cuvinte calculator

Copiii mici și deprinderile digitale

De când lucrez online cu piticii mei am constatat că există câteva inconveniente. Cel mai jalnic stau la capitolul feedback. Chiar dacă lucrăm live uneori, este destul de greu să îmi dau seama ce poate cu adevărat copilul pentru că… e mai ceva ca la teatru, cu sufleor profesionist, care îi spune ce trebuie să răspundă. Eu am răbdare, așa, ca la clasă, de câte ori le vine rândul, ca fiecare să citească pe litere. Eu nu mă grăbesc. Nu știu de ce piticul ar trebui să răspundă instant la ceea ce are de făcut, cum ar fi un cuvânt de citit de pe ecranul pe care eu îl partajez cu ei… Sau, dacă cer să formuleze o propoziție cu acel cuvânt, de ce trebuie să fie ideea părintelui mai bună decât a lui?

Așa e când copiii sunt mici și nu pot face mai nimic fără cineva în umbra lor. Cel puțin acum mi-aș fi dorit să am o generație mai mare, să fim „doar noi“, așa cum văd la copiii mei. Când ei au ore live, mi se interzice complet să intru în cameră, nici nu știți ce-am pățit pentru poza aceea furată în timpul orei de mate, chiar dacă e de la spate!

Am trecut și peste aceasta și m-am gândit cum să fac să le dau ceva mai „de calculator“ copiilor. Cum ar fi, de exemplu, să scrie cuvinte pe ecran. Dar mă lovesc de altă problemă: trebuie să cunoască tastele. Aș putea să le dau quizz-uri cu imagini, ei să scrie ce reprezintă, sau să le dau cuvinte scrise cu literele mici de tipar și ei să le transcrie cu cele mari, pe care le văd pe taste. Însă cum ei cu siguranță nu au scris mesaje pe telefon sau la calculator, nu sunt deloc familiarizați cu tastatura.

Apoi, mai e o problemă: câți au tastatură românească? Aceea pe care apare Ș, Ț, Ă, Î, Â ? Aici am nevoie de ajutor de la părinți, să lipească pe taste niște etichete mici cu literele. Nici nu îmi trece prin cap să pornesc cu ei scriind fără diacritice, am mai avut seria trecută un copil care scria așa și am avut de tras, nu glumă. Dar să presupunem că o lămurim și pe aceasta…

Ca să căpătăm ceva deprindere în a căuta literele pe tastatură, am pregătit o fișă de lucru. Pentru ai mei, mici, indicațiile vor fi să scrie cu litere de tipar între liniile continue ale liniaturii, apoi să coloreze tastele pe care ar trebui să apese ca să scrie cuvântul pe calculator. Copiii mai mari pot folosi liniatura pentru a scrie literele de mână. Fișierul conține și o pagină fără poze, o puteți folosi pentru a scrie, la alegere, orice cuvinte doriți să exerseze.

După ce se obișnuiește cu așezarea literelor, puteți să le scrieți direct pe calculator. Trebuie doar să îi mai arătați câteva taste:

  • rând nou – Enter
  • șterge – Backspace
  • spațiu – Space
  • scrie numai cu litere mari – Caps Lock 
  • scrie o literă mare – Shift+Litera

Când va ajunge să aibă nevoie și de semne, puteți trece la a doua lecție de operare a calculatorului.

Să mai spun cât de mult mi-aș dori să am cu ce să fac acel opțional de informatică pentru clasele primare ? Dar nu să căutăm unde e butonul de power pe un calculator desenat, ci să învățăm efectiv să folosim calculatorul pentru ceea ce avem de lucru la școală: teme, proiecte, prezentări.

cuvinte calculator

În încheiere, reiau rugămintea pe care am notat-o și pe materialul oferit gratuit: nu distribuiți pdf-ul nicăieri pe internet, îl salvați pentru utilizare personală. Dacă doriți să îl recomandați cuiva, dați share acestui articol. Respectați în acest mod drepturile de autor, dar și munca mea (deloc puțină!)

Dacă aveți nevoie de material în altă formă sau cu modificări, vă rog să reveniți cu un mesaj la acest articol.

