cutie poștală” și o modalitate de a primi întrebările tuturor și a le răspunde. Aș stabili limitele în comunicare, când și cum pot fi contactată.

Nu am pretenția că am făcut o listă de bune practici. Dar m-aș bucura ca în cele de mai jos să-mi spuneți ce vă place și ce nu la ședințele cu părinții, și să le transformăm în momente în care mergem de plăcere la școală, indiferent de care parte a catedrei ne așezăm.

O să încep eu. Nu-mi plac discuțiile particulare la ședință. S-a dat un test, X a luat atât, Y – jalnic. Problemele, de orice tip ar fi ele, de disciplină sau nu, se discută particular cu fiecare din cei implicați. De aceea există orele de consiliere cu părinții. Indiferent cât insistă părinții (iar unii chiar o fac, au nevoie de aceste „laude” publice), nu trebuie cedat. La ședință nu se dau nume, nu se pune nimeni la zid.

Un parinte eficace (epilog)

Astăzi a fost ultima sesiune de curs, şi de dimineaţă, când am ajuns, mi-am dat seama că o să-mi fie dor de Miruna. Deja mă obişnuisem, joia, cu stilul ei de a începe ziua! Miruna este dovada mea că mă pot înşela în privinţa oamenilor, că prima impresie nu este întotdeauna cea corectă. Aşa a fost şi cu ea. Prima impresie este total diferită de impresia pe care mi-am format-o ulterior. Probabil de aceea e bine să mai dai o şansă atunci când ceva n-a ieşit cum trebuie de prima.

Dar să revin la curs. A fost de departe cea mai dureroasă prezentare, pentru mine, ca părinte. Dincolo de toate instrumentele pe care cursul mi le-a oferit în construirea unei relaţii de durată cu o altă persoană, implicit cu copiii mei, mi-a arătat că de fapt conflictele reale, cele care distrug relaţiile între persoane, sunt conflictele de valori. Conflictele de nevoi se rezolvă, fiecare parte îşi identifică nevoile, apoi negociază şi testează soluţii. Un conflict de nevoi, între două persoane care îşi doresc din tot sufletul o soluţie, nu poate rămâne nerezolvat.

Dar un conflict de valori este altceva. Fiecare din noi avem propria fereastră comportamentală, nici mai bună, nici mai rea decât a altora. Doar că este diferită de a lor. Noi acceptăm sau nu anumite lucruri, ne raportăm la ceilalţi, şi ne modificăm – sau nu – comportamentul ori valorile. De câte ori nu vi s-a întâmplat să consideraţi că acest lucru nu îl voi accepta niciodată şi să vă treziţi, după o experienţă mai mult sau mai puţin plăcută, că îl acceptaţi?

Ce este o valoare? Este o convingere sau un ideal care determină comportamentul fiecăruia dintre noi. Valorile fac parte din noi, ne definesc, şi nu poţi concepe viaţa în afara lor. De unde ştii când este un conflict de valori? Este atunci când nu poţi identifica ce nevoi are celălalt. Conflictele de valori sunt periculoase pentru că ele pot distruge definitiv o relaţie. A nu accepta valoare celuilalt înseamnă a nu-l accepta pe el, aşa cum este, aşa cum îl defineşte acea valoare. Un conflict de valori nu se rezolvă spontan, la nervi. Ele trebuie pregătite şi gândite, şi rezolvate în zona „fără probleme”. Pentru că trebuie să fim optimişti, există soluţii şi pentru conflictele de valori.

Cea mai nefericită soluţie, dar din păcate aceea cel mai des folosită este cea a folosirii Puterii, sau a ameninţării cu Puterea. Să dau exemple? E casa mea, eu hotărăsc, eu te-am făcut, eu te omor, eu am trecut prin viaţă şi ştiu, şi mă opresc. Valoarea celui „supus” este anulată, în acest moment el nu mai contează. Reacţia? Luptă, să-şi impună valoarea, dar nu vreau să mă gândesc la pierderi, sau fuge, se ascunde, minte, şi îşi conservă valoarea până va avea putere s-o apere, sau se supune, şi atunci îşi suprimă toate valorile, îşi pierde „eul”.

