Însemnul “Union nationale des combatants”

O serbare cu surprize

Azi a fost zi plină. Întâi am fost la școală, la un atelier la care mi-am dat un pic de curaj pentru anul ce vine, în care, recunosc cu inima cât un purice, mă așteaptă destule provocări. Copiii s-au descurcat după puteri, dar am realizat că n-am făcut și eu o poză la final cu creațiile! Așa că totul se va păstra în amintiri, ca odinioară.

De la mine din clasă, pe zăpada care a încărcat Bucureștiul, am zburat la serbare la Iris. A, nu, nu la școală, ci serbarea de Crăciun a Asociației Cercetașilor Tradiționali din România. Este genul meu: serbare improvizată, la care nu ne dăm peste cap cu costume și numere impecabile și la care tocmai acesta este hazul. Toți sunt relaxați, fericiți să vedem ce iese. Două colinde pentru fiecare grupă de vârstă, o mică-mică scenetă, la care e ok să citești rolul sau să cânți cu foaia în față. Serbarea s-a „pregătit” în câteva ore duminica trecută și în jumătate de oră înainte de eveniment. Ca să comentez și legat de costume, toți erau „spiriduși”, adică îmbrăcați în verde, uniforma oficială a asociației.

Dar nu puteam să lipsesc și am ajuns puțin după început. Am ratat imnul – recunosc că e unul dintre puținele locuri văzute de mine în care copiii manifestă respect față de însemnele statului, au o ținută potrivită în timpul imnului. Și dacă nu știți ce zic, aduceți-vă aminte ce ați făcut ultima dată la deschiderea anului școlar când o boxă răgușită a intonat imnul de stat. Ați stat drepți/ cu mâna la piept, ați cântat? Sau ați discutat cu vecinul?

Am prins se pare la fix momentul meu de mers în careu, pentru sprijin acordat asociației în popularizarea programului de educație prin aventură. Însă… la scurt timp, parcă rupt din clasicul proverb cu capra și iada, Iris a fost nominalizată pentru a purta în anul ce urmează o insignă deosebită, intrată în asociație la serbarea trecută de Crăciun. Îmi amintesc cu câtă emoție îmi spunea acum un an că s-au dus toți s-o vadă (și cât am invidiat-o eu că n-am avut ocazia să o văd de aproape, ca pasionat de istorie!). A o primi e un fel de alegere a „cercetașului anului”, așa că anul acesta s-au pus și pariuri între copii cine o va primit. Unii au câștigat pariul, alții am înțeles că au pierdut.

Însemnul „Union nationale des combatants”

Iris îmi seamănă, deși nu știu dacă să mă bucur. E perfecționistă, îi plac lucrurile „bine făcute”. Încerc să o feresc de suferință și să-i spun ceea ce mie nu mi s-a spus, că e ok să și greșești, să nu-ți iasă ceva așa cum ți-ai propus. Eu încă nu sunt capabilă, pentru mine, să aplic 😀 . Dar… să faci ce zice popa, nu ce face el!

Revenind la insignă, aceasta a aparținut lui Dimitrie Dimăncescu, fondatorul primelor patrule de cercetași din Romania, ofițer combatant în Primul Razboi Mondial și diplomat de carieră [detalii aici]. Anul acesta va trebui să completeze jurnalul insignei, pe unde o va purta, ce i-a mai arătat din minunata noastră țară și cum se pregătesc cercetașii. Dacă insigna ar putea spune o poveste, ne-ar arăta că istoria este, în cele din urmă, cea mai frumoasă dintre povești!

Pe lângă încântarea de a avea o asemenea onoare, vine și responsabilitatea de a o purta un an de zile. Îți dai seama, ar putea foarte bine să fie piesă de muzeu, iar eu trebuie să am grijă de ea! Slavă domnului că are un sistem de închidere zdravăn, cu filet, cum se făceau odinioară, că mă panicasem și eu, ținând cont că la diverse activități și-a mai pierdut din insignele simple, cu ac de siguranță, care s-au mai desfăcut.