Seara, ca fetele


Cursurile de la facultate nu au întotdeauna acel rol miraculos, să-ți dezvăluie un adevăr, sau să-ți arate că măcar merită să fii acolo. Cel de muzică de anul acesta nu face excepție. Sunt atâtea bile negre strânse până acum, în 3 întâlniri, încât mi-e greu să descriu senzația pe care o am când se apropie ziua de luni, când de fapt a cânta ar trebui să fie o bucurie.

Un singur lucru a aprins un beculeț în prelegerile întunecate de politică și cotidian, care nu au nimic de-a face cu didactica educației muzicale: acela că astăzi le mai cântăm copiilor doar când sunt bebeluși. Când cresc, gata. Analizând un pic, cam așa stau lucrurile. Am cântat cât erau mici, apoi am trecut la cd-uri cu cântecele, eu am tăcut. Am reînceput acum vreo doi ani, când au venit și primele teme la muzică, și trebuia exersat acasă. Dar să ne distrăm… nu.

De cântat – am cântat. Am fost la cor în gimnaziu și un pic la liceu. Am chinuit o mică claviatură, cântând după cum mă tăia capul, notele de pe portativ, căci teorie muzicală n-am făcut. Măsuri, pauze… sunt total necunoscute. Am învățat, după auz, suficiente cântecele. Disperarea a venit când Iris mi-a cerut s-o ajut, recent, cu un cântec complet necunoscut. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să te încurci în liniile portativului și să nu mai ieși de-acolo. 

Încercând să cântăm, mi-am amintit, undeva acum vreo 30 de ani, când descoperisem la mama o cărticică albastră, cu cântece patriotice. Nu știu ce soartă a avut, dar atunci am învățat, cu ea, „Treceți batalioane”, „Pe-al nostru steag” și altele. Așa că mi-am propus ca, măcar pe cele pe care le știu, să le dau mai departe. Cu entuziasm am acceptat o seară în care eu și Iris (Andrei ne-a ignorat cu succes) ne-am apucat să ne jucăm de-a… karaoke. Habar n-am cum am ajuns de fapt să ascultăm amândouă muzică, puneam de pe youtube, căutam variante cu versuri, dădeam boxele tare (ca să nu ne auzim) și cântam. Două ore aproape, până am simțit că nu mai putem, am trecut de la una la alta, de pe vremea mea sau de acum, știute de ea. Am amestecat engleză, cu franceză și italiană, istorie cu viață cotidiană, discuții care curgeau…

Îmi doresc să repetăm. Îmi doresc să nu mai vin seara terminată de oboseală, să fiu fresh, cum se așteaptă ea să fiu. Pentru că zilele trec… ei cresc… și… știți voi…

Parcul Tei: ultimul loc de joaca al unul copil de 4 ani

Un copil în vârstă de patru ani a murit, luni, după ce a fost atacat de câini maidanezi în Parcul Tei, din Sectorul 2, iar fratele acestuia, de şase ani, a fost muşcat de un picior, dar a reuşit să fugă şi să-şi anunte bunica, au declarat oficiali din Politia Capitalei. (sursa: Mediafax)

Dacă rândurile de mai sus nu v-au indignat, nu v-au făcut să vă uitaţi imediat după copil, nu v-au făcut pielea de găină instant, nu vă obosiţi să citiţi mai jos. Mergeţi voluntar la ong-urile iubitoare de lăbuţe, staţi pe bancă şi spargeţi seminţe la scara blocului, asta după ce aţi umplut cu apă o jumătate tăiată de bidon de plastic, aţi aruncat într-un colţ oasele rămase de la masa de seară şi tocana care s-a stricat după-amiază din cauza căldurii… Dacă consideraţi că patrupedele vagaboande au dreptul la viaţă, nu citiţi mai jos.

Pentru că eu sunt contra. Şi m-am săturat să fiu contra şi să tac. Şi pentru că sunt de acord cu eutanasierea în 7 zile a oricărui patruped fără stăpân. Pentru că nu sunt de acord cu întreţinerea de adăposturi, cu investiţii, în momentul în care raţia zilnică a unui copil din orfelinat nu ajunge nici pentru minimele nevoi. Pentru că am spus acum ceva vreme, pe o reţea de socializare, că sunt de acord cu amendarea celor care hrănesc animalele la scara blocului şi mi-am luat roşii pentru sucul pe 10 ani, am fost acuzată că n-am suflet, că mă mai laud că am site pentru copii, dar nu simt nimic pentru fiarele astea pe patru picioare. Ce legătură au sentimentele pentru copii cu fiarele de pe străzi?!

