Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Casa memorială „Mihail Sadoveanu” – Vovidenia, Neamț

Una din excursiile – puține – din copilărie, cu părinții, a fost și în ținutul Neamțului. Îmi aminteam foarte clar vizita la casa lui Mihail Sadoveanu, chiar dacă nu și foarte multe detalii de acolo. Ce țineam însă minte, înainte să ajung acum, după 30 de ani, cu copiii mei, era faptul că reședința era una foarte spațioasă (comparativ cu ce locuințe aveam noi, era un lux la care nici nu visam) și frumoasă. Însă mi-a rămas cumva întipărit că nu acolo s-a născut, motiv pentru care nu înțelegeam de ce au numit-o „casă memorială”. Deh, tocmai veneam de la Humulești, noțiunea se asocia cu copilăria autorului…

Acum am pășit din nou în muzeu. Îmi aminteam ușile… inexplicabil, dar modelul floral al fierului forjat, prins și pe un colț de fotografie, s-a fixat bine. Însă momentul în care am pășit în camere a fost acum unul ce îți trezea toate simțurile, căci pe fondul sonor al Rapsodiei Române, Mihail Sadoveanu recita poeziile lui Eminescu. Le-am făcut imediat semn copiilor și le-am explicat… tocmai simțim ceea ce nu mulți au ocazia să o facă, în acel colț de natură.

Casa de la Vovidenia i-a fost dăruită lui Sadoveanu în ultimul deceniu al vieții, de Mănăstirea Neamț, după ce își petrecuse în zonă, la schitul Vovidenia, aflat în vecinătate, bună parte din tinerețe. Nu vreau să deschid o discuție lungă, privind compromisurile pe care scriitorul le-a făcut conducerii comuniste în primele decenii după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă oamenii politici de atunci s-au folosit la maxim de imaginea și popularitatea sa. Trecând prin camere, admirând obiecte ce i-au aparținut, se scuturau de praf în minte imagini ale lecturilor de demult. Am ajuns la rafturile cu publicații, și le spuneam pe scurt copiilor care mi-au plăcut și de ce. Generația actuală cu greu se mai lasă antrenată în lecturi din timpuri apuse. Pentru ei  – acolo e o lume pe care n-au cunoscut-o…

Mai multe detalii despre muzeu și foarte multe imagini puteți găsi aici. De asemenea, am descoperit și o înregistrare cu drona, ce surprinde reședința de sus, în ansamblul schitului Vovidenia. Vă recomand, dacă ajungeți în zona Neamț, să nu ratați. E – cred eu – mai importantă decât vizita la ZOO, în vecinătate, unde am văzut că era mare aglomerație.

1960. Fotografie de familie

1960. Fotografie de familie

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Sadoveau, la pescuit – iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

Humulesti - casa memorială Ion Creangă

La Humulești, pe urmele poveștilor

Traseul din vara aceasta prin nordul Moldovei a fost parțial original. În realitate am refăcut, atât cât îmi aminteam, una din cele mai frumoase excursii pe care le-am făcut cu familia, și pe care, chiar dacă am păstrat-o autentică doar în câteva flashuri de memorie, am împrospătat-o cu ajutorul fotografiilor de atunci. Am fost cu ei pornind de lângă Lacul Roșu în ținutul Neamțului, la Agapia, Văratec, Neamț și Humulești. Dar atunci era cu autocarul, nu cum am fost eu, cu mașina… și să stau să admir în tihnă tot ce-mi cerea inima.

Normal, nu puteam rata Humuleștiul, căci, din fericire, chiar și „adaptat”, Creangă este încă în manualele noastre. Este greu de estimat câți îl mai pot citi în original, unele texte sunt o provocare fantastică de răbdare și căutare a cuvintelor, dar copiii îi cunosc opera. Am pășit în curte eu mai emoționată ca ei, aveam 9 ani când am fost acolo prima dată, și-mi amintesc o înghesuială fantastică – așa e când te duci cu grupul – prin care abia am răzbit să văd și eu motoceii de la gura sobei, dezamăgită totuși că nu sunt și mâțe pentru o demonstrație…

Humulesti - casa memorială Ion Creangă

Dacă v-ați întrebat vreodată de unde vine „pereții au urechi și ferestrele ochi”… priviți bine casa!

Casa era așa cum o lăsasem. Prispele lipite proaspăt, cu afiș să nu călcăm; motoceii la locul lor… și, pe lângă ceea ce citeam pe panouri, încercam să găsim ancorele în realitate ale povestirilor sale. Uite, pe-aici s-a suit în pod, după pupăză… și a coborât pe cealaltă… uite putineiul… și calul bălan… Mi s-a părut trist în schimb să văd părinți cu copii de mână, care nu știau să le povestească la ce folosea X obiect, dar nici nu întrebau. În schimb, am surprins-o pe una din mămici șoptindu-i piciului să fie un pic atent la mine, că știu mai bine poveștile.