În minunata meserie de părinte, pentru care nimeni nu ne-a dat vreodată o calificare, ne descurcăm fiecare cum putem. Am fost sceptică când s-a înscris la cercetași și nu am susținut-o de la început. S-a ambiționat, s-a descurcat singură, și-a îndeplinit sarcinile și nu s-a lăsat. Nu e ușor și nu orice copil poate rezista regimului impus. În cele din urmă, decizia de a o lăsa să-și aleagă calea a fost cea potrivită. Cei doi ani și jumătate la cercetași au transformat-o complet. Este mult, mult mai organizată, gradul de autonomie pe care ar trebui să îl aibă orice copil la ea duce spre independență și știu că atunci când vine să ceară ajutor n-o face din comoditate sau răsfăț.

Ca o concluzie, în Anul Centenarului, grupa de vârstă a cutezătorilor a intonat, pe lângă colinde, „Treceți batalioane”, un cântec pe care eu nu cred că l-aș putea intona acum. L-am învățat de la mama mea, dintr-o cărticică albastră de cântece patriotice, dar am aflat târziu ce au însemnat cu adevărat versurile și ce sacrificii imense ascund în spate. Mă bucur că are ocazia să învețe și altfel ce înseamnă respectul față țară și că ține aprinsă speranța că lucrurile se vor schimba și la noi.

Atelier de Mărțișor alături de Cercetași

Se fac în curând doi ani de când Iris s-a hotărât că se înscrie la Cercetași. Dedicația și ambiția cu care s-a implicat în toate activitățile au ajutat-o să își ia repede eșarfa și să recupereze din diferența dintre ea și cei „cu vechime”. Îmi place că o văd serioasă, implicată, dar – mai ales – că se descurcă singură! Bucureștiul nu mai e o gaură neagră, e accesibil cu harta, e mult mai organizată, calculată… pentru un copil de clasa a VI-a mi se pare minunat ce am reușit! Nu îi fac bagajele nici pentru activități, nici măcar pentru școala de iarnă. Primește lista, verifică, îmi face listă cu ce trebuie să-i cumpăr, apoi se descurcă. Dacă e bine sau nu că încurajez independența… vom vedea, căci adolescența bate puternic la ușă și luptele cu un scorpion nu se anunță ușoare. Însă pe termen lung sunt absolut sigură că va avea de câștigat.

Mărțișor în culorile Asociației

La una din ultimele activități a venit vorba despre mine, ce fac, cu ce mă ocup. Știu că este foarte mândră de mine încă de pe vremea când am pornit atelierele pentru copii. Și acum, când am ateliere în oraș, e mâna mea dreaptă. Are o răbdare fantastică pe post de asistent, să explice, să ajute. Și, din vorbă în vorbă, mi-a aranjat colaborarea cu Asociația Cercetașilor Tradiționali din România.

Azi dimineață, când m-am trezit, îmi pregătise deja pe scaun un tricou cu însemnele asociației. Nu poți să te duci oricum! Nu știi puii de lup… îți trebuie tricou, să înțeleagă ei că e serioasă treaba! Ok, am mers pe mâna copilului. Care, btw, așa încântată a fost, că m-a aruncat doar pe mine în „gura lupișorilor”, ea s-a dus la grupa ei de vârstă, pe motiv că „sunt mare, mă descurc”, ea trebuie „să meargă la activitate”. Totuși… îmi butona pe telefon mesaje de încurajare, din seria „Cum e? Supraviețuiești?”

Când încerci să organizezi o activitate cu +50 de copii, de la 6 la 10 ani, nu e atât de simplu.

Am avut chiar timp de „relaxare”, alături de câteva fețițe curioase, care au vrut să le arăt și altceva. Fundița este din coală albă cu benzi de hârtie de quilling lipite.

Nici să găsești unelte pentru toți. Și dacă dai „listă”, cu ce să vină… știți cum e, ca la școală, tot se găsesc câțiva rătăciți care n-au/au uitat. Așa că am ales ceva simplu, ce să nu implice mari costuri, nici prea multe unelte sau mai bine deloc. Hârtie, lipici, scobitori, mânuțele din dotare. Plus ceva muncă înainte de activitate, pentru pregătit materialele, adică perforat flori, frunze, fluturi la grămadă.