Vă garantez că am suflet. Pentru că nu pot citi rândurile de mai sus fără să-mi şterg lacrimile. Pentru că nu îmi pot imagina, ca mamă, cum e să-ţi aduni copilul dintr-un tufiş, după ce l-au sfâşiat câinii. Copil care era în parc, la joacă, pe teritoriul lui, teritoriu pentru care eu, ca părinte, plătesc taxe să fie amenajat şi sigur. Pentru că m-am săturat să-mi văd copilul cum tresare la ieşirea din bloc dacă simultan cu deschiderea uşii se ridică şi cele 4 fiare care au scăpat la ultima vizită a hingherilor.

M-am săturat să-mi fie mie frică să-mi iau pantalonii gri, pentru că foşnetul lor scoate patrupedele din minţi, şi trebuie să merg crăcănată până în parcare, ca să nu bat recordul la sprint. M-am săturat să închid fereastra pentru că nu pot dormi din cauza urletelor.

M-am săturat să merg pe lângă bicicletă, pentru că javrele au alergie la pedale în miscare… M-am săturat să mă întrebe lumea ce e cu cicatricele de pe gât şi de pe umeri, căpătate după ce aceleaşi patru javre menţionate mai sus au sărit la mine şi m-au dărâmat cu bicicleta peste un gard… (Ştiţi modelul, cele lăsate cu ţepi de 2cm. Au lipsit câţiva milimetri să nu-mi secţionez carotida, ca să aveţi parte de altă ştire precum cea citată mai sus.)

Eu m-am săturat să-mi fie frică pentru mine, pentru copiii mei… căci nu trăiesc în junglă. Acolo pot accepta ideea de teritoriu invadat, că noi, oamenii, suntem în plus. Nu mai vreau câini pe străzi. Şi ştiu că nu sunt singura.

Eu nu mai vreau să aud că încă un copil a murit sfâşiat de câini!

PS. Îmi rezerv dreptul de a cenzura orice comentariu care depăşeşte limita bunului simţ, fără nicio notificare. Dacă nu sunteţi de acord cu mine, vă puteţi spune politicos punctul de vedere sau vă puteţi abţine. Acest blog este „casa” mea, pentru care plătesc şi muncesc, şi nu voi permite nimănui să mă înjure la mine în casă.

PPS. Acest articol nu se referă la animale de companie, îngrijite corespunzător, cu carnetul de vaccinări la zi, specii non-violente prin definiţie ori kid-friendly.


http://www.petitieonline.com/sustineti_eutanasierea_maidanezilor_neadoptati_in_30_de_zile


Compasiune de copil

Azi dimineaţă m-am trezit fără voce. La propriu. Aş putea spune că mi-am cam făcut-o cu mâna mea, ieri. Am avut întâlnirea de 10 ani de la absolvire… ne-am strâns în amfiteatru, cu emoţie, toată seria. Ne-am privit şi ne-am bucurat că, în ciuda câtorva kilograme în plus, pe ici pe colo, eram neschimbaţi. După ce-am trecut toţi în revistă cam cu ce ne-am ocupat în ultimii 10 ani, am plecat cu mic cu mare la terasă… Bere rece…fum cât cuprinde… ca la 20 de ani… până dimineaţa. Exces? Da’ de unde, dacă nu mă lăsa gâtul, mai era loc de ceva bere. Şi cum îi spuneam unui coleg, bine că nu ne-am dus şi la karaoke, că vorbeam prin semne.

Partea interesantă este vorbitul la telefon. În primele câteva secunde, până îşi adaptează auzul, interlocutorul nici nu-şi dă seama că am răspuns. Dacă nu credeţi, încercaţi, dar ciuliţi bine urechile.

