Muzeul National Cotroceni

cotroceni

Dintre toate muzeele din Bucureşti, pentru unul am o slăbiciune… Cotroceniul, unde pe timpul facultăţii am petrecut o bună parte din timp la practică.

Cabinet, atelier oriental, înc. sec. XX

Cabinet, atelier oriental, înc. sec. XX

Pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc, complexul Cotroceni, cu gardul lui înalt şi sute de camere, nu adăposteşte doar Administraţia prezidenţială a României, ci şi un foarte frumos muzeu, cu intrarea chiar vis-a-vis de Grădina Botanică. Anul trecut, la târgul de carte, muzeul a avut standul lui de prezentare. Nu cred totuşi că m-aş fi oprit dacă nu mi-ar fi sărit în ochi câteva fotografii cu biserica din centrul complexului. Am recunoscut-o imediat, căci fotografii văzusem o sumedenie, dar ceea ce m-a izbit a fost calitatea digitală a fotografiilor. Cele pe care le ştiam eu, dinainte de demolare, nu aveau cum să fie atât de clare! Am aflat imediat că ceea ce văd este de fapt biserica reconstruită, aşa cum ştiam încă din 2001 că se intenţionează.

Copiii mei sunt mari – 8 şi 10 ani – şi am reuşit, cu diverse ocazii să le povestesc destul de multe despre istoria noastră naţională. Poate că istoria e o colecţie de poveşti, aşa cum susţin unii. Eu consider că e de bun simţ, că face parte din noi, din ceea ce suntem, să ne cunoaştem trecutul. N-am spus să memorăm liste de domnitori, populaţii sau bugete, dar să recunoaştem şi să plasăm în timp şi spaţiu marile personalităţi ale istoriei noastre nu este imposibil. Nu i-aş fi dus însă la Cotroceni nici anul acesta, mai aveau nevoie de un an sau doi, dar biserica m-a convins. Ultima dată văzusem acolo o curte goală, cu flori, şi jumătate de metru din fundaţie, care se înălţa speriat deasupra solului. Din holul muzeului vedeam până dincolo, la aripa nouă… toată curtea muzeului era împânzită de capiteluri şi coloane, iar pivniţa adăpostea pietrele funerare ale Cantacuzinilor.

Tête à tête, stil Rococo, sec. XIX

Tête à tête, stil Rococo, sec. XIX

Nu este un muzeu pentru copii mici, sau fără nicio noţiune de istorie naţională, de aceea aşteptam şi eu să mai crească. Ghidajul durează peste o oră, se plictisesc, nu înţeleg. Este frustrant şi pentru ceilalţi membri ai grupului atunci când există copii mici. Am uitat să menţionez, muzeul se vizitează numai în grup organizat, pe bază de programare, cu ghid, datorită regimului special de securitate. La intrare e ca la aeroport, se intră pe baza actului de identitate, se trece prin scanner. Preţurile biletelor sunt ceva mai mari decât la alte muzee de profil, începând de la 20 lei/adult, şi diferenţiat pentru copii, pe vârste. Detalii găsiţi aici. Ce îmi place mie „enorm” la mai toate muzeele româneşti este taxa foto, şi numai în 4 dintre săli. Nici nu stiu cum să-i spun, cel mai aproape de adevăr ar fi taxa pe civilizaţie. Nu fotografia dăunează obiectelor, ci bliţul, sau mai bine zis căldura degajată de acesta deteriorează obiectele şi mai ales picturile, accelerând degradarea. Dacă am fi fost probabil o populaţie care să nu funcţioneze după celebra zicală „După mine potopul”, probabil nu am fi avut taxele acestea.

Pentru cei mici există un program special, „Poveşti cu prinţi şi prinţese”, destinat copiilor preşcolari şi şcolari, cu prezentarea informaţiei la nivelul lor de înţelegere. Programul este disponibil însă pentru vizite de grup. Ar fi fost interesant să fie disponibil şi pentru familii, aşa cel puţin vizita ar fi atractivă şi pentru copiii mai mici. În săptămâna „Scoala altfel” programul funcţionează aproape exclusiv, sute de copii trecând pragul muzeului. Vă recomand însă ca, dacă vreţi să puteţi admira în linişte palatul, să mergeţi în oricare altă săptămână din an.