O soluţie mai optimistă este consultarea. Copilul cere părintelui părerea (se întâmplă atunci când între cei doi există o relaţie bazată pe încredere şi respect reciproc). Ca să poţi fi consultant, trebuie să aştepţi să fii solicitat. Copilul trebuie să aibă încredere că vei rămâne la jumătatea ta de drum, că nu îl vei forţa să-şi parcurgă jumătatea. Trebuie să deţii informaţiile corecte referitoare la problema respectivă, şi nu „din auzite”. Dacă nu le ai, mai bine ceri o păsuire şi te documentezi, mai ales dacă este vorba de droguri, homosexualitate ori BTS. Informaţiile le transmiţi pe toate odată, din perspectiva proprie, atât cele ştiinţifice cât şi experienţele personale relevante. Lucrul cel mai important: trebuie să laşi responsabilitatea deciziei celui care ţi-a solicitat ajutorul. Cel mai important, şi cel mai greu, să accepţi că copilul/persoana dragă poate avea alte valori, poate vedea lucrurile altfel prin fereastra lui comportamentală. Altfel decât tine, nu greşit. După acest moment copilul are nevoie de timp să poată activa liberul arbitru, să poată decide. Rolul consultantului? Trebuie să stea în banca lui, nu trebuie să bată la cap copilul.

Nu stiu ce specie era musca de pe pălăria mea imaginară, dar era imensă. Eu nu am răbdare în această etapă. Eu vreau o decizie, şi o vreau pe loc. Este cumplit pentru mine, dar trebuie să învăţ că ceilalţi au nevoie de timp pentru a lua o hotărâre. Și, oricât doare, şi oricât nu-mi doresc, trebuie să accept că uneori nu vor răspunde aşteptărilor mele.

O altă idee frumoasă a fost cea a adoptării valorilor. De cele mai multe ori părinţii nu acceptă faptul că au investit inutil timp şi resurse în a da copilului o anumită valoare, şi a fost nevoie ca acel model să apară la un străin şi copilul să-l îmbrăţişeze imediat. Ceea ce contează cu adevărat nu este cine pierde şi cine câştigă, mama ori străinul, ci faptul că ne-am dorit ca copilul nostru să-şi însuşească o anumită valoare, şi el şi-a însuşit-o. Cât avem de lucru pentru a trece peste frustrarea de „înfrânt”? Enorm de mult.

Un alt mod de a prelua o valoare este aceea de a avea un model. Dacă nu vrei ca copilul tău să fumeze, atunci nu fuma. Nu vrei să înjure, nu înjura. Nu înseamnă că, dacă tu faci aceste lucruri, el îţi va urma calea, există şi excepţii, dar sunt mari şanse ca el să considere normal un comportament pe care îl vede acceptat astfel. Un exemplu dat la curs a fost cel al lecturii. Plăcerea lecturii se învaţă cu model. Poţi să construieşti biblioteci, poţi să duci copilul la cercuri de lectură, dacă el nu te vede pe tine citind, nu va copia acest model. La fel de periculos este modelul părinţilor singuri, care se sacrifică pe sine în favoarea copilului, îi reproşează acestuia că nu apreciază faptul că pentru el nu s-a implicat într-o nouă relaţie, şi este uimit de răspunsul de cele mai multe ori din sfera dar nu ţi-am cerut eu asta! Nu-i da copilului un model de sacrificiu, dacă nu vrei să ajungă să se sacrifice ca tine. Nimănui nu-i va face plăcere să stea cu cineva frustrat pentru că şi-a ignorat propriile nevoi, iar mai devreme ori mai târziu va pleca. Când ai o nevoie încălcată o spui, nu (te) aştepţi ca cel din faţa ta să o ghicească.