Şi mai interesantă este însă reacţia copiilor. Abia şoptit, am vorbit cu ei de dimineaţă. La rândul lor, au vorbit şi ei în şoaptă, de parcă trezeam pe cineva. Iar în cinci minute au uitat complet că biata mama nu are glas. Ei vorbesc tare, eu comentez, fac observaţie, dar ei nu aud. Sau nu vor să audă…

De exemplu, intră Iris la dus. Mami, mă ud la păr? Nu. Ea vrea să umple cada şi să se joace de-a sirena. Ceea ce înseamnă iar o bălăceală cumplită în baie. Mamiiiii, pooooot? Nu. De data asta, Andrei e releu. "Nu poţi!!" Maaaamiiiiiii, zi tu, pot? Transmit releului să pună şi citat. "A zis mami că nu poţi!" Să spună mami, pe tine nu te cred. Am lăsat aşadar tehnologia modernă a releului, şi ceea ce făceam atunci, şi m-am dus în baie, să comunic direct. Normal, nervoasă că era e treia oara când trebuia să-i răspund. Angelică, se uită mine… Ah, am uitat că sărăcuţa de tine nu poţi vorbi

Încep să miaune de foame. Deh, după o dimineaţă de alergat în parc, îţi cam dă ghes stomacul. Pregătesc masa, şi aşa cum pot, îi strig încet. Ei… şi parcă aveau auz de iepuraşi, nici n-am trebuit să repet chemarea. Se poate aşadar, atunci când vrei, să auzi…

"Sărăcuţa" nu are însă parte de o minune de două ori. Au surzit iar, şi trebuie să mă ridic mereu, să le vorbesc de la jumătate de metru. Concluzia a tras-o tot Iris: De ce nu poţi vorbi? Nu ştii că mamele n-au voie să se îmbolnăvească…?

Ştie cineva cât e amenda când încalci legea asta? Sancţiunile sunt în funcţie de gravitate? E cumva mai mare daca mai zac şi la pat?

Copil, caut timp. De petrecut cu parintii mei

Cred ca e cea mai dureroasa afirmaţie pe care o poate citi un părinte. Şi cred că nu există o muscă suficient de mare să se aşeze pe căciula unui părinte care se simte vinovat… Şi totuşi toţi o recunoaştem. Avem o problemă… o mare problemă. Nu ştim să ne petrecem timpul împreună cu copilul nostru. Este ceea ce am observat în ultimele luni în care am discutat cu mulţi părinţi despre programul de lucru oferit la Talente de Năzdrăvani. Şi poate că începem să ne trezim şi să ne dăm seama că trebuie să avem mai multă grijă de generaţia de mâine.

Săptămâna trecută, Fundaţia Romtelecom pentru români şi Fundaţia Telefonul Copilului a lansat, la Clubul Ţăranului, în incinta Muzeului Ţăranului Român, campania Copil, caut timp. De petrecut cu părinţii mei. Campania îşi propune să tragă un semnal de alarmă asupra lipsei de comunicare dintre părinţi şi copii şi să ofere soluţii simple pentru îmbunătăţirea acestei interacţiuni. Au fost prezentate cu această ocazie şi rezultatele studiului Gallup, cu concluzii ce ar trebui să ne îngrijoreze. Oare chiar nu avem pentru copilul nostru mai mult de o oră pe săptămână? Chiar suntem în stare, ca părinţi, de atât de puţin? Nu trebuie să fii expert să înţelegi rezultatele studiului, şi, dacă nu ai timp acum, fă-ţi, şi studiază-l cu atenţie. Şi nu te uita la ceas după ce ai văzut numărul de slide-uri ale prezentării, fiecare merită studiat.

Cred că primul pas o reprezintă recunoaşterea faptului că avem o problemă. Apoi, ia-ţi agenda şi taie… toate întâlnirile de la 6 seara, şi scrie "Role în parc", sau "Jucării de nisip"… vineri lasă-ţi laptopul la servici, şi îngroapă-l sub maldărul de dosare pe care tocmai voiai să le pui în portbagaj. Sună-ţi copilul şi întreabă-l, ce-ar vrea să faceţi în weekend? Să luaţi ceaiul cu prietenul lui imaginar? Să cutreieraţi munţii de mână? Sau să pictaţi?

Şi, dacă ţi-am dat suficiente motive… poţi începe simplu, de aici.