Humulesti - casa memorială Ion Creangă. Interior

Motoceii, la gura sobei. Lipsește de asemenea și leagănul, care era prins la grindă, pentru bebeluși.

Ai mei sunt restanți la citit povești. Sunt fani SF, și altele de genul, dar aș vrea enorm să-i pot ajuta să descopere comorile pe care predecesorii noștri le-au pus la păstrare, între slove, pentru noi.

Lângă casa memorială, cu altă taxă, era amenajat un parc tematic. Am aruncat un ochi peste gard și mi s-a părut că văd animale împăiate și îmbrăcate, pentru a ilustra scene din povești. Ai mei au hotărât că sunt totuși prea mari pentru așa ceva și n-am mai intrat. Am ignorat cu succes bișnița care se făcea acolo, fiind punct turistic de maximă atracție, și am plecat.

Nu ratați, dacă mergeți în Târgul Neamț, să vizitați Humuleștiul. Este acum lipit de oraș (așadar drumul cu pupăza de acasă până la târg nu era foarte lung!). Muzeul este o modalitate ideală de a lega trecutul de prezent, și a-i încuraja pe copii să citească.

 

Humulesti - casa memorială Ion Creangă.

Pentru mine, copilăria înseamnă masa cu trei picioare a bunicii, și turta caldă, scoasă din cuptor, ruptă în mijloc, lângă castroanele aburinde.

 

În încheiere, știu ce a lipsit. Când eram eu mică, ceaslovul expus în micul muzeu improvizat avea și „victime” pe pagini. Cunoscătorii știu ce…

Detalii despre program, taxe și acces la Humulești – pe site-ul oficial, aici, alături de informații despre construcția casei și istoricul acesteia și un tur virtual. Vă recomand să le citiți împreună cu copiii înainte de a merge în vizită.

casa memoriala Mos Ion Roata

Casa memorială Moș Ion Roată – comuna Câmpuri, Vrancea

Incursiunile noastre istorice pe teritoriul patriei ne-au purtat pașii în Vrancea, pe urmele lui Moș Ion Roată. Ne-am început dimineața cu o lectură a celebrelor povestiri, care relatează – mai ales prin graiul autentic moldovinesc al lui Creangă, întâmplările la care Moș Ion Roată a luat parte.

Căci, de ce să nu recunoaștem, momentul Unirii celor două Principate, figura încărcată de legendă a lui Alexandru Ioan Cuza, dar și modul lui unic de a relaționa cu poporul, au rămas bine fixate în conștiința populară. Din nefericire, ceea ce se întâmplă astăzi cu istoria în școală, mai ales la clasa a IVa, nu face decât să șteargă aceste momente din memoria copiilor, și odată cu ele, și respectul ce-l datorăm predecesorilor noștri.

Așadar, am început prin a le explica cum de-am ajuns noi, românii, să alcătuim un Divan Ad-hoc. Cum cei șapte „mari” de atunci ai Europei, după războiul Crimeei, ne-au dat și nouă voie să ne alegem din nou singuri domnitorii, și aceste Divane erau adunări electorale. Și cum, datorită unor oameni politici unici în istoria României (generația pașoptistă se încăpățânează să nu renască și să transforme, din nou, țărișoara asta), am reușit să jonglăm printre limitele impuse de marile puteri și să realizăm unirea atât de mult dorită prin dubla alegere a domnitorului Cuza.

casa memoriala Mos Ion Roata

Vedere de la stradă

Moș Ion Roată nu este o poveste, și nici o legendă. Moș Ion Roată este un autentic răzeș moldovean, din comuna Câmpuri, județul Vrancea. Moș Ion Roată este atestat în documente ca membru al Divanului Ad-hoc al Moldovei, apoi ca președinte de comisie electorale la el în sat. Militează pentru înființarea unei școli, se implică în comisiile de împroprietărire, semnează cu parafă (cu caractere chirilice). În 1878 este decorat cu „Steaua României”. Urmașii săi încă trăiesc în satul Gura Văii, unde Moș Roată le-a făcut casă. Dar căsuța lui este chiar lângă șosea, mai jos de nivelul drumului, în centrul comunei Câmpuri. Dacă mergeți după indicațiile muzeelor vrâncene, aveți toate șansele să rupeți mașina în drum spre Gura Văii, așa cum apare indexat monumentul.

casa memoriala Mos Ion Roata

Procesul verbal de la alegerile locale, semnat în calitate de președinte de Ioan Roată, cu parafă. (click pe imagine pentru mărire.)