O ultimă modalitate de rezolvare a conflictelor de valori este auto-schimbarea. Renunţi sau îţi adaptezi valorile atunci când consideri că relaţia este mai importantă decât acestea şi merită, sau când constaţi că acea valoare nu mai este valabilă. Omul este capabil să înveţe prin rulare de scenarii posibile, din categoria ce se întâmplă dacă…, şi, dacă constaţi că o anumită valoare direcţionează comportamentele altfel decât îţi doreşti, o adaptezi. Un exemplu este cel al homosexualităţii. 15% din copiii acestei planete se nasc homosexuali. Momentul în care descoperă acest lucru, drama prin care trec până când acceptă ei, apoi acceptaţi sau respinşi de ceilalţi, este dificil pentru oricine. Să presupunem că avem un părinte homofob. Într-o zi copilul lui îşi face curaj şi îi mărturiseşte orientarea lui sexuală. Ce va face părintele cu valoarea pe care o are? Va considera că este copilului lui în orice condiţii, şi îşi va modifica valoarea acceptând şi iubind în continuare copilul, considerând relaţia cu el mai importantă? Sau va considera că nu poate renunţa la valoarea lui, şi va distruge definitiv relaţia cu copilul, alungându-l?

În încheiere, iată tema cu care am plecat la final de curs. Faceţi o listă de valori. Apoi gândiţi-vă de cât timp aveţi nevoie pentru a da acea valoare mai departe copilului. O luna, trei, şase… să presupunem că şase. Înseamnă două valori pe an. Câţi ani avem la dispoziţie cu copiii noştri? 15 să considerăm. Înseamnă 30 de valori pe care le putem da (dar nu vor fi neapărat şi preluate) copiilor noştri. Apoi încearcă ca din cele 30, să renunţi treptat la câte una, să vezi care este ordinea primelor 10. Care sunt cele mai importante 10 lucruri pe care ai vrea ca copilul tău să le ştie. E printre ele faptul că nu salută vecinii? Că nu mănâncă impecabil cu furculiţa şi cuţitul? Ori că are dezordine în dulap, îşi roade unghiile sau nu doarme după-amiaza?

N-am făcut încă exerciţiul. Îmi este dificil să mă gândesc că, dacă este prea greu să accept persoana cu atât de multe valori diferite, pot încheia oricând relaţia. Efortul trebuie să vină din ambele părţi, şi dacă vrei o relaţie cu o persoană, trebuie să investeşti toate resursele în construirea acesteia. Nimic nu merge de la sine.

Sper că nu v-am plictisit, dar cred sincer că dintre multele lucruri pe care le-am făcut anul acesta, cursul oferit de Parentime este de departe unul dintre cele mai utile.

Un parinte eficace (6)

Aseară am fost într-una din acele stări în care te uiţi la tine, îţi dai seama unde greşeşti, şi te simţi aproape neputincios să schimbi ceva. Şi totuşi, trebuie să o faci, căci este clar că aşa nu mai merge.

Îmi este imposibil să povestesc tot ceea ce am discutat ieri în sesiunea despre conflict din Trainingul părinţilor eficace. Autoritatea şi permisivitatea sunt amândouă la fel de rele, şi pe termen lung aduc numai probleme. O relaţie sănătoasă este numai aceea în care cei doi parteneri îşi respectă şi satisfac reciproc nevoile, nu aceea în care, constant, nevoile unuia sunt încălcate.

Mă voi opri doar la cele trei efecte pe care autoritatea le are pe termen lung, căci pe mine m-au pus rău de tot pe gânduri. Ca fost copil, ca actual părinte, versiunile nu sunt deloc încurajatoare. Ce efecte are autoritatea asupra unui copil…

Lupta. Deşi pentru autoritar (părinte) este cea mai "nedorită", pentru copilul supus este poate singura lui şansă de supravieţuire. El înfruntă părintele, ameninţă şi îşi găseşte resurse să-şi susţină punctul de vedere, şi, teoretic, îi rămân mai multe opţiuni. Dar o va alege mereu pe cea care îi displace cel mai mult adultului autoritat. Pe termen lung însă, este genul de adult intransigent, care nu poate primi şi nu acceptă feedback, este cel care le ştie pe toate şi replica lui preferată este "nu-mi spui tu mie ce să fac". E singur şi nedorit.