Le facem oare… un bine?

Orice bun părinte are un singur scop în viaţă, de când şi-a adus pe lume copilul. Tot ceea ce face este pentru copil. Nu contează la ce nivel ajunge sacrificiul de sine, până la ce oră zaci pe birou la muncă, nu te gândeşti decât să-i fie bine copilului. Că te dai de ceasul morţii să-l înveţi să ţină creionul în mână, să-l pronunţe pe R sau să-l trimiţi la o şcoală privată, care să-i acorde o altă şansă în viaţă.

Fiecare atât cât poate. Şi cât reuşeşte. Dar fiecare îşi iubeşte copilul în felul lui, şi reacţionează în consecinţă. Te chinui, pui un ban de-o parte, să poţi să-l ajuţi să-şi ridice o casă, sau să nu mai treacă prin tot ce-ai trecut tu, de unul singur.

Şi totuşi… până unde?

De ce pun întrebarea asta? Simplu. Merg spre grădi dimineaţa. În drum avem şi o şcoală. Dacă suntem mai matinale, ne întâlnim şi cu şcolarii. Cu foarte rare excepţii, majoritatea copiilor sunt însoţiţi. Ceea ce nu mi se pare exagerat, dată fiind lumea nebună în care am ajuns să trăim.

Dar… există un „Dar“…

De ce, dom’ne, părinţii sau bunicii trebuie să care ghiozdanul odraslei?! Uite asta nu o să înţeleg. Fii-mea de mică îşi duce rucsăcelul. Are în el sticluţa cu apă. Nu o dărâmă, dar este A EI, şi este responsabilitatea ei să şi-o transporte. Şi face asta de la 3 ani, căci de-aia are ghiozdănel.

Dar azi priveam o bunică, cam pe la 1.50, ce înota prin zăpadă ducând pe umăr sarsanaua odraslei ce deja o depăşea cu un cap, iar după constituţie putea juca şi rugby. Dar nu-şi putea căra singur rucsacul cu spider man, care probabil costase şi-o căruţă de bani după cum arăta.

Aşa că mi-am pus întrebarea… până unde le facem copiilor noştri viaţa mai uşoară? Până la a-i scuti de orice responsabilitate?

Încerc să găsesc un punct de echilibru. Nu trebuie să-i dau cu linguriţa, dacă de la un an jumătate mănâncă singur. Să facă singur ceea ce este în stare. Ok, poate nu e destul de mare să se îmbrace singur, dar să se dezbrace poate. Poate nu ştie să încheie nasturii, dar e în stare să tragă bluza pe el…

„Mami, mă speli?” Nu. Încearcă întâi singur şi vin să văd dacă ai reuşit.
„Mami, mă ştergi la fund?” Nu. Încearcă singură! „Prinţesele nu pun mâna pe kk!“ Eeeeeiiii, nu mai spune… uite că nu ştiam că născusem în purpură!

Secretul… încă îl caut. Dar cred că primul pas este să te opreşti, tu, ca adult, să-i usurezi viaţa mai mult decât este necesar.

Se apropie… momentul 0

Sâmbătă ger. Duminică ger. Luni… covor alb. Şi viscol.

Şi noi ne hotărâsem ca, orice-ar fi, luni depunem dosarul de înscriere în clasa întâi. Aşa că am decis să nu ne lăsăm doborâţi de un pic de viscol, şi să ne urmăm planul. Cu copiile xerox bine adăpostite, şi cu viitorul şcoler de mână am purces la drum. Piticul sărea ca un ied, din nămete în nămete. Nici nu plecasem de lângă bloc şi deja arăta de parcă mersese o zi prin zăpadă.

Iuuupiii, merg la şcoală!

Am mers pe viitorul lui drum zilnic. Am intrat în curte…

Şi aici o să învăţ eu? Aici e şi Iulia? Şi Matei?

Întrebare după întrebare, cu un pic de glas tremurat.

Am intrat la secretariat, o doamnă tare drăguţă, îl privea pe pitic cu un pic de zâmbet nostalgic în colţul gurii. Am completat cererea, am depus actele, şi gata!

Plecăm. Pe drum:

Mami, ai scris acolo că eu nu stau decât până la 12, da? Nu rămân până la 4!