Mă depășește, sincer, modul în care știm să ne „vindem”. Este atât de ușor să obții un link cu locația gps din google maps, de ce când caut un obiectiv, pe site-ul oficial, trebuie să mă încurc mai rău decât înainte? De la mausoleul din Mărășești am cumpărat o hartă cu obiectivele istorice ale Vrancei. Legenda marchează toate tipurile de monumente, însă nu spune nimic despre numele lor. De exemplu, „casă memorială” în localitatea X. A cui casă?? Nu e important… doar e o hartă menită turiștilor isterici, gen japonezi, care opresc oriunde, oricum, fotografiază în rafala și merg mai departe ca lăcustele.

Am mers la Gura Văii, pe un drum „autentic distrus românește”, și, orbecăind prin sat, ne-au luminat două bătrâne. Alexandru Roată, nepotul, locuiește mai sus (și privind în sus, apoi la mașină, mi se strângea inima). Moș Ion este îngropat la biserica din sat, frumos, cu monument. Dar biserica era mai sus de casă… În schimb, casa memorială, pe care noi o căutam, e jos, în Câmpuri. Trecusem pe lângă ea. Ce-i drept, era semnalizată, însă dinspre Panciu semnul este mascat de cel de trecere de pietoni. Dinspre Soveja, cum veneam acum, se vede, dacă știi ce cauți.

casa memoriala Mos Ion Roata

Soba și hornul. (Click pentru mărire.)

De casă se ocupă doamna Sevastița Burchinoiu, o veți vedea mai sus în poză. Se ocupă de casă… nici dânsa nu mai știe de când. Nu era „acasă” când am ajuns, dar ne-a văzut și a venit repede, adusă de șale, mergând cu greutate (este afișat și numărul dânsei de telefon, dacă aveți nevoie, lăsați-mi mesaj mai jos). Ne-a deschis cu o mândrie pe care rar o văd. Nici muzeografii de meserie, și nici ghizii, nu mi-au vorbit atât de frumos despre patrimoniul pe care îl au în administrare. Ne-a explicat la ce folosește fiecare obiect de-acolo. O odaie, o sală la intrare și o bucătărioară. O minusculă gospodărie țărănească de secol XIX, cu câteva obiecte de îmbrăcăminte, o icoană veche, ustensile de bucătărie. Podeaua era lipită proaspăt, și dânsa ne explica cum tocmai le-a terminat… „O casă pică dacă n-ai grijă de ea! Am lipit, ce să fac. Pereții nu pot, că se rup, să vină de la Focșani să îi văruiască.” Dar din privirea dânsei am înțeles, nu va veni nimeni. I se rupea sufletul când se uita în sus.

Ne-a explicat cum e cu vatra, hornul și afumătoarea. Fumul de la foc se ridica în pod, folosit pe post de afumătoare de cărnuri. Dar, lucru pe care nu-l știam, fumul întărea șindrila și o făcea mai rezistentă în timp. Apoi ne-a arătat grinzile îmbinate cu cuie de lemn… și în final fereastra din spate. „Doar ce mi-au spart-o. Au vrut să intre… ce să ia?! Noroc cu alarma!” Noroc că fereastra avea gratii… Aveau ce să ia! Obiecte pe care nimeni și nimic nu le-ar putea înlocui, odată pierdute!

casa memoriala Mos Ion Roata

Camera de locuit.

N-am scris în caiet la plecare, și am văzut-o că și-ar fi dorit. I-am spus însă că voi scrie despre acest loc. Poate căutând istoria noastră pierdută, îl vom regăsi și pe Moș Ion Roată, modelul țăranului român cinstit și sincer, care nu umblă cu ascunzișuri…

Ca info, casa se află aici. Biletele de intrare sunt 4 lei pentru adulți, 1 leu pentru copii, elevi, studenți, militari, (grupuri organizate). Adulții și pensionarii, în grupuri organizate, au ca taxă 2 lei. Persoanele cu handicap grav, personalul muzeal, însoțitorii persoanelor cu handicap – intrarea gratuită. Mi-e greu să cred că din aceste sume ies măcar banii pentru un „zugravit”, dar… suntem în România, unde poti cere 15 lei să vezi 3 fluturi identici, dar pentru obiectele de patrimoniu nu exită nici cel mai mic interes!

casa memoriala Mos Ion Roata

Unde-i unul, nu-i putere… (Bolovanul din poveste, pentru cunoscători.)

Și ca încheiere, am văzut în ochii celor trei bătrâne cu care am discutat ceva ce credeam demult pierdut. Acea mândrie autentică, de a fi ceva, de a însemna ceva pe acele locuri! Ne sorbeau din priviri cu o plăcere fantastică, că, uite, sunt oameni care încă nu închid ușile și trag zăvorul peste tot ceea ce înseamnă istoria noastră, și modelele care ar trebui să ne inspire.