Serviciul de cristal al principesei Maria, 1906

Serviciul de cristal al principesei Maria, 1906

Nu reiau detaliile despre istoricul muzeului, colecţii şi exponate, le găsiţi pe site-ul lor, expuse pe larg. Ce am reţinut din vizita noastră: încep cu promisiunea pe care le-o făcusem de a vedea sabia de paradă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sabie care, din păcate pentru noi, se afla acum la Iaşi, la o expoziţie dedicată Unirii Principatelor. Apoi, le-am promis că vom vizita şi pivniţele palatului, dar, iarăşi, pivniţele nu mai fac parte din traseul de vizitare, găzduiesc expoziţiile temporare ale muzeului şi au o taxă separată. Cea de-acum, cu artă decorativă, nu li s-a părut suficient de interesantă, şi am preferat să vizităm biserica. Expoziţiile temporare se pot vizita oricând, fără programare, aşa că urmărim programul să vedem ce urmează, pentru a mai face un drum. Iris a rămas cu gândul la scrisoarea romantică a Elenei Cuza către soţul ei, iar Andrei la esenţele de lemn rar folosite pentru unele piese de mobilier. Dacă exista o colecţie de automobile, chiar şi în miniatură, cred că ar fi fost încântat. Sau măcar fotografii…

Revenind la biserică, se vizitează din noiembrie 2009. A fost refăcută exact pe vechiul amplasament, în curtea interioară, şi au fost încorporate în construcţie toate piesele care s-au putut păstra. Nu pot descrie senzaţia când am intrat, dar m-am gândit imediat la intrarea de la Curtea de Argeş, cu coloanele ce se ridică ameţitor şi te fac să te simţi copleşit. La Cotroceni nu sunt atâtea, nu sunt aurite, dar te copleşeşte destinul pe care această mănăstire l-a avut. (Reşedinţă regală, palat al pionierilor, după cutremurul din 1977, care a afectat grav etajele superioare, a intrat în reparaţii şi s-a decis transformarea acestuia în hotel pentru oaspeţii de seamă ai regimului. Ceauşescu se pare că spera ca regina Angliei să-i întoarcă vizita, şi pregătise în acest sens reşedinţa de la Cotroceni. Aripa nouă a palatului, unde se află acum administraţia prezidenţială, a fost construită tot în această perioadă.) A fost demolată în 1984, sub pretextul structurii afectate iremediabil de cutremur.

La interior, biserica este albă acolo unde a fost refăcută, piatra mai întunecată fiind ceea ce s-a păstrat din vechiul edificiu. Fresca interioară a bisericii a fost salvată parţial, iar ceea ce s-a păstrat în patrimoniul muzeului a fost aşezată în vechiul amplasament, pe suport. O bună parte din fresce, precum şi catapeteasma bisericii, au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă (găzduit de palatul regal), şi nu au fost cedate pentru refacerea bisericii. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc dacă, atunci când sper că va fi refăcută mănăstirea Văcăreşti, istoria nu se va repeta.

Nu face parte din muzeu şi nu se vizitează aripa nouă – aceasta este întrebarea prezentă pe buzele tuturor vizitatorilor. Am avut ocazia să o vizitez, şi sper ca într-o zi, cu ocazia „porţilor deschise”, să pot duce şi copii. Poate, cine ştie, în „săptămâna altfel”, cei care ne guvernează îşi vor deschide porţile pentru elevi.

Încă o menţiune, muzeul se vizitează cu cipici de unică folosinţă sau papuci. Dacă mergeţi cu copii mai mici, şi ştiţi că au probleme de echilibru din această pricină, le puteţi aduce botoşei de casă. Întrebaţi oricum când faceţi programarea şi de acest lucru, dar şi dacă este posibilă folosirea programului de ghidaj special pentru copii.

Pe site-ul muzeului puteţi vizita „virtual” complexul. Există câteva animaţii prin intermediul cărora puteţi admira în faţa ecranului toate saloanele. Pozele din articol sunt deasemenea de pe site-ul muzeului, deşi recunosc că am simţit lipsa unei galerii foto accesibile. Mai jos aveţi o serie de poze, găsite pe net, dar şi câteva imagini de arhivă care vi se vor părea cu siguranţă interesante.