Of. E un Leu căpos. De un an dezbatem problema. Nu vrea şi pace la afterschool. Pe motivul că toţi copiii "normali" stau până la 12… Vom mai vedea… Acum se laudă că-i băiat mare, că nu-i e frică să stea singur acasă, şi că nu e mare lucru să încălzeşti puţină mâncare la mw…

Şi dacă el o să fie un copil "normal", eu clar o să fiu un părinte sărit de pe fix, din cauza stresului.

Dar… uite că începem să fredonăm "La revedere, grădiniţă"… momentul se apropie.

Refren:

La revedere, grădiniţă
La revedere, noi plecăm
De-ai ştii tu dragă, ce rău ne pare,
Şi cât de mult noi regretăm.

Şi cu ghiozdanul-n spate
Cu lacrimile-n ochi
Noi ne luăm adio
Şi o pornim din loc.

Draga educatoare
Cea care m-a-nvăţat
Îţi mulţumim din suflet
Adio şi-am plecat.

Refren…

O bună directoare
Cea care m-a-ndrumat
Îţi multumim din suflet
Adio şi-am plecat.

Refren…

O bună asistentă
Cea care m-a tratat
Îţi multumim din suflet
Adio şi-am plecat.

Refren…

O bună îngrijitoare
Cea care m-a hrănit
Îţi multumim din suflet
Adio şi-am plecat.

Refren…

Buna mea bucătăreasă
Cea care m-a-ngrijit
Îţi multumim din suflet
Adio şi-am plecat.

Refren…

Of, barbatii…

Am parte de doi copii complet diferiţi. Bine că e aşa, căci, dacă erau amândoi la fel, şi se nimereau şi pe latura aia "bună", ajungeam demult la nebuni. Aşa nu pot fi nemulţumită, căci sunt 50% satisfăcută de rezultat. Trebuie să văd partea plină a paharului, nu?

Normal, orice părinte, scuzaţi, orice bufniţă, îşi doreşte ca puiul ei să fie ăl mai frumos şi mai talentat din pădure. Şi, ca mamă de băiat, normal, al meu e ăla de care vorbeam mai devreme. Nu-mi place să mă îmbăt cu apă rece, şi nici nu fac prea des pe bufniţa. Am un copil normal. Fără talent. Dar nu mă consolez şi pace să-l văd că nu munceşte. Căci până la urmă e nevoie doar de 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Ei bine, la partea cu transpiraţia nu ne înţelegem defel. Eu la vârsta lui… (na că încep cu chestii care nu mi-au plăcut niciodată…) nu zic că eram nemaipomenită, dar îmi dădeam silinţa. El nici măcar atâta voinţă nu are, şi mă scoate din minţi.

Încerc să rămân calmă. Un bun părinţe îşi înţelege copilul şi-l ajută să se îndrepte. Teoria mă enervează şi mai tare. Am impresia uneori că cer eu prea mult de la el. Îmi spun să nu-l compar cu fetele. Fetele sunt "altfel". Şi ce dacă sunt altfel? Am avut şi colegi care învăţau cot la cot cu fetele, şi ne luam la întrecere pentru coroniţa… important e că au încercat. Dar nici măcar să nu vrei să faci lucrurile mai bine decât în prezent mă enervează. Nu suport bărbaţii fără ambiţie, aduc a vegetale. Şi de-asta am şi cu fi-miu "ceva" de împărţit. Cum măi, să rămâi singurul băiat între 8 fete, şi să n-ai tu pic de orgoliu să le întreci?! Aaa, e încântat când primeşte punctaje mari, sau când vreuna dintre fetiţe îi dă punctaj maxim la concursuri. Mai să-i crape pipota la proba trecută când s-a văzut pe locul întâi. E drept că la egalitate cu Theo, dar… era pe 1!

Dar tot bărbatul din el vorbeşte. De ce oare simt ei nevoia să savureze o victorie ca şi cum au câştigat războiul?! Proba următoare a făcut-o… de oaie, cum se zice… Într-un sictir total, căci altfel nu pot să spun, a ciopârţit câteva cârpe şi a lipit mai ceva ca afişele de pe ziduri faţa lui "Ionel". Bietul Ionel, singur între şapte "Ioane", pare a fi oropsitul sorţii. Parcă după un chef prea îndelungat, şi după o beţie cruntă, a dat cu capul în primul stâlp care i-a ieşit în cale. Cu un ochi umflat şi cu gâtul strâmb s-a prezentat la expoziţie.

