pian spatule lemn

Pian – temă pentru acasă

Gata, suntem deja în a doua săptămână de școală. Teste inițiale vin și trec. Materia începe să se deruleze la mai toate disciplinele. În orar… iaca și muzica. La ambii. Unul turbează, că de ce trebuie să mai facă muzică. Problema e de fapt că doamna îi vrea la cor. Eu la cor nu calc. No, bine, dar oricum e paralel cu domeniul. I-am explicat că „viața la cor” simplifică fantastic „viața la clasă”. Îl las în pace, poate își vede interesul.

A doua serie de plânset și vaiet venea de la nivelul inferior. Că… stă bine la teorie muzicală, vede notele pe portativ, le recunoaște, dar glăsuiește precum corbul păcălit de vulpe, cel cu vocea „minunată”. Panicată total că se va alege praful de media ei la această disciplină, pleacă la școală. Seara aflu că i-a mai revenit moralul, căci nu cântatul, ci interesul arătat va cântări la evaluare.

Prima temă e chiar minunată: de confecționat un instrument muzical din ce vor ei. Întâi a vrut un pian origami. A căutat, a încercat, eșec total. Rezultatul nu era la înălțimea așteptărilor, dar mai ales la înălțimea propriilor pretenții de la un asemenea proiect. Tot căutând pe net, vedem un model de pian din lemn, ne amintim de cantitatea impresionantă de bețișoare din lemn pe care le avem și hotărăște să se ocupe de ele. Dacă era după mine, le pictam doar pe cele negre. Însă s-a închis în cameră și le-a pictat și pe cele albe. Era cât pe-aci să le vopsesc pe ambele părți, dar mi-am dat seama că se lipesc și nu se vede! Eu i-am dat o bilă albă pentru folosit capul.

Patru cutiuțe mici de carton, lipite între ele și îmbrăcate în hârtie creponată au devenit suportul, apoi a așezat claviatura. A verificat de câteva ori că e bine, căci sigur se prinde dacă e ceva în neregulă. A oscilat între a face o mini-orgă sau a lăsa așa, simplu, de teamă să nu strice tot cu adăugarea de butoane.

Așa arată proiectul la muzică, cu care își va adjudeca o notă încă din a doua săptămână de școală. Fericirea e la cote maxime, căci la câte teme vom avea la celelalte, numai muzica îmi mai trebuia pe listă. Ceea ce… nu poate decât să mă întristeze. De ce să nu avem parte de puțină armonie și distracție? Proiectul acesta chiar i-a făcut plăcere, mult mai multă decât cele trei ore și jumătate rezervate temei la matematică, pe care nu a reușit s-o termine până la ora de culcare și a mai lăsat din ea și pe a doua zi…

pian spatule lemn

L.E.: A venit copilul de la școală… Mam, ai avut dreptate, le-a numărat! QED.

Seara, ca fetele


Cursurile de la facultate nu au întotdeauna acel rol miraculos, să-ți dezvăluie un adevăr, sau să-ți arate că măcar merită să fii acolo. Cel de muzică de anul acesta nu face excepție. Sunt atâtea bile negre strânse până acum, în 3 întâlniri, încât mi-e greu să descriu senzația pe care o am când se apropie ziua de luni, când de fapt a cânta ar trebui să fie o bucurie.

Un singur lucru a aprins un beculeț în prelegerile întunecate de politică și cotidian, care nu au nimic de-a face cu didactica educației muzicale: acela că astăzi le mai cântăm copiilor doar când sunt bebeluși. Când cresc, gata. Analizând un pic, cam așa stau lucrurile. Am cântat cât erau mici, apoi am trecut la cd-uri cu cântecele, eu am tăcut. Am reînceput acum vreo doi ani, când au venit și primele teme la muzică, și trebuia exersat acasă. Dar să ne distrăm… nu.

De cântat – am cântat. Am fost la cor în gimnaziu și un pic la liceu. Am chinuit o mică claviatură, cântând după cum mă tăia capul, notele de pe portativ, căci teorie muzicală n-am făcut. Măsuri, pauze… sunt total necunoscute. Am învățat, după auz, suficiente cântecele. Disperarea a venit când Iris mi-a cerut s-o ajut, recent, cu un cântec complet necunoscut. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să te încurci în liniile portativului și să nu mai ieși de-acolo. 

Încercând să cântăm, mi-am amintit, undeva acum vreo 30 de ani, când descoperisem la mama o cărticică albastră, cu cântece patriotice. Nu știu ce soartă a avut, dar atunci am învățat, cu ea, „Treceți batalioane”, „Pe-al nostru steag” și altele. Așa că mi-am propus ca, măcar pe cele pe care le știu, să le dau mai departe. Cu entuziasm am acceptat o seară în care eu și Iris (Andrei ne-a ignorat cu succes) ne-am apucat să ne jucăm de-a… karaoke. Habar n-am cum am ajuns de fapt să ascultăm amândouă muzică, puneam de pe youtube, căutam variante cu versuri, dădeam boxele tare (ca să nu ne auzim) și cântam. Două ore aproape, până am simțit că nu mai putem, am trecut de la una la alta, de pe vremea mea sau de acum, știute de ea. Am amestecat engleză, cu franceză și italiană, istorie cu viață cotidiană, discuții care curgeau…

Îmi doresc să repetăm. Îmi doresc să nu mai vin seara terminată de oboseală, să fiu fresh, cum se așteaptă ea să fiu. Pentru că zilele trec… ei cresc… și… știți voi…