Fişier:Mănăstirea Cotroceni, 1860.jpg
Mănăstirea Cotroceni, 1860


Biserica Cotroceni, interior actual (alte imagini aici)

44. Manastirea Cotroceni, interiorul Bisericii

44. Manastirea Cotroceni, interiorul Bisericii

Manastirea Sfanta Ana – Orsova

Manastirea Sf. Ana Orsova

Trecând în grabă prin Orşova – cu alt scop decât vizitarea mănăstirii, n-am putut să nu observăm, pe coama dealului Moşului, ce se avântă spre Dunăre, turla unei bisericuţe. Am pus un semn de întrebare, urmând ca la întoarcere să studiem cu atenţie. Nefăcând legătura, am decis să urmăm indicatoarele din oraş, cele cu "Sf. Ana – monument istoric", şi curând ne-am dat seama că începem să urcăm. Devenea destul de clar unde, şi am ignorat drumul rupt şi neîntreţinut.

Manastirea Sf. Ana Orsova

După multe curbe şi râpe am ajuns la mânăstire. Multă lume, parcarea full, eram încă dezorientaţi, nu ne dădeam seama ce tip de monument urma să vizităm… până când am făcut legătura, în faţa unui panou cu detalii. 25 iulie – Adormirea Sfintei Ana, hramul mănăstirii.

Slujba se terminase, majoritatea plecau, dar am reuşit destul de greu să facem câteva poze. În biserică încă era aglomerat, şi cum e foarte micuţă, ne-am strecurat şi noi să o admirăm. Mai mult ne-a impresionat exteriorul, în forma de U, cu chiliile din lemn sculptat şi muşcate la ferestre. Dar şi mai mult ne-a vrăjit priveliştea. Un pridvor lateral permite să admiri, în toată splendoarea ei, valea Dunării.

Din pliantele mănăstirii am aflat că este ctitoria lui Pamfil Şeicaru, unul dintre cei mai mari gazetari români interbelici. Mănăstirea a fost ridicată în urma promisiunii pe care gazetarul a făcut-o în timpul primului război mondial, când, în cadrul luptelor de pe Cerna, a scăpat cu viaţă dintr-un tranşeu acoperit, chiar pe acest deal. Construcţia a fost ridicată între 1936-1939, dar sfinţirea mânăstirii s-a realizat abia după revoluţia din 1989. În perioada comunistă, aici a fost, pe rând, preventoriu TBC, tabără pentru copii, sau local de petreceri, chiar biserica fiind folosită pe post de bar sau recepţie.

Pictura originală nu s-a păstrat decât în turlă, ea fiind acoperită cu var în perioada comunistă. Lucrările de restaurare din ultimul deceniu al secolului XX au redat însă lăcaşului frumuseţea de odinioară. În 1995 a fost deschis aici un muzeu dedicat lui Pamfil Şeicaru, (muzeu care era închis la momentul vizitei noastre), publicistul neavând o casă memorială. În 2005 a fost îndeplinită şi ultima sa dorinţă, aceea de a fi înhumat în pridvorul mânăstirii pe care a ctitorit-o.

Dacă ajungeţi la Orşova, urcaţi la mânăstire. Pe lângă punctul de belvedere, biserica de lemn, pe coama dealului, are farmecul ei unic.

Manastirea Sf. Ana Orsova

Cazanele mici, dinspre golful Dubova

Croaziera pe Dunare – cu barca la Cazane

Golful Mraconia: chipul lui Decebal

Golful Mraconia: chipul lui Decebal

În încercarea noastră de a transforma vacanţa la bunici într-o aventură, chiar dacă la mici dimensiuni, se înscrie şi croaziera pe Dunăre, o plimbare cu barca la Cazane. Am plecat de dimineaţă spre Orşova, după ce toate pronosticurile meteo arătau doar niţică furtună în zonă. Soare, şi ce soare! Tocmai bun de o plimbare.

L-am apelat pe google, prietenul bun la nevoie, şi am găsit numărul de telefon al unui posesor de barcă pentru croazieră. Ştiam că sunt vaporaşe de la Orşova, însă preţurile pe-acolo sunt ceva mai măricele. Varianta pe care am ales-o noi a fost cu un tarif de 25 de lei pentru adulţi, şi gratuit pentru copii mici. Aşadar am traversat Orşova, am pornit spre Moldova Nouă până la chipul lui Decebal, de unde era plecarea. Am ajuns la fix, am urcat direct pe vaporaş şi am plecat la drum.