Am ales să facem, pe carton, un „grilaj” din benzi de hârtie. Deși inițial am vrut să folosim hârtie de quilling, la fața locului mi-am dat seama că e cam subțire și va da bătăi de cap la lipit cu scobitoarea. Așa că am băgat repede la distrugător niște coli albe și am făcut benzi mai late. Copiii mai mari și cu mai multă răbdare le-au îmbinat și au încercat și sugestiile mele de dungi oblice. Perforatoarele au fost din nou la înălțime, fluturii au făcut furori. Am avut ceva emoții, căci spațiul de desfășurare era cam atipic, activitatea demonstrativă am ținut-o ca pe o poveste, cu toți în jur. Nesperat, au înțeles exact ce au de făcut, au fost necesare foarte puține explicații suplimentare. Și… am văzut ce înseamnă să ai asistenți. Fiecare masă avea un lider care supraveghea, intervenția mea chiar era minimă. Dacă m-am speriat că sunt mulți, ei bine… a fost mai ușor decât eu singură cu ai mei la clasă! Poate și pentru că copiii erau acolo pentru că își doreau să lucreze, iar la școală nu prea înțeleg unii de ce sunt necesare unele activități.

Ce mi-a plăcut enorm – și e un lucru de care mie îmi e tare dor – e că mi-au spus pe nume, Cristina. Mă omoară acel „doamna! doamna!! doamna!!!”, dar de care n-am nicio șansă să scap la școală… Unul din castori (clasa pregătitoare, ceilalți, până la a IV-a sunt „pui de lup”) vine la un moment dat și mă întreabă, relaxat: Cristina… dar tu ce faci? – Bine. Mai tai niște floricele… Nu… nu acum… așa, în general! Și am dat interviu cu ce mă ocup, ce clasă am, iar copilul era mai mult decât încântat :D. Și eu. Altfel lucrezi când acea distanță dintre bancă și catedră dispare!

La final, dacă sunteți curioși cum a fost, aveți pe pagina Asociației galeria foto de la activitate.

Ce mai facem azi cu copiii?

În goana nebună în care suntem obligați să trăim ne mai punem uneori întrebarea ce mai facem cu copiii? Cum au ajuns să fie dependenți de mici ecrane colorate și complet incapabili să-și lege șireturile? Când i-am dus ultima dată la un spectacol sau muzeu… și când spun „dus”, pun un mare semn de diferit de „trimis” cu școala, programul de after sau altele asemenea. Contează enorm să ne facem timp să fim modele… dar până acolo e drum lung, trebuie tu să citești, să afli, și să-ți dorești să transmiți.

La Cercetași

Ce fac copiii cu timpul lor liber este o alegere personală. Dacă vrea să se joace cu lego o zi întreagă, așa să fie. Iris a dansat de la 4 ani, până anul trecut când s-a accidentat. N-am făcut performanță, pur și simplu de plăcere. De trei ori pe săptămână, dar plăcerea ei… N-am mai lăsat-o, căci sănătatea e totuși mai importantă.

Cocheta de vreo 2 ani cu ideea de a merge la Cercetași, dar abia acum un an s-a hotărât. În toamnă s-a înscris, și, (făcând abstracție că e a mea), chiar este ambițioasă și perseverentă. Își face temele, participă la activități, și, în martie, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la decorarea Ecaterinei Teodoroiu de către regele Ferdinand, la o manifestare organizată la M.Ap.N., și-a primit eșarfa de cercetaș. Și, pentru că istoria se scrie cu surse,

Într-un moment încărcat de semnificațiile istorice și cercetășesti legate de personalitatea Ecaterinei Teodoroiu am dorit ca, la modul simbolic, să recompensam pe una din cercetașele aspirante pentru modul exemplar în care s-a pregătit în etapa de inițiere. Iris H. a rostit promisiunea și a primit esarfa cercetășeasca într-o mică ceremonie care a avut loc în foaierul aulei MAPN. (Sursa)

Ce îmi place aici? Învață, și nu învață ca la școală, lucruri hotărâte în urmă cu 27 de ani pentru un copil ce are azi 11. Învață să fie independentă, să decidă, să aplice, să relaționeze cu copii de vârste diferite. Îi place la nebunie. Ar fi multe, foarte multe de povestit despre activitățile asociației, școala de iarnă, următoarea școală de vară, și toate activitățile de weekend.