Colaj textil. Cap de copil, confectionat din textile si un capac de borcan

Autorul a cerut să fie descalificat…. Nuuuu, nu te descalific, pun monstrul la concurs. S-a pus pe plâns, mai abitir ca atunci când jelea că forfecuţa lui nu ştie să taie pânză, că e foarfecă de hârtie…

Azi a venit de la grădi. Şi mi-a zis să le spun copiilor că Ionică al lui e bolnav, şi ochii sunt umflaţi de la febră.

Trebuie să recunosc, imaginaţie are… dacă facem rost şi de câteva duzini cu chef de muncă, poate am şanse să nu albesc în clasa întâi.

Excursie cu metroul

Am plecat în excursie cu metroul, la « doctor ». Aşa am descoperit de ce sunt bune avizele medicale de la grădiniţă, mai scot şi eu copilul din cartier…

« de ce mergem mami la doctor ? nu sunt bolnavă ! »
Nu eşti, dar trebuie să-ţi dea o hârtiuţă pe care să scrie că nu esti, să te primească la grădiniţă.
« dar doamna asistentă de la grădi nu vede că nu sunt bolnavă ? »
Nu, nu vede.
« aaa, trebuie sa citească… am înţeles »

Pe mine să mă pici dacă am înţeles logica asta! dar dacă un copil o poate pricepe, atunci, clar, doamna de la gradi trebuie să vadă scris negru pe alb, căci în carne şi oase nu e suficient.

Ajungem astfel la una din marile – scuzaţi – porcării birocratice ale sistemului grădiniţelor de stat. Aviz medical, cu menţiunea “apt pentru revenirea în colectivitate”. Ok, înţeleg că, la început de an, se cere avizul şi analizele. Nu e rău din când în când să faci copilului o verificare. Exudatul chiar îl fac pe bune. Dar coproparazitologicul… ca să-l faci pe bune, nu e suficientă o singură probă. Aşadar, îl facem ca să spunem că l-am făcut. Încă un “bifat” birocratic la fişa copilului.

Aş înţelege prezenţa avizului dacă în grădiniţă nu ai fi tot timpul o asistentă. Ok, nu e doctor, dar cred că are suficientă pregătire să vadă dacă un copil este sau nu bolnav. Şi, chiar dacă copilul are aviz “valid”, şi îl suspectează de ceva, oricum îl trimite acasă. Aşadar, de ce avem nevoie de acea hârtiuţă?

4 ianuarie, luni. N-ai aviz, nu intri. Este prima zi lucrătoare a anului, la ora 8 eşti la grădi cu copilul, căci la 8.30 se încuie poarta. La 8.30, medicul de familie îşi începe programul. Avizele medicale sunt valabile 48h.

Aşadar, întrebarea dimineţii… AVEŢI AVIZ??
De unde… BIP… îmi spun eu în gând să am aviz? Am un medic corect. Nu îmi dă reţete dacă nu am nevoie de ele, doar “să fie” acolo, în casă, un medicament. Nu îmi dă avize în alb, nici ante- sau post-datate.

ALŢII AU AVIZ ! Păi de unde, Doamne iartă-mă, au avize, şi cu data de azi ?? Medicul lor lucrează de noapte ?
Aşa că m-am enervat, i-am răspuns cât de calm am putut că eu nu falsific avize, şi nici medicul meu nu face asta. Aşa că să aştepte să-mi fac programare la cabinet, ca abia începe omul lucrul pe anul ăsta. Şi să iau şi copilul de la grădi, căci nu pot să-i cer omului să semneze în alb că am acasă un copil sănătos, dacă ea, după ce îl vede, se îndoieşte de acest lucru şi vrea ţidula cu parafă.
A doua parte nu i-am spus-o, dar mi-aş fi dorit.