Când coboram treptele spre debarcader, copiii au mormăit un pic de „frică”, dar am rezolvat-o repede. Adică acum, după atâţia kilometrii şi nerăbdare, se trezesc că le e frică?! În 30 sec eram în barcă, şi cu adrenalina crescută le-a trecut şi teama. Am intrat în golful Mraconia, să admirăm chipul lui Decebal. Detalii tehnice puteţi citi aici. Ce am reţinut: e un pic mai înalt decât colosul din Rodos. Am verificat… colosul avea 32-36m, Decebal are 40m. Nu ştiu de ce aveam eu impresia că colosul era o imensitate de statuie…

De aici am ieşit pe Dunăre. Am trecut pe lângă noua mănăstire Mraconia, căci cea veche a fost inundată când lacul de acumulare a ridicat nivelul apei cu 50m. Am intrat în cazanele mici, am ajuns la golful Dubova. Şi aici localitatea a fost mutată pe coama dealului. Ne imaginam câte case sunt sub apă… şi ce fain ar fi să existe niste galerii de sticlă să poţi vizita rămăşiţele subacvatice. Doar, normal, dacă Dunărea ar fi limpede precum Ozana, căci nu reuşeam să vedem nici la 50cm sub apă.

Am pornit apoi spre peştera Veterani. Peştera este un obiectiv istoric aflat în perimetrul ocrotit al Rezervaţiei Cazanele Mari şi Mici, parte a Parcului Naţional Porţile de Fier. Biletul de intrare este 4 lei (un bilet-carte poştală minunat!), şi există şi un ghid. Peştera are o fereastră naturală, şi a fost locuită încă din epoca preistorică. Este săracă în relief de peşteră, nu vă aşteptaţi să găsiţi stalactite şi stalacmite spectaculoase. Ele există, le numeri pe degetele de la o mână, dar sunt aproape de tavan. Peştera este nivelul III al fortăreţei amenajate de austrieci, celelalte două fiind sub apă.

De aici am mers la pestera Ponicova. Am intrat cu barca în galerie (moment în care ne-am felicitat că nu am luat vaporaşul). Am înţeles că peştera este superbă. Are trei galerii – galeria principală, galeria stalactitelor şi galeria liliecilor (cu lilieci adevăraţi), dar nu este accesibilă dinspre apă, trebuie să vii pe uscat. Peştera este neamenajată, ceea ce înseamnă că turiştii curioşi, neechipaţi, nu au ce căuta acolo. Şi echipament nu înseamnă lanternă! Cum noi eram îmbrăcaţi de promenadă, am lăsat peştera pentru altă ocazie.

În schimb am aflat că în perioada comunistă locul era unul dintre cele mai folosite pentru a emigra la sârbi. Nu ştiu cât curaj, sau câtă disperare te puteau îndemna să îţi dai drumul, pe o cameră de maşină, din galeria peşterii, către malul sârbesc, în speranţa libertăţii. Unii au reuşit. Mulţi alţii însă nu.

De aici ne-am întors la punctul de plecare, spărgând valurile cu viteză, spre marea plăcere a copiilor care stăteau la prova şi erau stropiţi din plin.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Spre marea mea dezamăgire, traseul nu a inclus şi Tabula Traiana, aflată la vreo 2km mai în aval. Mi-aş fi dorit enorm să silabisesc minunăţia, măcar de dragul nopţilor nedormite din anul I de facultate… Imperator…viam fecit. Tot respectul pentru strămoşii noştri, care au reuşit în 3 ani să construiască un drum prin defileu şi un pod la Drobeta. Păcat că nu le-am moştenit genele, am fi avut ţara plină de autostrăzi!

Tabula Traiana am admirat-o de pe şosea. Ni s-a explicat că este în dreptul pensiunii Septembrie, dar se vede şi mai bine din dreptul unei vile verzi, aflată un pic mai jos. Apropo, am intrat în pensiunea Septembrie, 5 stele, arată nemaipomenit, ponton amenajat pentru plajă, jacuzzi la soare, şi organizau şi croaziere. Pun pariu că, dacă porneam de la ei, vedeam şi Tabula mai de aproape.

Am vrut să completăm vizita cu ceva muzee. Am umblat după cai verzi pe pereţi în Orşova, unde se pare că muzeul de istorie este sublim, dar nimeni nu ştie unde e. Apoi la Severin, muzeul de istorie este închis pentru renovare. Aşa aş fi vrut să le arăt copiilor macheta podului… sper să nu o distrugă niciun meşter grijuliu. Am lăsat pentru altă dată muzeele… şi ne amintim cu drag cum e cu barca la Cazane. Şi cum ar fi fost acum 50 şi mai bine de ani, când Dunărea dădea în clocot în defileul atât de spectaculos.