Fuga. Copilul tratat cu autoritate în cele mai multe cazuri fuge şi se ascunde. Nu poate face faţă acestei presiuni, cedează, şi îşi găseşte refugiul în "altceva". Şi aici avem din păcate o gamă foarte largă, toate la fel de rele, chiar dacă la prima vedere nu par aşa. Copilul începe să mintă, începe să pârască, pentru a ieşi el mai "bine" faţă de fraţi, colegi etc. Se izolează în citit sau jocuri pe calculator, ori caută refugiu pe reţelele de socializare. Somnul şi mâncatul în exces sunt iar semne îngrijorătoare, alături de chiulitul de la şcoală, fumatul, alcoolul şi drogurile. Apar prietenii imaginari, şi copilul încearcă cu disperare să evadeze din realitate, să-şi construiască o lume a lui.

Pe termen lung, se ajunge la evadări din realitate la nivel cronic, la dependenţa de realitatea virtuală, prin jocurile excesive pe calculator, la minţitul de profesie şi la dependenţa de alcool/droguri pentru a putea face faţă unei realităţi pe care nu ştie de fapt cum să şi-o construiască. Îi este foarte greu, aproape imposibil să ia decizii şi să îşi asume faptele.

Supunerea. Este probabil reacţia cea mai dorită de părinţii autoritari. Când "ăla micu" nu suflă, se comportă exemplar. Este ceea ce numeşte toată lumea copil cuminte (citiţi articolele trecute să vedeţi ce e cu el!) Copilul obişnuit să se supună nu este capabil să ia propriile decizii. El nu poate gândi, nu se poate apăra. El este dependent de autoritate, o caută şi o acceptă, este cel mai fericit atunci când i se spune ce să facă. Ca adult este subordonatul perfect. Execută fără să comenteze, nu are iniţiativă. Nu ia niciodată o decizie, pentru a nu fi obligat să şi-o asume, şi să devină astfel responsabil. Şi, mai rău, ei nu ştiu niciodată să spună NU.

Autoritatea părinţilor scade pe măsură ce copiii cresc, şi capătă instrumente de a se opune, fie ele fizice, fie de altă natură. De câte ori un copil abuzat nu a spus: Hai, mai dă odată! sau Dă, dacă crezi că rezolvi ceva! ori şi-a bătut măr părintele agresiv atunci când a fost capabil să o facă. Este pur şi simplu reacţia la autoritate excesivă. Când foloseşti puterea şi autoritatea, rezultatul este ură, dincolo de orice alte sentimente. Poţi încerca să influenţezi pe cineva, aşa cum ne dorim toţi să putem influenţa valorile copiilor. Dar pentru ca influenţa să funcţioneze, copilul trebuie să ne iubească, nu să ne urască. Iar autoritatea nu este soluţia.

Mă opresc aici, aş putea vorbi la nesfârşit despre sesiunea de ieri şi înţelesul ei pentru mine. Sunt mai tristă decât am fost vreodată în viaţa mea. Am înţeles ieri câteva mecanisme din spatele unor decizii care mi-au dat o sumedenie de fiori reci, şi m-au pus pe gânduri. Dacă nu puteţi face cursul, vă recomand să citiţi măcar suportul acestuia, deşi varianta de training este cu mult peste manual.

Manualul parintilor eficace Manualul părinţilor eficace, dr. Thomas Gordon

Info preţ:

Elefant.ro

Pentru versiunea în limba engleză (traducerea mai lasă de dorit):
Book Depository

Talente de Năzdrăvani

Tag Archives: parinti