Zilele Muzeului Militar

Anul trecut, tot cu ocazia Zilelor Muzeului Militar, a luat hotărârea definitivă de a deveni cercetaș. După ce a participat la activitățile de acolo, și a fost „cercetaș pentru o zi”, nu a mai întors-o nimeni. (Din experiența mea de viață, când un scorpion hotărăște ceva, calcă pe cadavre și nu se întoarce din drum!) Anul acesta s-a pregătit intens pentru activități. Atelierele sunt pentru ea ceva „normal”. De atâtea ori m-a ajutat pe mine la ale mele, încât nu i se pare deloc dificil să interacționeze cu copii. Problema era că, dincolo de a lucra cu ei, trebuie să îi și convingă ce minunată e viața de cercetaș!

Cum mâine este duminică, vă invit, pe această cale, să participați la evenimentele dedicate Zilelor Muzeului Militar și să vizitați standurile amenajate în curte.

Eu am fost azi, și parada a fost unul din momentele în care mi-am dat seama cât de puțin face astăzi școala pentru a educa cetățeni care să-și iubească patria. Trec peste cântecele militare care, intonate de fanfară, îmi fac pielea de găină, ajung la uniformele militare și la atitudinea celor care le poartă. Dacă urmăriți filmul de mai jos, veți vedea cum vi se perindă, prin fața ochilor, toată istoria noastră, a popoarelor cu care am interacționat și care i-au schimbat cursul, și veți ajunge, apoi, la strămoșii noștri.

În încheiere, un sfat pentru cadrele didactice care decid să viziteze, cu clasa, muzeul (și de ce nu, și pentru părinți). Sunt multe, foarte multe activități propuse pentru cei mici. Dacă tot veniți, îmbrăcați-vă lejer, nu vă cocoțați pe tocuri. Aveți la școală ocazia să fiți „doamna”. Aici e important să ne așezăm pe jos, împreună, să fim „altfel”.

Și încă unul… dacă tot le atrageți atenția – „observați costumele”, apăi citiți ceva înainte, sau rugați pe cineva de la stand să le prezinte copiilor. Nu dați o replică scurtă – „vedeți, au opinci”, apoi „hai să mergem mai departe”. Acel costum medieval merita ceva mai multă descriere 🙁 . (relatări din realitatea observată)

Atelierul de noduri

Jocuri de masă din trecut. Cel din imagine începe ca țintarul, și fiecare jucător își așază piesele. Apoi fiecare mută. Câștigă primul care reușește o diagonală cu propria culoare.

De pe la serbări…

Dacă anul 2016 ar trebui să primească o etichetă, un „an nebun” i s-ar potrivi cu siguranță. Totul a fost ca într-un carusel, ziua de „mâine” era mereu neprevăzută, finalul nu l-am anticipat de nicio culoare. Acum, că toate se așază, și trag un fel de linie, nu-mi aduc repede aminte decât de serbări.

A mea, la facultate, a fost cu implicare minimă. Anul III avea în grijă „atelierele” pentru copii, dar eu n-am avut zi liberă, și am alergat o oră și un pic, să mă implic olecuță. Deși lista inițială de materiale era generoasă, achizițiile au fost minime, și improvizația a fost la mare cinste. Nu e cea mai mare realizare a mea, dar din ce am avut la dispoziție, în 5 minute, fără unelte (și fără iubita mea ghilotină, cu un cutter și o riglă de plastic…)

La muncă

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Dec 15, 2016 at 4:48am PST

Fetele au continuat activitățile, am pregătit și globurile de carton – noroc că le făceam și după-amiază la curs, și aveam la mine instrumentele. N-am prins finalul, dar asta e, dedublarea încă nu e posibilă în realitate.

