Tag Archives: învățământ

Distanțare socială în bănci câte doi

Problemele de managementul clasei în cazul în care școala va începe în septembrie sunt unele la care, sincer, eu nu reușesc să văd o soluție, fără să declarăm întâi falimentul sistemului. Pentru că la noi lucrurile nu sunt deloc așa simple ca în occident, unde școlile arată cu totul altfel. Și sunt câteva „mici detalii“ care pot schimba lucrurile radical. În orice formă am gândi acum lucrurile, fără să ia cineva sabia să taie copilul în două nu cred că va fi posibilă rezolvarea problemei.

Momentul în care sala de clasă este împărțită de două sau chiar trei serii de elevi în aceeași zi este acela în care trebuie să decizi să renunți la a spera că poți igieniza eficient. Cam de cât personal de întreținere ai nevoie să igienizezi o școală întreagă în 15 minute la ora 12?? Poate numai dacă bagi dezinfectant pe stropitorile de incendiu din tavan, apeși pe buton și procedezi ca la budele publice care se curăță singure între două folosiri! Altfel – nicio șansă.

Întreb serios, căci tocmai ce trecusem înainte de pandemie printr-o nouă sesiune de concedieri la personalul auxiliar și toată lumea (școlile, adică) sufereau la acest capitol, căci nu mai aveau suficiente persoane la curățenie. Și știu ce înseamnă, căci noi avem una singură, vine pe tura de după-amiază, la ora 2. Pe tura de dimineață nu avem… dacă copiii mici nimeresc pe lângă unul din cele două vase de toaletă (4 în total, fete și băieți), disponibile pentru cei 100 de copii pe serie, așa rămâne până vine ea. Până la 6 spală toaletele și holul, scările, apoi mătură clasele. Să presupunem că spală și toate băncile, seria de dimineață e ok. Dar cea de la prânz??

Soluția ar fi desființarea, odată pentru totdeauna, a învățământului în două schimburi. Habar n-am cum, inventariate localurile de școală disponibile, construirea rapidă a unora modulare (cele din containere), nu știu! Ceva însă trebuie să se întâmple… Și, când fiecare clasă va avea sala ei, poți mări pauzele, să ai timp să îi scoți și afară, poți face program de teme după-amiază, cu profesorul clasei. Lucrurile se leagă singure dacă muți piesa corectă.

Apoi, ajungem la mobilier. Cum vrei tu să faci distanțare socială dacă în clasă ai bănci de câte doi elevi? Un pupitru individual, care să nu fie fixat în podea, nu numai că îți dă voie să mărești la maxim spațiul dintre bănci (atât cât sala îți permite), dar îți dă voie să lucrezi altfel. Băncile nu trebuie să rămână în aceeași poziție. Mă rog, distanțarea impusă aduce noi provocări la categoria „lucru în grup“, însă actul educațional se schimbă radical atunci când ai mișcat prima bancă.

Și bomboana de pe coliva învățământului românesc este numărul de copii la clasă. Am realizat că nu putem înghesui 30 de copii într-o sală mică. Ceea ce „a mers și așa“ până acum, chiar dacă legea avea prevederi clare, nu mai merge, dacă ținem la sănătate, că de educație am văzut că nu ne-a păsat cine știe ce. Nu vreau să mă gândesc ce faci la cei mici de ciclul primar cu 33 în clasă, cum poți, într-o oră, să ajungi să îi auzi pe fiecare. De ce avem o clasă de 33 și nu avem două de 16 și 17? Numărul minim e 15…

E ușor să spui „10 copii în clasă“, întrebare mea e ce faci cu restul? Ei când vin? Și cu cine lucrează?

După buget, coane Fănică…

Așa ajungem la adevărata față a problemei în învățământul românesc, sacrificat mereu și cu buget redus. N-am făcut manuale digitale de calitate, complete, adevărate experiențe de învățare, pentru că… costă! N-am investit în mod real în formarea profesorilor, am închis ochii la nereguli, am înghesuit copiii în clase și am comasat școli, gândind la economia făcută pe termen scurt la buget.