Acum doamna asistentă vrea să înţelegem că are “controale”, şi că trebuie să fie cu actele în regulă. Căci asta contează la noi… actele…

Dar la noi e ţara tuturor posibilităţilor. Unii părinţi au teancul de avize, doar cu parafe, să le folosească la nevoie. Alţii, le au completate, pun doar data, iarăşi, la nevoie. Alţii sunt corecţi, şi nu înţeleg DE CE, pentru că nu pot avea un aviz corect, copilul lor nu poate intra în grădiniţă, dar cei care au fost « prevăzători » şi şi-au procurat avizele de acum două săptămâni, nu au nici o problemă.

De ce în ţara asta, dacă eşti corect, trebuie să pătimeşti ?

De curiozitate, ce s-ar întâmpla dacă ar verifica cineva avizul ?? Mers la medicul care l-a eliberat, şi verificat fişa copilului şi condica de consultaţii…

Şi ca să închei, excursia cu metroul a fost delicioasă.

“Cenuşăreasa, ţine-te de băţul ăsta, să nu cazi!”
Nu se cheamă băţ mami, i se spune bară.
“Şi celălalt băţ e tot o bară?”

[Atenţie, se închid uşile!] “Mami, de ce spune că se închid uşile?”
Pentru copiii care nu sunt atenţi, să nu stea în uşă si să-i prindă acolo.
[Se închid uşile, se mai aude odată: Atenţie, se închid uşile!] “Şi de ce-a mai spus odată… ? S-au închis deja!”
Şi… eu m-am blocat.

Vorbea cu voce tare. Îi atrag atenţia că nu e frumos, trebuie să vorbeşti încet să nu deranjezi ceilalţi pasajeri. “Dar şi nenea ăla de-acolo are muzica tare şi mă deranjează! Lui de ce nu-i zici?”
Am explicat că pe nenea trebuia să-l înveţe mama lui… aşa cum eu o învăţ pe ea.
“Săracul… cred că nu avea mama!”

Nu mi-e frica…

Întotdeauna am fost de părere că şi cele mai groaznice lucruri, prezentate corect, pot fi acceptate cu uşurinţă de un copil. Analize medicale, intervenţii chirurgicale sau stomatologice, trebuie să recunoaştem că le dau fiori şi adulţilor, nu trebuie să ne mai mirăm de ce reacţie au copiii la acestea.
Mai ales că frica de durere este de fapt unul din instinctele primare de apărare.

Regula numărul unu pentru a convinge un copil să colaboreze este să inpiri tu însuţi încredere. Regula numărul doi este să nu-l minţi. Nu-i spune că nu-l doare, dacă operaţiunea nu va fi doar o pişcătură de ac. Da, o să doară, dar o să treacă repede! Sau nu… 🙁 Nu uita să adaugi o recompensă, pe măsura sacrificiului. Gândul la aceasta, în timpul procedurii, atenuează miraculos durerea.

Apoi încearcă să-i explici, cât mai „ştiinţific” şi la nivelul lui, de ce faceţi acel lucru. Pentru că, în final, părintele este cel care l-a dus la spital şi i-a lăsat pe oamenii cei răi, în halate albe, să-l chinuie, ba mai stătea şi afară şi nu intra în cabinet când piticul implora cu disperare ajutor.

Încearcă să-i explici că halatele albe sunt prietenii noştri, şi chiar dacă par insensibili şi reci, este pentru că sunt foarte atenţi să-şi facă meseria. Nu sunt deloc răi, doar încearcă să ajute.

Ştiu, aici am putea face o maaare paranteză referitoare la amabilitatea, devotamentul şi spiritul de sacrificiu al celor mai mulţi doctori din România. Dar am speranţa că, măcar cei care lucrează cu copii, au în suflet o urmă de magie, şi nu-şi doresc să fie căpcăunul cel rău, care bagă copiii în sperieţi…

Am fost poate printre puţinii norocoşi care nu au avut parte de prea multe vizite prin spitale, sau răceli mai grave. Şi totuşi, prietenii copiilor au avut parte de întâmplări mai puţin plăcute, pe care a trebuit să le explicăm.

Până acum, una singură dintre poveşti am reuşit s-o aştern pe hârtie, şi am folosit-o cu ocazia primei vizite la dentist: Povestea dinţişorului lui Dănuţ.