A urmat apoi serbarea lui Iris de la Cercetași. Ca o paranteză, și-a dorit ea să meargă, după ce câțiva ani i-a observat la diverse activități demonstrative. Și când își pune ceva în cap, reușește. Dacă aș trimite-o singură din punctul A în punctul B, n-ar fi atât de entuziasmată, dar când trebuie să ajungă la Cercetași, și eu lucrez, studiază hărți, marchează repere, și nu renunță. E drept că mai dă trei telefoane de pe drum, să fie „sigură” că ce vede e ce am stabilit noi, dar și când trebuie să decidă, o face. Încerc să nu mă implic mai mult decât este cazul, și să o învăț să ia o hotărâre și să și-o asume.

Ce mă amuză copios este modul în care părinții din ziua de azi nu reușesc să stea în banca lor, și să lase copiii în pace. Începe de la plecarea în excursie, unde punctualitatea e relativă, la organizarea evenimentelor, unde nu contează un careu, trebuie să stai tu moț în mijloc să-ți pozezi odrasla, inclusiv la serbări, chiar dacă organizatorii fac ei înșiși pozele din „mijloc”, și cu siguranță vei primi după. Din fiecare învăț câteceva, și aștept cu „emoție” toamna 2017, când trebuie să și aplic…

Revenind la serbare, momentul care m-a dat gata, la propriu, a fost cel al intonării imnului în uniformă. Știu că sunt, în adâncul sufletului, copilul Epocii de Aur, că am fost educată ca Șoim de nădejde și Pionier neînfricat, dar mi-au dat lacrimile când au oferit eșarfele unor aspiranți. Dacă îmi lipsește ceva din epoca mult apusă, e programul de activități al copiilor. Chiar dacă atunci părea o corvoadă, excursiile, vizitele la fabrici, erau minunate, pentru că le făceam cu colegii. Da, uniforma era idioată, fusta aia plisată nu mi-a plăcut niciodată, centura nu stătea în veci dreaptă, dar cămașa cu insigne era altceva! Cumva asta văd acum la Cercetași… un program organizat, care mă face să fiu mai mult decât invidioasă. De exemplu, vizita la Aeroport. Mai că nu plângeam de oftică la terminal, când am lăsat-o acolo! Voiam și eu…

Momentul neașteptat al serbării a fost acela când au premiat-o pe Iris pentru debut. Își face temele, e atentă, execută ce i se cere, se implică… Și în 11 ani n-am mai văzut-o atât de emoționată! O simțeam de la depărtare că i se taie picioarele, asta după ce o văzusem cum i se scurg ochii după eșarfă. Ceremonialul pentru mine nu era nou, jurământ, steag & co, dar ea vedea prima dată… Acum stă cu carnetul de cercetaș, are listă de activități de realizat, cărți de citit, nu e atât de ușor să ai punctele necesare acordării eșarfei, însă nici nu clipește.

Ce-mi mai place, după ce am studiat pozele de la activități… ordinea (când sunt doar ei cu copiii!). La noi, într-o clasă normală, se stârnește panica dacă învățătoarea încearcă să treacă strada cu toată clasa, musai jumătate din părinți & bunici trebuie să fie prezenți. La ei – nu. Copiii sunt aliniați, nimeni nu iese din rând, și îți pierzi ușor eșarfa dacă nu execuți cerința. Habar n-am dacă i se spune „militărie”, e arătată cu degetul, însă nimic nu reușești dacă este haos. Cu cât copiii înțeleg mai repede asta, cu atât mai bine.

Serbarea a avut apoi câteva momente de colinde, piese de teatru improvizate de copii – Mowgli și Doi ani de vacanță, după care petrecere cu „prăjituri făcute în casă” (dap, momentul în care am aflat, Iris a căzut pe spate de râs, și abia aștepta să vadă cum rezolv eu sarcina!).

Și așteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne va mai aduce anul viitor la cercetași…