Ca să pui în aplicare cele de mai sus, să transformi radical școala românească, ar fi nevoie să găsim în primul rând niște oameni independenți politic, capabili să ia decizii, să taie și să spânzure dacă e cazul și să nu poată fi șantajați în niciun fel… așa cum se bucură judecătorii de inamovibilitate.

Gândiți-vă că dintr-o școală, ca să elimini schimbul al doilea, nu trebuie să faci două, ci cel puțin trei, ca să reduci și numărul de copii la clasă. În aceste condiții, finanțarea per capita explodează. Apoi, dacă dintr-o clasă de pregătitoare faci două, îți trebuie al doilea învățător. Noi cu greu acoperim toamna locurile libere cu ajutorul pensionarilor… ia imaginați-vă ce înseamnă „dublu“ – dublu probleme, cu siguranță!

Putem construi școli în 3 luni? Putem forma profesori în 3 luni? Chinezii au făcut un spital în 5 zile. Noi ce putem face? Comportându-ne ca racul, broasca și știuca cu sacul învățământului românesc, nimic. Sper că suntem pregătiți să plătim prețul unei lumi noi.

O singură schimbare, dar vizibilă

De vreo două săptămâni tot stau și citesc pentru examene, aproape că le-aș putea spune cărți SF la materiale, pentru că nimic din cele de-aici nu se aplică, practic, în învățământul românesc. Și degeaba ni se spune că fiecare om poate produce o schimbare în jurul lui, dacă de fapt ne vom pierde în valuri și dorința noastră de schimbare e o picătură într-un ocean.

La teorie și intenții bune stăm minunat. Dacă ceri opinii, lista cu „ce-ar trebui făcut în învățământ”, ca lucrurile să meargă e lungă. Și mai lungă e lista cu „de ce nu se pot face”, și veșnica scuză că nu există bani. Și, normal, toți „uită” că schimbarea începe prin exemplu personal. Apoi, că nu se pot face toate odată… și ar trebui pe rând, și ne învârtim în jurul cozii că nu știm cu ce să începem. Un pic mai devreme mă gândeam care ar fi cu adevărat piedica ce nu mi-ar da voie să pun în practică toate „S.F.”-urile despre care vorbeam… inspectori încuiați, și rămași în urmă? Directori fără vocație și dependenți de atenții? Părinți nepreocupați sau ultra-preocupați, experți în toate? Copii cu probleme? Lipsa materialului?

Am ajuns la o singură concluzie, că tot ce-mi doresc de la minunatul stat român e să respecte legea! Nu să acorde procentul acela din PIB, pe care tot îl promite învățământului, ci doar să pună în practică un articol, dacă se poate, din legea educației naționale:

Art. 63. — (1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educația antepreșcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9;
b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20;
c) învățământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25;
d) învățământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30;
e) învățământul liceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

Să vă întreb câți copii sunt în clasele pe care le cunoașteți? Și de ce? De ce trebuie – caz real, ca directorul să pună profesorul să semneze declarație pe propria răspundere, că a cerut să aibă la clasă 35 de copii la preșcolar? De ce acceptă părinții această situație, în condițiile în care clar este în defavoare copiilor lor? De ce trebuie să existe telefoane de „sus” și presiuni pe directori, pentru ca copilul X să intre în clasa Y, peste numărul normal?

Părintele lui X este conștient că nu există performanță în astfel de condiții, fără să existe lucruri la care se renunță? Că mai mulți copii la clasă înseamnă timp mai puțin acordat fiecăruia dintre elevi? Să luăm o oră de 45 minute, în care înveți să-l scrii pe „a”. După explicații, demonstrație, exerciții, cât timp ai pentru fiecare elev, să-i arăți cum se leagă bastonașul de oușor la 35 în clasă, și cât la 20? Apoi ne întrebăm de ce nu există decât în manualele SF învățământul centrat pe elev…

Atât îmi doresc… cer prea mult? O floare, cu care să înceapă primăvara. Poate că schimbarea nu se va vedea imediat. Dar cu siguranță va fi una profundă. Apoi va trebui să tot construim: motivație, seriozitate, respect, datorie, și lista se va lungi din nou.

papadie